Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Testamenul zamolxian dacoromân (II)

  Gheorghe Gavrilă Copil

 

Capitolele precedente ale acestui studiu, pot fi citite la rubrica de istorie.

Impresii si pareri personale in FORUM

  Porcul cel fermecat

A fost odată un împărat şi avea trei fete. Şi fiind a merge la bătălie, îşi chemă fetele şi le zise:

-Iaca, dragele mele, sunt silit să merg la război. Vrăjmaşul s-a sculat cu oaste mare asupra noastră. Cu mare durere mă despart de voi. În lipsa mea băgaţi de seamă să fiţi cuminte, să vă purtaţi bine şi să îngrijiţi de trebile casei. Aveţi voie să vă preîmblaţi prin grădină, să intraţi prin toate cămările casei: numai în cămara din fund, din colţul din dreapta, să nu intraţi, că nu va fi bine de voi.

-Fii pe pace, tată, răspunseră ele. Niciodată n-am ieşit din cuvântul dumitale. Du-te fără grije, şi Dumnezeu să-ţi dea o izbândă strălucită.

Ascultarea primordială. De ea este vorba şi acum. Atunci în raiul lui Dumnezeu, acum într-o familie de pe pămant. Ascultarea, ca poruncă, Dumnezeu nu şi-a retras-o. Ea este activă mereu, cu efectul ei benefic. Neascultarea îşi are  efectul ei negativ. Omul este o fiinţa liberă.

Cele trei fete de-mpărat  cad în păcatul neascultării. Gândul ne duce la cele trei zâne din  Raiul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, care de bună seamă au rămas în rai pentru că nu au ieşit din acultarea faţa de Dumnezeu.

Iată-ne şi azi pe mulţi dintre noi răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Iată, nu ascultăm sfatul ce bun, şi în cele rele ale vieţii trăim.

Vicleanul pizmuia pacea fetelor şi-şi vârâ coada.

Surorile mele-zise fata cea mai mareAm intrat prin toate cămările  palatului tatălui nostru, şi am văzut cât sunt de frumos şi bogat împodobite; de ce să nu intrăm  şi în cămara aceea, în care ne-a oprit tatăl nostru de a intra?…

-Vai de mine leliţă-zise cea mai mică, mă mir cum de ţi-a dat în gând una ca aceasta, ca să ne îndemni dumneata ca să călcăm porunca tatălui nostru…

-Că doar nu s-o face gaură în cer d-om intra, zise cea mijlocie…

Tot vorbind…cea mai mare din surori…băgă cheia în broască…

Fetele intrară.

Când colo ce să vază? Casa n-avea nici o podoabă; dară în mijloc era o masă mare cu un covor scump pe dânsa, şi deasupra şi o carte mare deschisă.

Fetele, nerăbdătoare, voiră a şti ce zice în cartea aceea. Şi cea mare înaintă şi iată ce ceti:

,,Pe fata cea mare a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la răsărit."

Merse şi cea mijlocie şi, întorcând foaia, ceti şi ea:

,,Pe fata cea mijlocie a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la apus."…

Cele mari nu o lăsară în pace, ci, cu voie, fără voie, o aduse şi pe dânsa lângă masă şi, cam cu îndoială, întoarse şi ea foaia şi ceti;

,, Pe fata cea mică a acestui împărat are s-o ia de soţie un porc."

Fetelor de împarat li se intrzisese accesul. Unde? Loc interzis muritorilor de rând. Acces avea împăratul, ca mare preot. În împărăţia (statul) dacormân de atunci mai exista un mare preot, prin excelenţa cu cele sacerdotale, veghind la buna desfăurarea a credinţei zalmoxiene pe întreg teritoriul împărăţiei . Totodată era el însuşi vice-împărat (sau, rege şi vice-rege). Fetele umblau prin toate cămarile. Când intrară în cea interzisă, povestitorul foloseţe cuvântul casă. E ceva aparte faţa de cămările (încăperile) palatului. E un templu pentru marele sacerdot, în incinta palatului . Mai există un indiciu, în mijloc era o masă mare. E de înţeles, unde e o masă mare, e vorba şi de o încăpere mare.

Toate cele trei fete de împărat au căzut în păcatul neascultării.

Mai trecu ce mai trecu şi iată, măre, că, într-o zi, împăratul se pomeneşte cu un porc mare că intră în palatul lui şi-i zice:…

-Am venit în peţit…

Se miră împăratul…dară după ce auzi că curtea şi uliţele gem de porci, care venise cu peţitorul, n-avu încotro şi-i făgădui. Porcul nu se lăsă numai pe făgaduială, şi intră în vorbă şi hotărî ca nunta să se facă peste o săptămână. Numai după ce priimi cuvânt bun de la împăratul, porcul plecă.

Până una alta, împăratul îşi povăţui fata, să se supuie ursite, dacă aşa a voit Dumnezeu.

Până una alta, înseamnă că împăratul mai avea motive, pentru a se opune ursitei.

Fiul de împărat venise însoţit de cetele sale de luptători, umplând cu ei uliţele şi curtea împărătească.

Peţitul este un obicei plin de respect faţa de părinţi. Aici e altfel. Fiul de împărat încalcă ceremonialul peţitului şi impune abuziv data nunţii, peste o săptămână, timp prea scurt pentru pregătiri. Se încalcă astfel şi pregătirile şi alte părţi ale ceremonialului de dinaintea nunţii. Numai după ce împăratul a fost de acord cu data nunţi, fiul de împărat îşi luă cetele înarmate şi plecă. Rea faimă aveau, de li se spunea porci.

Între acestea sosi şi ziua nunţii. Cununia se făcu cam pe sub ascuns. Apoi puindu-se porcul cu soţia sa într-o căruţă împărătească, porni la dânsul acasă.

Cununia se facu cam pe sub ascuns. De buna seamă, lipsea alaiul împărătesc, cu împărăţii invitaţi şi dacoromânii de vază din împăraţie, dar nu numai, însoţind mirii la templu, unde Marele Preot Sacerdot ar fi oficiat cununia, apoi urma nunta împăratească.

Peste noapte fata împăratului simţi că lângă dânsa era un om, dară nu un porc. Se miră. Însă îşi aduse aminte de cuvintele tătâne-său şi începu a mai însufleţi, plină de nădejde.

Ceea ce înseamnă că peste noapte fiul de împărat dădea dovadă de un comportament normal.

Trecu o noapte, trecură două, trecură mai multe nopţi şi fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc şi noaptea om. Psămite el era fermecat, vrăjit să fie aşa

Când într-o zi, văzu trecând pe acolo o babă cloanţă vrăjitoare.. şi o chemă… Vrăjtoarea îi spuse că ştie să ghicească, să dea leacuri

Şi în zilele noastre, de la începutul celui de al treielea mileniu de după Hristos, mai sunt tinere soţii care cred că soţii lor au fost fermecaţi. Unele merg la biserică, să se roage preotul pentru dezlegare de farmece, altele merg la vrăjitoare (ghicitoare) să le facă de dezlegare de farmece.

-Ţine icea, puişorul mamei, aţa aceasta. Să nu ştie el de dânsa, că n-are leac. Să te scoli când  doarme el, binişor, şi să i-o legi de piciorul stâng

Deşteptându-se, bărbatul speriat îi zise:

-Ce-ai făcut, nenorocito!  Mai aveam trei zile şi scăpam de spurcatele astea de vraji…Si numai atunci vei da cu mâna de mine, când vei rupe trei perechi de opinci de fier şi când vei toci un toiag de oţel, căutându-mă, căci eu mă duc.

Cu alte cuvinte fiul de împărat şi-a luat lumea în cap. Şi dus a fost. Aşa era de furios, de revoltat  împotriva soţiei! Dar câţi familişti de azi nu se ceartă pe viaţa şi pe moarte, iar  unul din ei pleacă din casă, de parcă ar fi turbat. Cel vinovat, în loc să regrete, e cuprins de orgoliu, care îi întunecă mintea şi mai mult. Şi familia e pierdută. Dar cu familia din basmul acesta ce se va întâmpla?

Sărmana fată de împărat, când se văzu singură cuc, unde începu a plânge şi a se boci, de ţi se rupera inima. Blestema cu foc şi pară pe afurisita de ghicitoare. Dar toate în zadar. Dacă o văzu că n-o scoate la căpătâi cu tânguirea, se sculă şi plecă încotro va duce-o mila domnului şi dorul bărbatului.

Mila Domnului şi dorul bărbatului. E la mila Domnului. Doar divinitatea îi mai poate reface familia. Mila Domnului şi dorul bărbatului. Dor este un alt cuvânt din vechimea dacoromânească. Cuprinde trăiri divine. Dorul după barbatul ei e mai mult decât iubirea ce i-o poartă acestuia. Dorul este locul central din sufletul omului, de comuniune dintre om şi divinitate şi dintre om şi om, este o componentă definitorie a religie zalmoxiene, a Neamului Dacoromân. Din dorul său sufletesc dacormânul este în comunicare cu cei dragi şi cu divinitatea. Ii ajunge, îi pătrunde pe cei dragi cu tot ce are el mai divin. Dorul adună oamenii în relaţii de iubire, de sacralitate, de unitate de neam. Pentru dor nu există distanţă. Ajunge oriunde.

Înainte de a continua, să  revenim, pe scurt, la tatăl fetelor, după ce se întorsese din război şi a  aflat că fetele i-au călcat porunca.

Îndată îi trecu un fir ars prin inimă, gândindu-se că poate i-au

călcat porunca…

Cum auzi împăratul una ca aceasta, se tânguia în sine cu amar, şi cât p-aci era să-l biruie mâhnirea. Îşi ţinu însă firea şi căuta a-şi mângâia fata care vedea că se pierde…

În faţa fiului de împărat, când acesta a venit în peţit.

-Sănătate ţie, împărate; să fii rumen şi voios ca răsăritul soarelui într-o zi senină…

Se miră împăratul când auzi de la porc aşa vorbe frumoase şi îndată îşi dete cu părerea că aici nu putea să fie lucru curat.

După fixarea datei nunţii.

-Fata mea, cuvintele şi purtarea cea înţeleaptă a acestui porc nu este de dobitoc; odată cu capul nu crez ca el să se fi născut porc. Trebuie să fie vreo fermecătorie sau vreo altă drăcie aici. Însă tu să fii ascultătoare, să nu ieşi din cuvântul lui; căci Dumnezeu nu te va lăsa să te chinuieşti  mult timp.

Din cele de mai înainte reţinem convingerea împăratului, că peţitorul fiicei sale, nu este aşa din naştere. Dacă ar fi fost din naştere, cu un comportament nefiresc, cu abateri comportamentale îngrijorătoare,  împăratul ştia că nu ar mai fi avut nici o speranţă pentru îndreptarea situaţiei.

Din nou tatăl fetei apelează la ascultare. Este căsătorită. La ascultarea faţa de soţ. Împăratul înţelege prea bine că fiul de-mpărat este un soţ dificil. Neascultarea faţa de el, ar înrăutăţi şi mai mult situaţia. Căci Dumnezeu nu te va lăsa să te chinuieşti mult timp.

Sa revenim la firul povestirii. Fiica pleacă din casa părintească, însoţită de fiul de împarat.

Când ajunseră acasă la porc…Şezură niţel de se odihniră de drum, cinară împreună şi se culcară. Peste noapte fata împăratului simţi că lângă dânsa era un om, dară nu un porc. Se miră. Însă îşi aduse aminte de cuvintele tătâne-său şi începu  a mai însufleţi, plină de nădejde.

Fata de-mpărat era pe calea cea bună. Intra în ascultarea de legile zalmoxiene, de tatăl său, împărat şi Mare Preot, cunoscător, păstrător şi cultivator al valorilor zalmoxiene, dintre care, ascultarea, în mod deosebit. Neascultarea de a nu intra  în încăperea rezervată  împăratului ca Mare Preot, a adus-o în pragul disperării.

Să ne ntoarcem după intrarea ficei de împărat în camera interzisă.

Gândul ei era mereu la carte care spuse că norocul celorlalte surori era să fie aşa de frumos şi numai ei îi spusese că o să i se întâmple ceea ce  nu se mai auzise până atunci pe lume. Şi apoi o rodea  la ficaţi călcarea poruncii tatălui lor.

Ea începu a lâncezi. Şi numai în căteva zile aşa se schimbase, încât nu o mai cunoşteai; din rumenă şi veselă ce era, ajunse de se ofilise şi nu-i mai intra nimeni în voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile sale în grădină, d-a culege flori ca să le puie la cap şi d-a cânta cu toatele când erau la furcă, ori la cusătură…

Cu cât vedea că se împlinesc  întocmai cele scrise în cartea ce citise, cu atât fata împăratului se întrista şi mai mult. Ea nu mai voia să mănânce, nu se mai gătea, nu mai ieşea la plimbare; voia să se lase  să moară mai bine, decât să ajungă de batjocura lumii. Dară împăratul  nu-i da răgaz să puie în lucrare o faptă aşa nelegiuită, ci o magâia cu fel de fel de poveţe.

După călcarea poruncii tatălui său, a fost cuprinsă de o adâncă părere de rău. O rodea la ficaţi călcarea poruncii. Când unui om îi pare rău de greşelile lui şi acceptă ajutorul părinţilor, întru învătătura  zalmoxiană a ascultării, are toate şansele de recuperare. Oamneii greşec, dar  ferice de acceia care ies din greşeli si se păzesc să nu mai cadă în ele.

După căsatorie, la casa soţului său, îşi aduse aminte de cuvintele tătâne-său şi începu a mai însufleţi, plină de nădejde.

Să revenim iar la firul povestirii.

Se ne punem întrebarea dacă fata de împărat, după acest început de ascultare, a rămas în  continuare în ascultare?

Când, într-o zi, văzu trecând pe acolo o babă cloanţă vrăjitoare…Vrăjitoarea îi spuse că ştie să ghicească, să dea leacuri…

-  Aşa să trăieşti, bătrânico, ia spune-mi, d-a minune, ce are bărbatu-meu de este ziua porc şi noaptea, când doarme lângă mine, îl simţ că este om?

-  Ceea ce-mi spui, puica mamii, era să ţi-o spui eu mai înainte, căci nu de surda sunt ghicitoare. Să-ţi dea mămulica leacuri care să-i taie farmecele.

-  Dă-mi, zău, mămuşoară, şi ţi-oi plăti cât mi-i cere, că mi s-a urât cu el aşa.

-  Ţine icea, puişorul mamei, aţa aceasta. Să nu ştie el de dânsa, că n-are leac. Să te scoli când doarme el, binişor, şi să i-o legi de piciorul stâng, cât se poate de strâns, şi să vezi, draga babii, că dimineaţa rămâne om. Parale nu-mi trebuie. Eu voi fi destul de plătită când voi afla că o să scapi de aşa urgie. Mi se rup, uite, băierele inimii de milă pentru dumneata, bobocelul mamei, şi mă căiesc, mă căiesc, cum de să nu aflu mai de dinainte, ca să-ţi vin  întru ajutor.

Fiica de împărat nu a rămas în ascultarea cea sfântă. Ceea ce a urmat în viaţa ei şi a soţului ei, este, în mod evident, consecinţa acestei neascultări.  În loc să continue să asculte de ceea ce i-a spus tatăl său, iese din aceasta sfântă ascultare şi intră sub ascultarea unei vrăjitoare. Tatăl simţise că fiul de împărat este sub un blestem, sub farmece, sub oarece drăcii. Acţionase pentru activarea armurii zalmoxiene a ascultării, în sufletul fiicei sale.

Mai aveam trei zile, şi scăpam de spurcatele astea de vrăji; acum cine ştie căt voi mai avea să port această scârboasă piele de porc.

Şi plecă în lume şi dus a fost.

Fiul de împărat conştientizase că e sub vrăji. Scârboasa piele de porc înseamnă  că începuse să-i fie silă de mizerabila viaţa pe care o ducea şi că făcea eforturi să devină un om cu un comportamnet normal. Era sub blestem de când omorâse pe zmeul cel mic, fiind blestemat de mama acestuia. Acum aceeaşi mamă îl mai blestemă odată, cu ajutorul fiicei de împărat. Cei căsătoriţi ştiu că cele mai grele lovituri, soţul le primeşte de la soţie, iar soţia de la soţ. Au un corp sufletesc comun, chiar dacă se înţeleg mai bine, sau mai puţin bine. Fiul de împărat a primit  în plin lovitura cu blestemul vrăjioarei, cu atât mai grav cu că a venit prin intermedierea şi voinţa liberă a soţiei. Blestemul de acum era să n-aibă parte de familie. Şi blestemul şi-a atins ţinta în plin.

Şi plecă şi ea, în căutarea soţului. Nu ştia unde să meargă. Incotro o va duce mila Domnului şi dorul bărbatului.

Ajungând într-o cetate, porunci de-i făcu trei perechi de opinci de fier şi un toiag de oţel, se găti de drum şi se porni în călătorie, spre a-şi găsi bărbatul.

Se duse, se duse, peste nouă mări, peste nouă ţări, trecu prin nişte păduri mari cu buştenii ca butia, se poticnea lovindu-se de copacii cei răsturnaţi, şi, de câte ori cădea, de atâtea ori se şi scula; ramurile copacilor o izbeau peste faţă, crângurile îi zgâriase mâinile, şi ea tot înainta, mergea, şi îndărat nu se uita. Când, obosită de drum şi de sarcină, abătută de mâhnire şi cu nădejdea în inimă, ajunse la o căsuţa. Pasămite acolo şedea sânta Lună. Bătu la portiţă, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească niţel, mai cu seamă că îi şi abătuse să facă.

Muma sântei Lune avu milă de dânsa şi de suferinţele sale; o primi dară înăuntru şi o îngriji. Apoi o întrebă:

-Cum se poate ca om de pe alte tărâmuri să răzbească până aici?

-Mulţumesc mai întâi lui Dumnezeu că mi-a îndreptat paşii către acest loc, şi al doilea, dumitale, că nu m-ai lăsat să pier la ceasul naşterii. Acum te mai rog să-mi spui, nu care cumva sânta Lună, fiica dumitale, ştie pe unde s-ar afla bărbatul meu?

Abia acum începe calvarul acestei femei singure, însărcinată, plecată în lume. Pădurile, buştenii, copacii răsturnaţi, ramurile copacilor, crângurile, semnifică marile greutaţi în care îşi ducea viaţa. A nu se avea în vedere, la propriu, aceste elemente ale pădurilor. Şi de cei decăzuţi, abrutizaţi a trebuit să se apere. Se poticnea lovindu-se de copacii cei răsturnaţi. De câte ori cădea, de atâtea ori se scula. Tot înainta, mergea şi îndărăt nu se uita. Pe cale să nască, abătută de mâhnire, dar şi cu speranţa în inimă. Speranţa era vie în inima sa şi în situaţii limită. Greu i-a fost. Cine să primească o femeie străină, gata să nască? Şi atunci erau case mari, obişnuite şi căsuţe. E primită într-o căsuţa. Si cine locuia în acea căsuţa?  Muma Sântei Luni. Prin tăria de a suporta umilinţele, greutăţile vieţii, prin dorul după soţ, reuşeşte să nu fie abătută de mâhnire, să nu fi şi ea un copac răsturnat, prăbuşit.

-Nu poate să ştie, draga mea, îi răspunse muma sântei Lune-dar du-te încolo, spre răsărit, până vei ajunge la sântul Soare; poate el să ştie ceva.

Luă copilaşul în braţe  şi toiagul în mână şi porni iarăşi la drum. Acum, femeie singură, cu un pruncuţ în braţe, prin lumea largă. Ancorată cu dorul de soţ.

Merse, merse, prin nişte câmpii numai de nisip; aşa de greu era drumul, încât făcea doi paşi înainte şi unul înapoi;  se luptă, se luptă, se luptă şi scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin nişte munţi nalţi, colţoroşi şi scorboroşi; sărea din bolovan în bolovan şi din colţ în colţ. Când ajungea pe câte un piept de munte şes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; şi după ce se odihnea ce niţel, iar o lua la drum, si tot înainte mergea. Glodurile, colţii de munte, care erau tot de cremenă, atât îi zgâriase picioarele, genunchii şi coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munţii erau înalţi, încât întreceau norii. Şi pe unde nu erau prăpăstii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel, nu putea merge altfel, decât suindu-se pe brânci şi ajutându-se cu toiagul.

In cele  mai din urmă, stătută de osteneală, ajunse la nişte palaturi.

Acolo şedea Soarele.

O femeie cu un copil este expusă unor pericole cu mult mai mari, decât o femeie însărcinată.

Căldura iubirii neîmpărtăşite, pentru tânăra femeie era ca nişte câmpii de nisip, încinse de arşiţa soarelui. Aşa de greu îi era drumul vieţii. Se luptă, se luptă şi scăpă de această câmpie. Dar alte greutăţi i se abat în cale, de netrecut. Cât munţii înalţi.

Memoria tradiţională nu sacrifică nimic din desfăşurarea acţiunii basmelor cu conţinut religios. În felul acesta basmele au fost şi sunt foarte atrăgatoare. Le ascultau şi le ascultă toate vârstele, făra să fie  dezvelite şi unele înţelesuri. O decenţa, o bunăcuviinţa, un bunsimţ traversează veacurile. Dar cei maturi ştiau şi înţelesul pilduitor, pe care, în cazul acestui basm îl deconspirăm acum.  E vorba de cum trebuie să se păstreze temeinicia unei căsnicii. Cum trebuie să ne comportăm în faţa unor primejdii care ameninţa atât un om, cât şi familia. Este limpede că fiica de împărat nu este o mare alpinistă, având şi un copil în braţe. Aşa ceva se afla cu timpul, pe măsură ce copii erau oameni maturi.  Nu se deconspirau copiilor. Îi ţineau în bucuria unei culturi de toată frumusţea, care avea o influenţa benefică, educativă, formativă, chiar prin desfăşurarea atrăgătoare a acţunii basmelor. Iar înţelesurile diriguitoare religioase se prelucrau tainic şi progresiv în sufletul dacoromânilor, pe măsură ce se apropiau de vârsta maturitătii. Inţlegerea adâncimilor zalmoxiene îi determina să reţină, să memoreze basmele cu mare atenţie.  Şi să le spună cu mare bucurie.

Muma Soarelui o primi şi se miră când văzu om de pe alte tărâmuri pe acolo şi plânse de mila ei, când îi povesti întâmplările…

-Bine, frate dragă, cum se poate ca Soarele să fie supărat, el care este atât de frumos şi face atâta de bine muritorilor?

-Iaca pentru ce, răspunse muma Soarelui: el dimineaţa stă în poarta raiului, şi atunci este vesel, vesel şi râde la toată lumea. Peste zi este plin de scârbă, fiincă vede toate necurăţiile oamenilor şi d-aia îşi lasă arşiţa aşa de cu zăpuşeală; iară seara este mâhnit şi supărat, fiindcă stă în poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine acasă.

Îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei şi fiu-său îi răspunse că nu ştie de seama lui nimic, fiindcă, de va şedea în vro pădure deasă şi mare, vedrea lui nu poate străbate, prin toate colţurile şi afundăturile, ci că altă nădejde nu e, decât să meargă la Vânt.

 Povestirea are  siguranţă atât în cele teologale, cât şi ştiinţifice. Religia şi ştiinţa erau una. Fiica de împărat la început  întâlneşte Muma Lunii si apoi Muma Soarelui. În actul creaţiei Soarele e întâi şi Luna după aceea. Muma este una, născăstoare, făcătoare a Soarelui şi Lunii. Dar înaintea Soarelui ce poate fi? Muma. Tărâmul Mumii. Eternitatea pururi fericită, bună şi creatoare, născatoare de viaţa. In cadrul acestei eternitaţi se afla şi raiul, de conlocuire a divinitaţii cu primii oameni creaţi. Nu întâmplător în rai, Fat Frumos întâlneşte trei zâne. Suntem în plin matriarhat, prima formă de organizare socială de după creaţie. Şi fata de împărat va trece pe la muma Lunei şi pe la muma Soarelui. Iar Soarele era aproape de rai. 

Soarele e la poarta raiului. Este parte a sistemului nostru planetar. El este deci în imediata apropiere a forţei creatoare.

Drumul fetei de împărat, la căsuţa Soarelui, a fost foarte greu. Vrăjmaşul a supus-o la tot felul de încercări, pentru a o împiedeca  să se mai perfecţioneze. Dar cu buna armură a învăţăturilor zalmoxiene, le face faţă, depăşindu-le. Dincolo de soare este raiul. Dar fata de împărat nu merge mai departe. Nu poate.

După ce lepădă şi a doua pereche de opinci…luă…copilul în braţe şi toiagul în mână şi porni spre Vânt.

În calea aceasta întâlni nişte greutăţi şi mai mari, căci dete, una după alta, peste munţi de cremenă din care ţâşnea  flăcări de foc, peste păduri nemaiumblate şi peste câmpii de gheaţă cu nămeţi de zăpadă.   P-aci, p-aci era să se prăpădească, biata femeie; însă, cu stăruinţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu, birui şi aceste greutăţi mari, şi ajunse la o văgăună care era într-un colţ de munte, mare  de putea să intre şapte cetăţi într-însa.

Acolo şedea Vântul.

Câmpiile erau acoperite de gheaţă şi de nămeţi de zăpadă. Fata de împărat, cu stăruinţa ei şi cu ajutorul lui Dumnezeu, birui şi aceste greutăţi mari. Cam astfel de oameni creea Testamentul Zalmoxian Dacoromân.

Muma vântului avu mila de dânsa şi o primi să se odihnească…

A doua zi îi spuse că bărbatul său locuia într-o pădure mare şi deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă; că acolo şi-a făcut un  fel de casă, grămădind buşteni unul peste altul şi împletindu-i cu nuiele, unde trăia singur -singurel, de teama oamenilor răi.

După ce îi dete şi aici o găină de mîncă şi îi zise să păstreze oscioarele, muma Vântului o povăţui să se ia după drumul robilor, care se vedea noaptea pe cer, şi să meargă, să meargă până va ajunge…

Biata femeie nopţile le făcea zi. Nu i se mai alegea nici de mâncare, nic de odihnă. Atâta dor şi foc avea să-şi găsească bărbatul pe care ursita i-l dedese.

Merse, merse pâna ce i se sparse şi opincile aceste. Le lepădă şi începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seama la ghimpii ce-i intra în picioare, nici la loviturile ce suferea când se împiedica de vreo piatră.

 Fiul de împărat, doar printr-o viaţă de pustnic, mai reuşea să-şi atenueze mustrările de conştiinţă. Doar printr-o viaţa de schivnic, va reuşi să-şi vindece rănile păcatelor. Zmeul ucis şi mama îndoliată îi provocau grave nelinişti. Stabilirea abuziva a datei nunţi, îl urmărea. Purtarea ne la locul ei, în plina zi, în lume, faţa de soţie. Faptul că şi-a abandonat soţia. Dar şi lovitura dată de soţie, care s-a aliat cu o vrăjitoare. Toate îi ardeau sufletul. Dar, printr-o viaţa retrasă, închinată lui Zalmoxe, de la un timp, rănile începuseră să i se vindece. Reuşise să iasă din iad şi să devină om.  Pentru a se salva, altfel lui fiindu-i cu neputinţă, alesese calea cea bună a pustnicului, departe de oamenii răi, din care şi el facuse parte cu vârf şi îndesat. Valenţele salvatoare ale religiei zalmoxiene îşi fac efectul şi în acest caz. Zalmoxe întinde o mâna salvatoare tuturor dacoromânilor intraţi în hăţisul greşelilor.

Fiica de împărat îşi ispăsea neascultarea, destrămarea familiei, cu mare efort şi răbdatre, asaltată de toate greutăţile vieţii. Şi ea, tot pustnică, dar în lume, hrănită de energiile divine ale dorului, de speranţa de nestrămutat în refacerea familiei. Şi-a căutat soţul pentru a-i mărturisi părerea de rău şi iubirea neîntinată pe care i-o poartă. Mai are puţin şi-l va revedea.Cu cât e mai aproape de el, simte răsplata. Cele dinafară, din pădurea în care este tot mai aproape de soţ, exprimă tresăririle ei sufleteţi, bucuriile ce-i apar în suflet. Pâna acuma natura nu se arătase prietenoasă cu ea.

În cele mai de pe urmă ajunsese la o poiană verde şi frumoasă pe marginea unei păduri. Acum se mai înveseli şi sufletul ei, când văzu floricelele şi iarba cea moale. Stătu si se mai odihni niţel. Apoi, văznd păsarelele, câte două-două pe rămurelele copacilor, se încinse focul   într-însa de dorul bărbatului său, începu a plânge cu amar şi, cu copilul în braţe…porni iară.

Intră în pădure. Nu se uita nici la iarba cea verde şi frumoasă ce-i mângâia picioarele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă că aceasta trebuie să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnenle ce-i spuse muma Vântului.

Trei zile şi trei nopţi orbecăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă de osteneală, încât căzu şi rămase acolo o zi şi-o   noapte făra să se mişte, făra să bea şi să mănânce ceva.

În cele mai depe urmă, îşi puse toate puterile, se sculă, şi aşa, şovăind, cercă să umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încât  nu mai era de nici o trebuinţă. Însă de mila copilului, care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cu credinţă, porni aşa cum putu. Nu mai făcu zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă precum îi spusese muma Vântului. Porni într-acolo şi abia, abia ajunse.

Ajunse în apropierea soţului. Simţi răsplata. Cele din natură, din pădurea prin care înaintează, fiind din ce în ce mai aproape de soţ, exprimă trăsaturile ei sufleteşti, bucuriile ce-i apar în suflet. Pâna acum natura îi fusese potrivnică.

Trei zile şi trei nopţi orbecăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Aşa căzusze şi soţul ei, orbecăind mai adânc, în lanţurile întunecimilor, după ce soţia sa  apelase la serviciile unei vrăjitoare. Trece prin şocul prin care a trecut şi soţul său. Fiul de împărat mai avea nevoie de trei zile pentru a scăpa de blestem, dar vrăjile îl lovesc pentru a doua oară.

Fiica de împărat cercă să umble sprijinidu-se în toiagul său, dară…acesta se tocise. Capacitatea sa de rezistenă si de luptă pentru reîntregirea familiei, se tocise ca toiagul de oţel. Dar dăduse dovadă de o voinţa tare, de oţel. Dar mai mult decât voinţa de oţel erau mila faţă de copil, dorul după bărbatul ei şi căutarea cu credinţă. Doar cu acestea ajunse în faţa soţului.

Acea casă n-avea  nici ferestre, nici uşă. Pasămite uşa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scară nu era.

Ce să facă? Voia să intre.

Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, îşi aduse aminte…

Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă.

Ce să facă? Făra astă treaptă nu se putea. Să nu intre înăuntru îi era ciudă. Se apucă să-şi taie degetul cel mic, şi cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul, se urcă din nou şi intră în casă. Aici se miră ea de  buna rânduială ce găsi. Se apucă şi ea şi mai deretică oleacă. Apoi mai răsufă niţel, puse copilul într-o albie ce găsi şi o aşeză în pat.

Se afla în faţa casei sufletului soţului său. A mai fost săgetată pâna la sânge de nevoia de a reuşi. Săgetată de durere, ca la tăierea unui deget. Sta  s-o doboare cu totul întristarea. Sta în faţa bărbatului ei. Casa sufletului nu se deschidea. Işi aduse aminte de scara pe care i-au dat-o muma Lunei şi muma Soarelui, marele zâne maternale. Cine vrea, le poate spune, Marile Preotese Primordiale Dacoromâne. Coordonata lor majoră este bunătatea.

Când veni bărbatul-său, se sperie de ceea ce văzu. Parcă nu-i venea să vadă ochilor săi tot uitându-se la scara de oscioare şi la degetul din vârful scării. Frica lui era să nu mai fie iar niscaiva farmece, şi cât p-aci era să-şi părasească casa, dară Dumnezeu îi dete în gând să intre.

Atunci, făcându-se un porumbel, ca să nu se lipească farmecele de el , zbură pe dasupra fără să se atingă de scară şi intră înăuntru în zbor. Acolo văzu o femeie îngrijind de un copil.

El îşi aduse aminte atunci că femeia sa era însărcinată când plecase de la ea, şi unde îl cuprinse un dor de dânsa şi o milă, gândindu-se la câte trebuie să fi păţit ea până să dea cu mâna de dânsul, încât se făcu numaidecât om.

Frica lui era să nu mai fie niscaiva farmece…, dară Dumnezeu îi dete in gând sa intre. Să intre în sufletul său de om restaurat. Soţia şi copilule erau acolo. Îl săgetă dorul de soţie şi mila. Mila Domnului şi dorul soţiei topiseră împietrirea din sufletul său. Cât mai era de topit. Si se făcu numaidecât om.

Cât p-aci era să n-o cunoască; atât de mult se schimbase din pricina suferinţelor şi a necazurilor.

Fata de împărat, cum îl vazu, se sculă în sus şi îi tâcâia inima de frică, fiindcă ea nu-l cunoştea.

După ce el se făcu cunoscut, ea nu se căi, ba şi uită tot ce suferise.  El era un bărbat ca un brad de frumos.

Cei doi nu şi-ar fi reluat viaţa de familie, doar privindu-şi unele schimbări ale înfăţişării lor. El era să n-o cunoască. Sufletul ei îi lumina şi sufletul lui.

Fetei de împărat îi tâcâia inima de frică, fiindcă ea nu-l cunoştea. Dar şi el se face cunoscut, îşi deschide inima . El era un bărbat ca un brad de frumos. Şi ea uită tot ce suferise. Familia intră în coordonatele majore zalmoxiene, ale iubirii şi ale inimii bune. 

Şi se puse apoi la vorbă. Ea îi povesti toate întămplările, iară el plânse de mila ei. Apoi începu şi el a spune:

-  Eu- zise el- sunt fiu de  împărat. La un război ce avu tată-meu, cu nişte zmei, vecini ai lui, care erau foarte răi şi-i tot călcau moşia, am omorât pe cel mai mic.

       Pasămite, ursita te făgaduise lui. Atunci mă-sa, care era o vrăjitoare de închega şi apele cu farmecele ei, mă blestemă să port pielea acelui scârbos dobitoc, cu gând să nu ajung să mi te iau.

Dumnezeu i-a stat împotrivă şi eu te-am luat. Baba care ţi-a dat aţa să mă legi de picior era ea. Şi de unde mai aveam trei zile să scap de blestem, am fost silit să port încă trei ani stârvul porcului.

Acum, fiindcă tu ai suferit pentru mine şi eu pentru tine, să dăm laudă Domnului şi să ne întoarcem la părinţii noştri. Făra tine eram hotărât să trăiesc ca un pustnic, d-aia mi-am şi ales acest loc pustiu şi mi-am făcut casa asta aşa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine.

Apoi se îmbrăţişară de bucurie şi se făgăduiră ca  amândoi să uite necazurile trecute.

Am omorât pe cel mai mic. Pasămite, ursita te făgaduise lui.

Doi tineri fii de împărat, în competiţie pentru o fiică de împărat . Deznodământ tragic. Înainte de Iliada şi Odiseea şi de tragediile antice. Si totuşi s-au păstrat  prin viu grai, pâna astăzi. Dar ca şi cartea ursitoarelor din acest basm, ca şi cărţile sibilei din Dacoromânia, întemeitoare de activitate religioasă, prin cărţi de cult scrise, în Italia şi alte indicii, din Dacoromania, ca şi textele de pe tăbliţele de aur şi de plumb, ca şi textele liturgice nou-testamentare ale dacoromanilor besi, au fost supuse distrugerii de către forţe potrivnice. Pentru cei ce doresc şă ştie mai multe despre textele liturgice nou-testamentare în limba besilor, le propunem spre lectură studiul Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Besii- în mânăstrile din Orient, în revita Biserica Ortodoxă Română, an XCIV, nr. 5-6, mai -iunie, 1976, p. 587-589, sau pe internet,www. agero, la Pagini de istorie. Se cunosc deja două cruciade  anti dacoromâneaşti, cu ţintă precisă, tezaurul religios scris, fie de provenienţa zalmoxiană, fie nou-testamentră. Nu vor întârzia să se descopere şi cine îndemnară şi nimiciră tradiţia cultică dacoromâna scrisă zalmoxiană şi nou testamentară şi după cruciadele respective. Uriaşa moştenire  orală o atestă pe cea scrisă. Probabil suntem singurul popor din Europa care  a salvat, prin memoria orală, din generaţii în generaţii, ceea ce la alte popoare s-a produs prin manuscrise şi tipar.

A doua zi de dimineaţă, se sculară şi porniră amândoi, mai întâi la împăratul, tatăl lui.  Când  se auzi de venirea lui şi a soţiei sale, toată lumea plângea de bucurie că îi vedea. Iară tatăl şi mama lui îi îmbrăţişă strâns, si ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi.

Apoi merse şi la împăratul, tatăl femeii lui. El cât p-aci era să-şi iasă din minţi de bucurie, când îi văzu. Ascultă povestindu-i-se întâmplările lor. Apoi zise fie-sei:

-Ţi-am spus eu că nu credeam să se fi născut porc acel dobitoc ce te-a cerut de soţie? Şi bine ai făcut, fata mea de m-ai ascultat.

Şi fiincă era bătrân, şi moştenitori n-avea, se coborî din scaunul împărăţiei sale şi îi  puse pe dânşii. Iară ei domniră cum se domneşte când împăraţii trec prin fel de fel de ispite, necazuri şi nevoi.

Şi de n-or fi murit, trăiesc şi astăzi, domnind în pace.

Şi bine ai făcut fata mea, de m-ai ascultat.

Şi fiincă era bătrân, şi moştenitori n-avea, se scoborî din scaunul împărăţiei şi îi puse pe dânşii. Dar împăratul mai avea două fete, căsătorite cu fii de împărat. Numai că ele au fost prin execlenţă neascultătoare. Şi zalmoxianismul nu permite aşa ceva. Nici una  nu a avut copii. Aşa porunceşte Zalmoxe, tinerii să asculte de părinţi. Cu mult înainte de cele zece porunci ale lui Moise.

Da, trăiesc şi azi în sufletul dacoromânilor şi domnesc în pace.

Basmul vine pâna azi, din vremi cu mult de dinainte de Iisus. Numele lui Iisus nu e pomenit, deşi suntem în al treielea mileniu de religie nou-testamnetara. Dovada marea capacitate de dăinuire a religiei zalmoxiene. Dar nu este pomenit nici în basmele analizate mai înainte. Să dăm laudă Domnului (şi să ne întoarcem la părinţii nostri) e o formulare stereotipă intrată în basm sub influenţa Bisericii Ortodoxe Române, fără nici o determinare în compoziţia basmului.

Mai aveam trei zile şi scăpam de spurcatele astea de vrăji.

 In urma vrajilor, spre a se salva, pleacă in mijloc de codru şi se izolează de lume, făcându-se pustnic. Pustniceşte trei ani în întunecimile codrilor. Marele Preot Zalmoxe a trăit izolat de lume tot trei ani, după care se întoarce în lume, întărind ataşamentul dacoromanilor faţa de religia zalmoxiană. Zalmoxe a învins întunecimile dinamizând lumina cea pururi vie din sufletele dacoromânilor. Şi fiul de împarat se reîntoarce la viaţă. I se        deschide izvorul bucuriilor sfinte.

Împăratul din Povestea porcului de Ion Creangă, îşi sfătuieşte fiica  sa nu-i facă vreun neajuns soţului său, porcul cu puteri miraculoase. Împăratul din Porcul cel fermecat, cules de Petre Ispirescu, îşi sfătuieşte fiica să fie ascultătoare. Fiica de împărat din Povestea porcului, ascultă de sfatul cel rău, al mamei sale, iar fiica de împărat din Porcul cel fermecat, asculta de o vrăjitoare, care se va dovedi a fi mama zmeului. Consecinţele neascultării sunt suferinţa, necazurile de tot felul. Reacţiile soţilor sunt asemănatoare, pleacă din sânul familiei, dar în sus, în cele curate. Cele două soţii sunt supuse la grele  încercări. Sunt ajutate de sfintele  (zânele) dacoromănilor, în Povestea  porcului, de Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri şi Sfânta Dumineca, iar în Porcul ce  fermecat, de Muma Lunii şi Muma Soarelui.

Muma este cuvânt de căpătâi şi la Mihail Eminescu, Arhanghelul Mihail Eminescu, Sfântul Neamului Dacoromân:

-Din sfera mea venii cu greu

Casă-ţi urmez chemarea,

Iar cerul este tatăl meu

Şi mumă-mea e marea.

Corect este Ţara-Mumă, pentru toţi dacoromânii încă înafara graniţelor Dacoromâniei. Chiar autorul Testamentului Zalmoxian Dacoromân a greşit, înlocuind Tara-Mumă, cu Ţara-Mamă. Dar nu va mai repeta greşeala. Mumă se mai foloseşte în mod obişnuit în unele părţi de ţară, aşa în Oltenia, mumă, muică. Mama are înţelesuri sfinte, care vor dăinui pentru aceia care vor continua să fie oameni. Dar Mumă are o dinamică atotcuprinzătoare, de forţă creatoare de viaţă şi protectoare pentru Neamul Dacoromân. Este Muma mamelor.

Mihail Eminescu a trăit întru izvorniţele zalmoxiene dacoromâneşti de dintotdeauna. Mai reţinem un exemplu. Mai sunt multe altele.

De- fi una, de-o fi alta…Ce e scris şi pentru noi,

Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.

Nici murind pe câmpul de lupta, bucuria din sufletul dacromânilor nu dispare, ştiind că sunt nemuritori. Cuvinte din această izvorniţa, mereu vii in sufletul şi gândurile noastre, dor, bucurie şi altele sunt vectori constructivi pentru dacoromani. Si ursita, când  vine din surse negative, ne moblizează şi e învinsă. Iar ursita din sacralitatea zalmoxiana este o chemare, întru care trebuie să acţionăm. Toţi suntem chemaţi, ferice de cei care răman în ascultare şi acţionează.

Forţele ce se opun ursitei, sunt tot feminine.

Să reţinem că Făt Frumos din Povestea porcului pedepseşte exemplar pe vrăjitoarea hârcă (Talpa-iadului) ce se interpunea, se împotrivea, din chiar  Palatul lui Fat Frumos, comuniunii dintre divinitate şi omenire. Cum se va interpune mai târziu, Lucifer, în Biblie. Talpa iadului va fi scoasă din Rai, pulverizată de energiile cele sfinte. Raiul e bine consolidat şi potrivnicia   nu-l poate atinge cu consecinţe grave pe planul direcţionarii dacoromânilor din cele mai de jos ale vieţii, spre cele de sus, cu finalizarea intrării în Rai.

Revenim asupra unei formulari pe care am făcut-o în capitolul Povestea porcului:

"Şi fata de împărat va trece prin încercările la limită, drumul dorinţei fierbinţi de a ajunge la Impăratul Ceresc, fiindu-i barat de Talpa Iadului, o slujitoare a Satanei (Lucifer)." Tentatia comparaţiilor cu Biblia iudaica pot aduce atingere  precizărilor  asupra religiei zalmoxiene, aşa în Povestea porcului, în care nu există Lucifer, doar Talpa-iadului.

 

                                                          Mioriţa

 

Locul Mioriţei în Testamentul Zalmoxian Dacoromân se lasă identificat.  Vom avea în vedere doua variante.                                                 

-De mi-ţi omorî,                                                      

Spuneţi la maica,

C-am rămas napoi

C-o turmă de oi,

În munţii cei mari                                                                                                

Numărând la bani,                                                     

Pe aripa şubii,                                                            

La marginea lumii/

 

-De mi-ţi omorî,

Să spuneţi la maica

Cam rămas napoi

Tot vânzând la oi,

Numărâd la bani,

Pe  munţii cei mari,

Pe aripa şubii

La lumina lumii.

( Adrian Fochi, Mioriţa, Editura Academiei, 1964, p. 924, 925).

 

Aşa este şi în basmele analizate mai înainte. Făt frumos după ce iese din lume, ajunge la Tinereţea făra bătrâneţe şi viaţa făra de moarte. La lumină. Fata de-mpărat din Povestea porcului, ajunge la Mânăstirea de Tămâie. La Făt Frumos.

Fata de-mpărat din Porcul cel fermecat ajunge în apropierea  raiului, la Muma Soarelui şi la fiul acesteia, Soarele, care dimineaţa stă în poarta raiului, şi atunci este vesel, vesel şi râde la toată lumea.

Prin Mioriţa ajungem mai departe de raiul Neamului Dacoromân, ajungem la lumina lumii, la lumina tuturor neamurilor. Ajunge unul din cei trei păcurărei, cel mai curat,  supus ca un miel. Nu se sustrage omorârii sale, sacrificiului. Sunt multe variante ale Mioriţei, în care omorul nu e pentru jaf. În  variantele din Transilvania "Omorârea ciobanului apare în toate variantele ca un act juridic izvorât, probabil, dintr-o legislaţie  păstorească străveche. De aceea chiar dacă judecata se face întotdeauna în lipsa pârâtului, ea nu mai este un simplu complot. Aceasta este deosebirea de fond între tipul moldovean şi cel translivănean. În cele mai multe variante se vorbeşte despre lege, uneori despre lege grea, alteori despre lege mare, câteodată: Pe cel mic îl legiuia. Dar adeseori întâlnim şi mai modernul judecată. În două variante din Maramureş ciobanii ţin sobor, se subînţelege de judecată…conţinutul se referă la practica extrem de veche, din care nu a mai rămas decât ideea de judecată, fără exprimarea precisă a cauzelor…variantele care cuprind ideea judecăţii, par a fi mai vechi decât cele care se bazează pe rivalitatea economică" (op. cit, p. 237, 532).

Nici la solul către Zalmoxe, aruncat în suliţe, la cinci ani oadată, nu a fost fără un ceremonial, făra o judecată, o cântărire a candidaţilor, fără alegera celui mai curat şi viteaz fiu de nobil dacoromân.

Crima pentru însuşirea averilor altuia, nu are lege, e făradelege. Ea se întinde de la tragediile antice, la o serie de variante ale Mioriţei, la Shakespeare şi la tragediile care se întâmplă în zilele noastre.

 Viaţa păstorilor, deal-munte-deal, apoi pe lungul drum al transhumanţei, nu erau ferite  de neplăcute întâmplări. Turme după turme. Chiar peste tot era culeasă recolta? Turmele trebuiau bine dirijate şi păzite, altfel se pierdeau oi multe. Zile şi nopţi de veghe. Conflictele între ciobani nu erau excluse. Si nici cu localnicii, cu care se împăcau cu brânză şi oi. Aveau căruţe cu brânză, pentru a face negustorie. Vindeau şi oi şi lâna. Era grea viaţa în mişcare, dar respectând regulile, se izbândea. Pază şi reparaţii. Sute şi sute de kilometri. Unii, cu familiile, mai departe, unde întemeiau localităţi.

Trebuie să avem în vedere toate categoriile de variante, dar să nu le ocolim pe cele care au păstrat sâmburele de  lumină zalmoxiană din timpurile primordiale, de la Lumina Lumii. Şi celelalte sunt de mare preţ. Radiografiază relaţiile şi conflictele sociale. Conflictele cu un final tragic nu au încetat nici la noi, nici la alte neamuri.

Mioriţa este poate singura creaţie de amplitudine naţionala, care a pierdut o parte din nivelul înalt sacerdotal şi a coborât pe pământ. Basmele s-au menţinut la înălţimea adevărurilor spirituale profunde.

Fratele cel mare

Pleacă să se-nsoare

Pe cine şi-ar lua-re?

Sora soarelui

Si-a pământului.

(Op. cit. p. 682).

Ţintea sus de tot fratele cel mare. Nu a fost ales. Cel mijlociu, la fel. Este ales cel mic. Ce eveniment religios era în timpurile mioritice dintâi? Motivul descinde din Lumina Lumii şi exprimă întoarcerea oamenilor spre locul de origine al vieţii, spre totală restaurare. Se poate  rosti, în loc de Lumina Lumii, numele lui Dumnezeu.

E vorba de un motiv treimic, de anunţare a unei mari jertfe.

Cel mai mic ciobănel, este şi mai harnic, are oi mai mult. Şi hărnicia  este luată în calcul, dar  după calităţile morale.

Trebuie să reţinem că ciobanii sunt plini de viaţa, dinamici, păstori de turme. Si fratele mai mic este plin de viaţa, de  forţă, altfel n-ar avea turme mai multe. Nu este un fatalist în faţa ameninţarii cu moartea. Cu atât mai mult gestul său ne cutremură. Este aici în sufletele noastre, călauză de netăgăduit, spre Dumnezeu, pentru cei ce prin dorul lor   sunt în consonanţa sufletească  cu  acest martir mioritic, care s-a jertit  de bunaă voie, pentru noi toţi. Îl cântă tot Neamul Dacoromânesc.

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai (idem, p. 682).

Pe-un picior de plai, indică locurile sacre montane, dar gura de rai era în sufletul celor de atunci, în sufletul ciobănelului şi se află în dorul din sufletul nostru.

 

Gheorghe Gavrilă Copil

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.