Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

 

Toponime, hidronime, onomastice,

din limba pelasgă sau valahă arhaică

 

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Nenumărate, necercetate, sistematic ignorate şi mancurt-neglijate sunt problemele de istoria limbii pelasge (thraco-dace), adică ale limbii valahe arhaice, ale celei mai vechi limbi europene, vorbită de cel mai vitregit popor prin „istorii“, ori – după cum ne încredinţa M. Eliade (EICIR, II, p. 168) – poporul «„marilor anonimi“ ai istoriei».    

a)Toponimul Carsya / Charsia (Carsium).  Ptolemeu (aprox. 10 70 d. H.), în Îndreptarul geografic  (III, 5 / Fontes, I, 552 sq.), precizează că între oraşele dunărene, Axiopa şi Troesmia (Troesmis), din Dacia de Est există şi oraşul Carsum, de coordonate 54010’ / 45050’. În Tabula peutingeriană, datând din orizontul anului 268 d. H. (cf. Fontes, I, 737), numele oraşului dac de la Dunărea de Jos este iar înregistrat: «Calidava (Capidava / ...) / 18 mile Carsio (Carsium) / 25 mile Bereo (Beröe) / 21 mile». Din vremea împăratului pelasgo-dac Diocleţian (284 305) datează Itinerariul lui Antoninus, unde oraşul dunărean este menţionat de asemenea: «Capidava / 18 mile Carso (Carsium) / 18 mile Cio (Cius) / 10 mile Biroe (Beröe) / 14 mile» (Fontes, I, 747). Toponimul Carsia / Charsia, mai apare în Notitia dignitatum (din orizontul anului 425 d.H.), „o listă a tuturor funcţiilor, atât a celor civile cât şi a celor militare, din părţile răsăritene ale Imperiului Roman“ – «Milites Scythici, Carso» / «Soldaţi din Sciţia, la Carsium» (Fontes, II, 208 sq.) –, în Synecdemos de Hierocles un „ghid de călătorie“ din orizontul anului 527 d. H., unde sunt evidenţiate cele 64 de provincii cu cele 935 de oraşe inclusiv Carsos «aflate sub administraţia împăratului Romanilor din Constantinopol» (Fontes, II, 351), în lucrarea lui Procopius din Caesarea, Despre zidiri (realizată în orizontul anului 553), Carso fiind un oraş re-fortificat de împăratul dac, Iustinian (cf. Fontes, II, 474), în Cosmografia geografului anonim din Ravenna (care a trăit în secolul al VII-lea d. H.), unde numele-i grafiat Carsion (cf. Fontes, II, 580), în lucrarea împăratului Constantin Porfirogenetul, Despre provinciile Imperiului Bizantin  (din orizontul anului 930) Carsos fiind unul dintre cele 15 oraşe din eparhia Scythiei (cf. Fontes, II, 671) etc. Aşadar, se reţin din documentele istorice următoarele forme ale toponimului pelasgo-daco-thracic / valahic (dacoromânesc-arhaic): Carsum (în orizontul anului 150 d. H.), Carsio (268 d. H.), Carso (aprox. 300 d. H.; 425 d. H.; 553 d. H.), Carsos (527 d. H.; 930 d. H.), Carsion (aprox. 650 d. H.) etc. În toate formele înregistrate / transliterate în documentele istorice scrise „în sacrele limbi ale antichităţii, ori ale epocii evmezice“, din limba pelasgo-daco-thracă / valahă, se relevă radicalul cars- „tare“, „puternic“, „de piatră“ / „stâncos“, „indestructibil“, „care are forţa / tăria de îndoaie / curbează-cârşează-cârjează“, şi  terminaţiile / sufixele latineşti / greceşti ori autohtonul pelasgo-thraco-dac -on, împrumutat de toate limbile din Peninsula Balcanică (adică Peninsula Blachilor / Valahilor, Dacoromânilor): -um, -(i)o, -o, -os, -(i)on. Radicalul pelasgo-daco-thrac / valahic (dacoromânesc-arhaic), cars-, apare fără sonanta vibrantă (-r-) în ariile laterale sudice ale limbii pelasge, cass-, purtător de „semantism derivat“ (fără „bogăţia valenţelor“ din aria carpato-dunăreană, „de centru“), desigur, ca în latineştile: cassida (cass- + suf. -ida), ae, „cască de metal“; cassis, idis „cască de războinic“, „război“ (figurat), „vârstă care poate duce greul războiului“; cassis, is „reţea, plasă de vânătoare“ etc. (cf. GDlr, 168). Forma pelasgo-daco-thracă / valahă (dacoromânească arhaică) a toponimului dunărean este Cŕrsua / C(h)ŕrsya = rad. Cŕrs- / C(h)ŕrs- (ca în onomasticul pelasgo-daco-thrac Ana-Chars-is, atestat în orizontul anului 600 î.H. cf. HIst, I, 338 / DLD, 532) + sufixul pelasgo-daco-thrac / valah (dacoromânesc-arhaic) -ua / -ya, sufix întâlnit frecvent  şi în numele cogaionice, sarmizegetusane, de plante medicinale (cf. PTZpl, I, II, 21 sqq.). Lucrarea legilor fonetice în radicalul Cars- / Chars-, din toponimul Carsua / C(h)arsya, se relevă în toponimul valah-contemporan Hârş-, din actualul Hârşova, prin „fricativizarea“ / „laringalizarea“ oclusivei surde velare k (c- / ch-) în h-  (în graiul dynogaetian / dobrogean), prin închiderea lui -a- accentuat în -â- şi prin „prepalatalizarea“ fricativei dentale surde -s- (-ss-) în -ş-. În limba pelasgo-daco-thracă / valahă, în dacoromâna arhaică dintre orizonturile anilor 600 î. H. şi 930 d. H.(supra), exista în circuit şi apelativul carsia („stâncă“ / „piatră“), cuvânt ce a evoluat în valaha evmezică în cârşie formă conservată în toponimul Cârşie judeţul Covasna (dar şi în Cârşa Roşie Covasna, ori în Cârşu judeţul Mehedinţi) etc. (cf. CPLR, 26), spre a se înfăţişa în valaha (dacoromâna) contemporană, cu sonorizarea fricativei prepalatale -ş- în -j-, în cârjie (cârje) / cârjă (-ie > -e / -ă). Din valaha modernă / contemporană, cu statut de regionalism, Dicţionarul limbii române moderne a înregistrat: «cârşie s.f. (reg.) colţ de stâncă.» (DLRM, 154). Cârje / cârjă a fost trecut în majoritatea dicţionarelor tipărite în România: 1. «toiag încovoiat în partea de sus, pe care se sprijină nevoiaşii când umblă» / «băţ cu partea superioară bifurcată, servind de sprijin oamenilor infirmi în timpul mersului» / «carboj de luntre»; 2. «toiagul pastoral al episcopilor (sin. pateriţă)» / «baston; p. ext. (înv.) baston care servea ca simbol al puterii; cârja aortei = porţiunea curbată pe care o prezintă artera aortă puţin după ieşirea din inimă...» (ŞDU-ed-1, 143; ŞDU-ed-2, 120; ŞDU-ed-7, 106; DLRM, 153). Într-adevăr, anticul / contemporanul oraş pelasgo-dac / valah, Carsua  / C(h)arsya > Hârşova  este amplasat pe un loc stâncos (azi, stâncile ce deviază fluviul se înalţă la aproximativ douăzeci de metri de la nivelul apei), bifurcând apele Dunării către Giurgeni / Vadu Oii. 

b)Toponimul Carsidava. Între «cele mai însemnate oraşe ale Daciei», după informaţiile lui Ptolemeu, din orizontul anului 160 d. H., potrivit Îndreptarului geografic  (III, 4 / Fontes, I, 544 sq.), se află şi Carsidava, de coordonate 53020’ / 48015’. Până în prezent, istoricii / geografii din România s-au mulţumit cu constatarea „eternizabilă“: «oraş în Dacia, probabil în Moldova, pe cursul mijlociu al Prutului» (Fontes, I, 758). Toponimul pelasgo-dac / valah (dacoromânesc-arhaic) Carsidava este compus; primul element formant este Carsi- carsya-carsia / cârşie „stâncă“, „piatră“; secundul element formant este -dava, „cetate / aşezare sacră“ / „oraş sfânt-zalmoxian“. Elementul formant secund -dava, din toponimele pelasgo-daco-thrace / valahe compuse, cu semnificaţia arhaică de „cetate zalmoxiană / sacră“, de „oraş zalmoxian“, a cunoscut următorul „tratament“: 1. după perioada pustiitoare a migraţiilor dintre secolele al V-lea şi al X-lea d. H., în cazul aşezărilor ce şi-au pierdut atributul de „davă“ / „oraş sacru, cetate sacră“, formantul secund a dispărut, fireşte, din conştiinţa vorbitorilor; şi nume de localităţi strălucitoare în valahica antichitate, ca Petrodava, Singidava etc., menţionate de Ptolemeu, în orizontul anului 160 d. H., apar în epoca evmezică, ori, mai exact, între anii 1784 şi 1854, doar cu prim-elementul formant: Piatra («În Moldova: [ ... ] Petrodava, acum Piatra NBMV, 43 / MIMS, 73), Sângetin («Denumiri getice: [ ... ] Singidava Aiudul Mic / româneşte Sângetin...» HDGes, 37 / MIMS, 76) etc.; 2. dacă localitatea s-a refăcut iute după „epoca pustiitoarelor migraţii“, păstrându-şi statutul de „davă“, rămânând în conştiinţa vorbitorilor ca „oraş / cetate“, elementul formant secund, -dava, fie că s-a păstrat nealterat / integral, ca în cazul rarisim, al localităţii Capidava, din judeţul Constanţa, situată aproape de Hârşova, fie că spre secolele mai dinspre noi a cunoscut metamorfoza în -dova / -tova, cu -d-/-t- şi -a-/-o-, ori cu „aferezarea“ lui -d-/-t-,   dând „aspectul sufixal“ -ova: Utidava / Utydava (< Uti- / Utya „zeiţa Sora-Soarelui, Spuma Laptelui“, „protectoarea Cavalerilor Sarmizegetusei / Cogaionului“ + -dava), de coordonate 53010’ / 47040’, „situată“ de Ptolemeu nu departe de Angustia (azi, Breţcu judeţul Covasna), a evoluat în toponimul de azi, Tutova-Bârlad, din judeţul Vaslui, supunându-se lucrării următoarelor legi fonetice: Uti- / Uty- + -dova (-a- / -o-) / -tova (-d- / -t-) > Utytova (apoi, prin afereza lui U-) > Tytova / Tutova; Moldyadava (moldya > moldă, „albie“, „cadă“, „postavă“, „copaie“ + -dava ; *Moldyadava = „cetatea / oraşul sacru dintre albiile de râuri“) > Moldidowa / Moldidova, «oraş important al Daciei», «la confluenţa Moldovei cu Siretul, unde se mai văd încă ruinele unui oraş vechi» (MIMS, 73), după cum certifică, în anul 1854, şi istoricul J. F. Neigebaur (cf. NBMV, 43). Ca la majoritatea toponimelor compuse din limba pelasgo-daco-thracă / valahă, şi în Carsidava după secolele pustiitoare ale migraţiilor euroasiatice în Dacia, când oraşul a redevenit o simplă „comună“, un simplu „sat“, deci când Carsidava şi-a pierdut „statutul de oraş / cetate, sau davă“,  dar şi după zeci de secole de Creştinism („cosmic-valah“), când termenul a pierdut semantismul „sacru“ / „zalmoşian“ spiritul „economiei lingvistice“ a permis eliminarea elementului formant secund, -dava, înfăţişându-se azi drept Cârja, localitate („aproximându-şi“ coordonatele ptolemeice) de pe malul drept al Prutului, între Vădeni, Murgeni şi Rânzeşti, din judeţul Vaslui; tezaurele importantului oraş pelasg / valah, Carsidava / Cârja, de pe Prut îşi aşteaptă încă descoperitorii-arheologi / istorici. În ceea ce priveşte oraşul dunărean Cŕrsua / C(h)ŕrsya, din apropierea Capidavei, cetatea / oraşul Cŕrsua / C(h)ŕrsya,  ce s-a refăcut iute după devastările cohortelor păgâne şi a prosperat, păstrându-şi „statutul de davă“, a devenit în conştiinţa Valahimii dar numai după decăderea Carsidavei de pe Prut , desigur,  Chŕrsydava / Chŕrsodava. Toponimul arhaic-valah, Chŕrsydava / Chŕrsodava   Chŕrs-/ Chŕrs(o)- + -dava a evoluat (în etapele: Chŕrşdava > Chârşava > Hârşava etc.) spre toponimul de azi, Hârşova, cunoscând lucrarea legilor fonetice relevate mai sus, la elementele formante Chŕrs-/ Chŕrs(o)- şi -dava  (într-un regim similar, în toponime arhaic-valahe ca: Lupyadava > Lypdova > Lypova / Lipova; Oursudava > Oursdova > Orşova  etc.; într-o serie de toponime evmezice, nu s-a mai înregistrat „etapa formantului -dava“, relevându-se numai „aspectul sufixal“ -ova, de dincolo de „slavizarea bisericească şi de cancelarie“ a toponimiei pelasgo-thraco-dace, sau valahe / dacoromâneşti).

c)Toponimul / hidronimul Casimcea. În provincia Dynogaetia / Dobrogea, în dreptul oraşului Carsua  / C(h)arsya (Carsium / Carsion) > C(h)arsova  > Hârşova, la „jumătatea“ distanţei dintre Dunăre şi Marea Getică / Neagră, se află podişul Casimcei şi localitatea Casimcea.  Din podişul Casimcei îşi adună izvoarele râul Casimcea, vărsându-se în lacul Taşaul, de pe „buza“ Mării Getice / Negre, de lângă Năvodari-Constanţa. Toponimul / hidronimul Casimcea reliefează radicalul Cas- <Cars- (prin disimilaţia totală a sonantei vibrante, -r-), „stâncă“ / „pietros“, şi arhaicul sufix -incă / -i(m/n)cea („alternanţa“ -m-/-n- reverberând parcă terminaţia -m din Carsium-ul epocii de „bilingvism administrativ“ daco-latin Carsium- + suf. -ca), desemnând „relief ornamentat cu mărunte stânci / pietre“, ori „râuleţul şerpuitor printre stâncuţe / pietre“; semantismul sincretic / estetic s-a păstrat şi în apelativul cu statut de regionalism casimcea, ori casâncea / casâncă, «broboadă împodobită pe margini cu flori brodate şi cu franjuri» (DLRM, 119), mai exact spus, «tulpan cu chindisite râuri».

d) Onomasticele Anacharsia (Ana - Charsia), Carsian / Cassian etc. Din orizontul anului 600 î. H., s-a transmis onomasticul pelasgo-thraco-dac,  Anacharsia bineînţeles, cu „adaosul terminaţional-grecizant“, în spiritul acelor vremuri de înzorieri istorice, -os: «...şi Anacharsios.» (cf. Herodot, Istorii, IV, 46 / Fontes, I, 30). Este un onomastic pelasgo-daco-thrac ce ne apare drept compus, după cum bine a observat şi Nicolae Densuşianu în Dacia preistorică, dar fără a releva lucrarea legilor fonetice (cf. DDp, 559 sqq.), având „prim-elementul formant“ Ana- şi „elementul formant secund“ -charsia „element secund“ ce a înregistrat evoluţia fonetică precizată mai sus, la abordarea toponimelor Carsya / Charsia (Carsium, Carsion etc.) şi Carsidava; în legătură cu „ambele elemente formante“ (deşi onomasticul dacă Herodot ar fi cunoscut semantismul „formanţilor“ putea fi „transliterat“ Ana Charsia / Charsios), precizăm că majoritatea substantivelor masculine, în limba pelasgo-thraco-dacă, se terminau în -a (bradua / Bradua, Burebista etc. cf. PTZpl, I, 5 sqq.), terminaţie ce a cunoscut spre valaha contemporană apocopa (bradu / Bradu, Brad); prin închiderea posterioară a vocalei iniţiale în o-, elementul prim-formant, Ana, s-a metamorfozat în Ona, apoi, la deplasarea accentului de pe iniţială pe finală, a cunoscut diftongarea în io-, rezultând Ionŕ; în perioada de „bilingvism administrativ“ daco-latin a revenit accentul pe silaba iniţială, ceea ce a permis apocopa lui -a, onomasticul devenind Ion, ori (cu diftongarea „creştină“ -o- / - oa-) Ioan (Oană – fem. Oana / Ioana). Desigur, fără a mai insista asupra faptului că Ana Charsia (Ion / Ioan Cârşia / Cârja „Anacharsis“), unul dintre cei „şapte înţelepţi ai lumii antice“, originar din Dacia (România) provincia Moldadava (Moldova),  a fost un sol zalmoxian-lupac (sau „cucutenian“), deci cu „atributul cârjii, al regalităţii / domniei“, care a abandonat Zalmoxianismul („calea-spirală-planetară a Nemuritorilor“), rămânând la curtea lui Solon, spre a-l ajuta să redacteze legile ateniene (intrate în istorii drept iux Cassianus), fapt pentru care la reîntoarcerea în Patrie a cunoscut pedeapsa capitală, desigur, fără a mai sublinia că Pelasgo-Daco-Thracii / Valahii ajunseseră şi la „stadiul onomasticelor duble / compuse“, reţinem „circuitul milenar“ al onomasticului Charsia / Carsia, cu sensul de „tare ca stânca / piatra“, „înzestrat de divinitate cu capacitatea de a conduce / dirija poporul“, „apt de a fi rege“ etc. Cu timpul, spre a sublinia obârşia purtătorului de nume, în cazul de faţă, spre a evidenţia că provine din oraşul Carsia, onomasticul a permis sufixul „de apartenenţă“ -on / -an (u): Carsia- + -on / -an > Carsia(o)n / (prin contragere) Carsian, rezultând spre valaha / dacoromâna contemporană onomasticele: Casian / Cassian (prin disimilaţia totală a lui -r-, dar şi sub influenţa radicalului latin cass- din cassis, cassidis, „cască de metal“, „vârstă de războinic“, din numele gentilic roman Cassius), Cârşian / Cârjan etc. Indiscutabil, bunicul sfântului Ioan Cassian era originar din Carsia / Hârşova, un războinic destoinic, un comandant care s-a distins îndeosebi în luptele lui Constantin cel Mare , poate de la Pons Milvius...,  era deci un Carsian.

e) Domeniul / Moşia Cassienilor. În pădurea de la Şeremet / Casian, în anul 1912, istoricul / arheologul Vasile Pârvan a descoperit şi două „districtuale“ inscripţii de hotar / mejdină, gravate pe două stânci (1,90 / 1,28 m), în limba greacă, dovezi incontestabile privind Moşia Cassienilor (datorate Cassienilor-proprietari ai domeniului şi autorităţilor urbane din antica Histrie). Inscripţiile de pe cele două stânci de hotar «Hotarele Casienilor şi Grota» (CSb, 220) şi «Hotarele grotelor Casienilor» ( ibid.) se completează, indicând hotarele moşiei Cassienilor şi aria Grotelor / Peşterilor (sau «Hotarele teritoriului Cassienilor şi al districtului Grotelor» ibid.; cf. PDnSM, 83 sq.; MLpJC, 588 sqq.; Cas, 32 sqq.; VSP, 47 sq.).  Ioan G. Coman certifică faptul că «Σπέλουχα este o transcriere grecească a latinescului spelunca» şi «Κασιαυοι este transcrierea în greceşte a cognomenului Cassianus [...]. Nu trebuie să ne deruteze transcrierea lui Cassianus cu un singur s în cuvântul Κασιαυοι. Lapicidul nu era filolog.» (CSb, 220). Se cuvin totuşi câteva oservaţii: 1) în orizontul anului 360 d. H., onomasticul nu era nici latinesc, nici grecesc, ori de alt soi, ci era pur pelasgo-dac / valah; Casian este bine transliterat greceşte în inscripţie, din valahă, unde nu se punea problema sonorizării fricativei / constrictivei -s-, intervocalic, în -z-, ca în limbile pelasgice / romanice de vest cum nu se pune nici după milenii în dacoromâna / valaha contemporană. Deoarece numele sfântului valah a cunoscut marele circuit patrologic cu -s- geminat (-ss-), pentru a nu fi sonorizat, respectându-i autentica pronunţare valahă şi de către occidentali, îl grafiem Cassian (chiar dacă localitatea ce-i poartă numele astăzi în România este scrisă firesc-dacoromâneşte, cu un singur -s-, Casian); 2) în orizontul anului 360 d. H., Valahii din provincia imperial-romanică, dunăreano-pontică, Scythia Minor (Sciţia Minoră / Mică), erau cunoscuţi sub numele de Scythi / Sciţi; în a doua jumătate a secolului al IV-lea d. H., Scythia Magna, sau, pur şi simplu, Scythia („ţara din calea năvălitorilor Sciţi / Scoloţi“), adică Dacia Nord-Dunăreană, începuse să fie cunoscută sub numele de România (la Auxenţiu Durostoreanu, în Epistula de fide, vita et obitu Ulfila, apare negru pe alb «…in solo Romaniae…», solum Romaniae, pământul / Ţara României  – ADEp, r. 26; cf. Fontes, II, 112; PTAD, 116 sqq.); 3) se ştie că sfântul Ghenadie de Marsilia a preluat stindardul misionar al Creştinismului de la sfântul valaho-dac Ioan Cassian; când Ghenadie de Marsilia scrie (la vreo 35 de ani de la moartea sfântului), în De viris illustribus (62): «Cassianus, natione Scytha*...» (GMDv, 82 apud CSb, 217 sq. / Cas, 33), trebuie să se traducă exact: «Cassian, de Naţiune Valahă, din provincia imperial-romană Scythia Minor...» / «Cassian, de naţiune Valah...»; 4) « Σπέλουχα este transliterarea grecească a latinescului spelunca, desemnând nu numai „grotă, peşteră“, ci şi „casă de la ţară“, „conac / vilă“, îndeosebi între orizonturile anilor 360 şi 582 d. H. («Spelunca era numele unei case de ţară a împăratului Tiberius» GDlr, 1145).  Districtul Grotelor / Peşterilor din moşia Cassienilor era rezervat ordinului călugăresc / monahal, evocat de sfântul Ioan Cassian în prefaţa lucrării Aşezămintele mânăstireşti (De Institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis / Despre aşezămintele mânăstireşti cu viaţă de obşte şi despre tămăduirile celor opt păcate principale).

    Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU

  • Sigle:

  •  ADEp = Auxentius Durostorensis, Epistula de fide, vita et obitu Ulfilae, în ediţia: Fr. Kaufmann, Aus der Schule des Wulfila: Auxenti Dorostorensis epistula de fide, vita et obitu Wulfilae im Zusammenhang mit der Dissertatio Maximini contra Ambrosium, Strassburg, 1899, pp. 74 – 76.

  • Cas = Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese Aşezămintele mânăstireşti, Convorbiri duhovniceşti, Despre întruparea Domnului  (prefaţă, studiu introductiv şi note de profesor Nicolae Chiţescu; Despre întruparea Domnului are o introducere semnată de pr. prof. dr. Ioan G. Coman; traducere de prof. Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (colecţia «Părinţi şi scriitori bisericeşti», 57), 1990.

  • CPLR = Codul poştal al localităţilor din R.S.R., Bucureşti, Ed. Direcţia Generală a Poştelor şi Telecomunicaţiilor, 1974.

  • CSb = Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979.

  • DDp = Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică  (text stabilit de Victorela Neagoe, studiu introductiv şi note de Manole Neagoe), Bucureşti, Editura Meridiane, 1986.

  • DLD = Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (traducere din limba greacă de acad. Prof. C. I. Balmuş; studiu introductiv şi comentarii de prof. Aram M. Frenkian), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.

  • DLRM = Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1958.

  • EICIR, II = Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase (II de la Gautama Buddha până la triumful Creştinismului), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

  • Fontes, I = Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964.

  • Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

  • GDlr = G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

  • GDlr = G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

  • GMDv = Ghenadie de Marsilia,  De viris illustribus, în F. C. Richardson, Texte und Untersuchungen, XIV, 1 2, 1896.

  • HDGes = Die Geschichte von Siebenburgen in Abend Unterhaltungen, Sibiu, Martin Hochmeister, 1784.

  • HIst, I, II = Herodot, Istorii, I / II (traducere de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 196l / 1964.

  • MIMS = Mircea Muşat, Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1980.

  • MLpJC = H. Marrou, La Patrie de Jean Cassien, în «Orientalia Christiana Periodica», vol. XIII, no. III IV: Miscellanea Guillaume de Jerphanion, II, Rome, 1947, p. 588 596.

  • NBMV = J. F. Neigebaur, Beschreibung der Moldau und Walachei, Breslau, 1854.

  • PDnSM = Vasile Pârvan, Descoperiri nouă în Scytia Minor. Stâncile cu inscripţii greceşti din pădurea Şeremetului, în Analele Academiei Române, seria a II-a, XXXV, Bucureşti, 1913.

  • PTAD = Ion Pachia Tatomirescu, Scriitori dacoromâni din mileniul I: Auxenţiu Durostoreanu / Auxentius Durostorensis (348 - 420), în Caietele Dacoromaniei, anul II, nr. 4, 1997 (p. 5 sqq.) / Rostirea Românească (Sibiu), anul I, nr. 9 - 10, 1995, pp.116 - 119.

  • PTZpl, I, II = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.

  • ŞDU-ed-1 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, Craiova, Institutul de Editură Ralian şi Ignat Samitca, 1896.

  • ŞDU-ed-2 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, «a şaptea ediţiune – revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a», Craiova, Editura Scrisul Românesc, fost[ă] Samitca, f. a. (1935?).

  • ŞDU-ed-7 = Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, «a doua ediţiune cu totul prelucrată şi adăugată», Craiova, Institutul de Editură Samitca, 1908.

  • VSP = VSP = Nestor Vornicescu: Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII, izvoare, traduceri, circulaţie, teză de doctorat, (extras din revista Mitropolia Olteniei, nr. 1 – 2, 3 – 4, şi 5 – 6, XXXV / 1983), Craiova, 1983, pagini B-5: 448. (o variantă a prezentului studiu, dar cu titlul Elemente de toponimie / hidronimie pelasgo-daco-thracică, sau valahică / dacoromânească, având convergenţă semantic-sincretică în apelativele contemporane „cârşie“ (“piatră”) şi „cârjă“, ori în onomasticele dacoromâneşti-străvechi „Carssian“ / „Cassian“ şi „Cârjan“, de Ion Pachia-Tatomirescu, a apărut ca postfaţă la Sfântul Ioan Cassian, A douăzeci şi patra convorbire duhovnicească, Timişoara, Editura Aethicus, 1999, pp. 57 64).

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)