Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Tragicul destin al saşilor din judeţul Bistriţa-Năsăud la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi în anii comunismului

 

Prof. Viorel RUS*

Comentarii de la cititori la subsidiar

 

 

1. Prieteni, în următoarele 4 ore trebuie să acţionăm !

 

            Cu aceste cuvinte se spune că şi-a început discursul generalul Arthur Phelps, comandantul SS şi de poliţie al Transilvaniei, în întâlnirea sa cu reprezentanţii saşilor din zona Bistriţei şi Reghinului, ce a avut loc la Bistriţa, la 5 septembrie 1944.

            Apoi a adăugat: "... Poziţia frontului mă constrânge să dau ordin pentru evacuarea populaţiei germane din Ardealul de Nord. În acest scop am eliberat un drum de evacuare. Pe acest drum trebuie să mergeţi. În alte condiţii nu mai există o cale care să vă ducă în siguranţă. Apărarea v-o ofer până în ultima clipă." [1]      

            Această întâlnire a declanşat în fapt tragicul şi umilitorul exod al saşilor de pe teritoriul judeţului nostru spre Marele Reich în căutarea siguranţei vieţii, care părea că le este ameninţată în cel mai înalt grad.

            Era o tragedie cum poate ţinutul nostru nu mai cunoscuse niciodată. Mai bine de 30.000 dintre locuitorii săi cei mai civilizaţi, harnici şi gospodari, stabiliţi aici de mai bine de 800 de ani, îşi părăseau pământul natal, agoniseala lor şi a moşilor şi strămoşilor lor, plecând în lumea largă.

            Umilinţa se adăuga în plus parcă pentru a umple paharul durerii. Falnicul şi mândrul popor sas trebuia să se ordoneze pe drum în convoaie de căruţe cu coviltir, asemenea ţiganilor corturari, având cu ei mai nimic, ori să se îmbarce în vagoane de marfă, în condiţii de viaţă mizere, de neimaginat.

            Contemporanii evenimentului explică plecarea saşilor printr-o psihoză a fricii de moarte prin masacrare în masă de către sălbaticele trupe sovietice, psihoză provocată şi exacerbată de militarii întorşi de pe front, dar şi de către conducătorii naţional-socialişti locali, care aveau a se teme pentru excesele săvârşite în timpul domniei lor şi plecaseră primii.

Se adăuga apoi mentalitatea solidarităţii, foarte puternică în cazul comunităţilor minoritare. Dintre saşi, cei ce se pronunţaseră că vor rămâne erau consideraţi şi numiţi duşmani şi trădători ai neamului lor, asemenea  celor care mai înainte refuzaseră, ei sau copiii lor, să se înscrie voluntari în trupele Wafen SS.

            Iată cum descrie Gustav Zikeli situaţia concretă creată atunci: “ Între timp s-a apropiat mult frontul dinspre ruşi. Autorităţile au început să-şi  împacheteze  actele.  Conducerea  partidului  naţional - socialist  a  avut  la  început intenţia de a pune la adăpost bătrânii, femeile şi copiii. Unul dintre primii care au părăsit oraşul a fost primarul german dr.  Kuales, împreună cu familia. Deja la începutul lunii septembrie şi-a luat un "concediu de odihnă", dar în acest concediu şi-a luat cu el toate bunurile de valoare şi cele "rechiziţionate" de la evrei. Nu s-a mai întors...

            Câteva zile după indicaţia de fugă, conducerea partidului naţional-socialist a dat indicaţia de retragere generală. Primul tren a plecat la 13 septembrie. Până la sfârşitul lunii septembrie i-au urmat nenumărate. Chiar şi locuitorii Armenbürgerinstitut-ului au fost luaţi. Liderii partidului nu au plecat cu trenul, cel mai adesea cu maşinile şi camioanele puse la dispoziţie de autorităţile militare germane.

            Populaţia satelor a plecat cu propriile căruţe. Le-au încărcat cu alimente, cu haine şi, dacă mai era loc, cu mobilier, şi au plecat în necunoscut. Întreaga gospodărie, recolta bogată în fructe şi porumb în acel an a rămas pe loc.

Din Bucovina şi din satele săseşti situate mai sus de Bistriţa au fost mânate cirezi întregi de vite prin oraş...

            Retragerea nu ar fi fost atât de generală, dacă conducerea politică nu ar fi zvonit o atât de mare teroare. Desigur s-a spus la început că dacă vin ruşii nu va rămâne în viaţă nici un german. Toţi vor fi masacraţi.

 Apoi a venit atât de des folosita vorbă a trădării, dacă rămâneai acasă. Preotul oraşului striga în slujbele de duminică împotriva conlocuitorilor trădători, în afară de două trei familii înstărite, au rămas în Bistriţa numai săraci.“ [2]     

            Saşii nu au fost luaţi chiar pe nepregătite. Încă în aprilie 1944 un consiliu al saşilor fusese convocat în Bistriţa de către Robert Gasnner, conducătorul zonei Bistriţa al Uniunii Populare a Germanilor din Ungaria, dându-se indicaţia prin conducătorii locali ca toate familiile de la sate să-şi pregătească căruţe cu coviltir cu două animale de tracţiune, cei de la oraş, precum şi bătrânii, femeile gravide sau cu copii mici urmând să plece cu trenul din gara Bistriţa. [3]   

            Primele comune din actualul nostru judeţ care au fost părăsite de către saşi au fost Teaca şi Viile Tecii la 12 septembrie. Lechinţa şi Dumitra, unde existau cele mai mari comunităţi rurale săseşti din judeţ, au fost evacuate printre ultimele, în 17 septembrie, respectiv 20 septembrie 1944.  [4]

            Ce jale mare! Înainte de plecare, în fiecare localitate preotul şi enoriaşii săvârşeau o scurtă slujbă şi rosteau împreună o rugăciune, după care convoaiele de căruţe părăseau satul în sunetele clopotelor bisericilor care chemaseră oamenii de atâtea ori la comuniune cu divinitatea ori la săvârşirea sfintelor taine precum botezul ori cununiile.

            Înainte de plecare locuitorii satelor aduceau bolnavii, bătrânii, femeile cu copii mici sau gravide la Bistriţa, centrul de primire fiind în localul liceului german, actualul Liceu "Liviu Rebreanu". Aici erau triaţi şi îmbarcaţi în trenuri împreună cu locuitorii oraşului Bistriţa. Trenuri pline cu oameni au părăsit Bistriţa ori Dejul, până în 27 septembrie. Ultimul tren, în cea mai mare parte cu utilaje şi instalaţii demontate ale fabricilor, însoţite de militari germani, a plecat din gara Bistriţa la 9 octombrie 1944. [5]

De altfel trebuie să arătăm că generalul Phelps se ţinuse de cuvânt. Pe întreg traseul urmat de căruţe ori trenuri refugiaţii saşi au fost însoţiţi de militari germani, care au asigurat paza şi ordinea în împrejurările date.

            Traseul urmat a fost: Bistriţa - Dej - Baia Mare - Satu Mare - Carei - Tisa - Polgar, unde s-a traversat Tisa, Parkany, unde s-a traversat Dunărea la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie 1944.

Convoaiele de căruţe au ajuns în Austria sau Regiunea Sudetă după un drum de circa 10 săptămâni, unde saşii au fost repartizaţi în diferite localităţi pentru a ierna.

Nimeni nu ştia dacă şi peste cât timp frontul sovietic va ajunge în acele locuri şi ce va mai fi.

            Estimările arată că au părăsit judeţul nostru atunci, în septembrie 1944, peste 30.000 de saşi, la care se adăugau circa 600 aflaţi la muncă în Germania şi 3.600 înrolaţi în armata germană sau maghiară. [6]  Au mai rămas în judeţ 827 de saşi, dintre care 435 în Bistriţa, 83 în Moruţ, 73 în Cuşma, iar restul de 236 răspândiţi în număr de sub 20 de persoane în alte 33 de alte localităţi ale judeţului. [7] 

 

2.  Saşii din zona Bistriţei-Năsăudului în gulagul sovietic

 

            Temerile saşilor din judeţul nostru, rămaşi la casele şi în gospodăriile lor, privind masacrarea de către armatele sovietice, nu s-au adeverit. Dimpotrivă, părea că sovieticii erau străini de ura faţă de saşi. [8]      

            Este adevărat că o dată cu retragerea ultimelor trupe germane şi hortiste din judeţ, după jafurile şi distrugerile provocate de aceştia, a început devastarea caselor şi gospodăriilor celor plecaţi, dar aceste fapte au fost săvârşite în primul rând de către localnici.

            Cei rămaşi au tremurat desigur de frica vandalizării în noapte şi a gospodăriilor lor, dar atunci când a avut loc instaurarea noilor organe administrative şi chiar alegerea unui reprezentant al lor în consiliul judeţean, saşii au crezut că puteau să fie liniştiţi.

            Era liniştea dinaintea furtunii pentru că, parcă asemenea unui trăznet, a venit ordinul Comandamentului Suprem Sovietic concretizat la nivel local în Ordonanţa Prefectului Judeţului Năsăud nr. 5 din 13 ianuarie 1945 care prevedea:

            " Art.1. Toţi locuitorii de origine etnică germană indiferent de sex, trecuţi pe tabelul alăturat sunt consideraţi ca mobilizaţi pentru muncă.

               Art.2.  În timp de 5 ore de la data comunicării prezentului ordin, toţi cei mobilizaţi îşi vor pregăti bagajele cu îmbrăcămintea necesară, haine de iarnă şi vară, încălţăminte, schimburi, aşternuturi, pătură şi veselă, precum şi hrana necesară pentru 20 de zile. Întregul bagaj nu poate depăşi greutatea de 150 kg  de persoană.

              Art.3. Mamele cu copii sugari sunt scutite de muncă. Minorii celor mobilizaţi rămân în grija rudeniilor şi în lipsa acestora în grija primăriilor, respectiv a Prefecturii.

                  Art. 5. Toţi cei mobilizaţi sunt obligaţi să aducă cu sine acte de identificare.

               Art.6. Averea mobilă şi imobi1ă a celor mobilizaţi se va preda primăriilor, respectiv pentru păstrare cu inventar...

Sancţiuni: Acei care nu se vor conforma dispoziţiilor cuprinse în prezenta ordonanţă, vor fi internaţi în lagăre de concentrare...". [9]   

În baza acestei ordonanţe, în ziua de 13 ianuarie 1944 a început vânătoarea saşilor din judeţ  de către aşa-zişi comisari, în cea mai mare parte evrei, însoţiţi de soldaţi sovietici şi gardieni publici.

Saşii urmau să fie deportaţi în Uniunea Sovietică, după ce erau preţuiţi de către ofiţeri sovietici dacă sunt buni de muncă, precum vitele.

            Se întocmiseră tabele care ar fi trebuit să cuprindă bărbaţi între 17 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 30 de ani. Se exceptau: specialiştii necesari întreprinderilor, bolnavii, invalizii, cei cu căsătorii mixte, femeile cu copii sub un an ori gravide şi militarii sub arme. [10]      

            Însă faptul că judeţul nostru avea de dat sovieticilor obligatoriu un număr mare de oameni ce urmau a fi deportaţi şi ura faţă etnicii germani atât de puternică la puţinii evrei scăpaţi din lagărele de concentrare naziste, deveniţi comisari comunişti, au făcut ca începând cu seara zilei de 13 ianuarie 1944 să fie duşi la sediile locale ale siguranţei între 200 şi 300 de saşi din toate localităţile unde aceştia mai existau, încălcându-se prevederile ordinelor comandamentului sovietic privind vârsta.

            Iată modul în care au decurs lucrurile aşa cum le-a trăit una dintre tinerele fete, care avea să cunoască toate ororile deportării în gulagul sovietic: 

"… E sâmbătă seara; se apropie ora douăzeci. În curte se aud paşi; se înmulţesc, scârţâie oribil zăpada îngheţată.

Prin geamul uşii bucătăriei se vede o siluetă, intră.

În urma ei mai apar cinci sau şase persoane; câţiva evrei reîntorşi din Germania şi doi gardieni:

            - Aici locuieşte familia Pfeiffer Gustav şi Margareta?

            - Da.

- În decurs de o oră să fiţi gata de plecare, cu mâncare pentru douăzeci de zile şi haine de iarnă  şi de vară! ...” [11]      

            Arătam că în arestarea pentru deportare nu s-a ţinut cont de ordinul comandamentului sovietic şi prevederile ordonanţei prefecturii.

            Tânăra fată de atunci, ale cărei amintiri dureroase le-am redat mai sus, Olga Pfeiffer din Năsăud, spre exemplu, nici nu era cuprinsă în listele iniţiale ale arestării. Ea a fost arestată totuşi în urma unei deliberări scurte, făcută de aşa-zisa comisie, după ce a fost văzută acasă.

            Sau un alt exemplu: mama doctorului Payer, pe atunci student la medicină, deportat şi el, a fost arestată pentru deportare, deşi avea mai mult de 42 de ani. A scăpat doar mai târziu, în urma unei trieri finale la Iaşi. [12]     

            În sfârşit, tânăra Ludmila Blum din Ilva Mică nu fusese nici ea inclusă în liste, ci doar fratele ei, Alexandru Blum.

Nu a conceput însă să-şi lase singur fratele la necaz, ştiind că nu era prea descurcăreţ din fire.

A pornit pe urmele fratelui său, a ajuns grupul de bistriţeni la Iaşi şi a plecat spre Rusia cu trenul în care a fost îmbarcat eşalonul celor 2.000 de saşi şi şvabi, din care făceau parte şi bistriţenii, spre bucuria paznicilor soldaţi sovietici, care şi aşa aveau lipsuri în efectiv, oameni care fugiseră sau pe care îi ajutaseră chiar ei să fugă, contra unor sume de bani sau a unor bijuterii de valoare din aur şi argint.

            Şi culmea, doamna Ludmila Blum, locuitoare în vârstă de 83 de ani  şi acum în Ilva Mică, ne povesteşte că din Năsăud a fost ridicată de pe stradă o dată cu saşii şi o fată româncă pe nume Năşcuţ care avea să moară în deportare, iar din Iaşi doi tineri teologi români, care priveau cu milă în gară îmbarcarea eşalonului respectiv în vagoane. [13]    

            Iată ce au pregătit sovieticii, cu complicitatea autorităţilor româneşti bistriţene, saşilor din Năsăud, asemănător cu ceea ce avea să li se întâmple de fapt majorităţii celor peste 70 de mii de etnici germani din România, care aveau să fie deportaţi atunci în iadul sovietic:      

Arestaţii au fost duşi la sediul siguranţei locale ori al postului de jandarmi şi ţinuţi sub pază o noapte, şezând pe geamantanele cu lucrurile şi alimentele pe care şi le-au putut lua cu ei în grabă.

A doua zi la amiază au apărut camioane ruseşti, care i-au transportat spre Bistriţa, urmând trasee în care să poată lua cât mai mulţi oameni din alte localităţi şi i-au depus în fosta cazarmă a  batalionului de vânători de munte.

            Dr. Franz Payer în lucrarea sa autobiografică citată apreciază că în cazarmă se adunaseră între 200 şi 300 de persoane şi că în momentul plecării efective din Iaşi spre Rusia, după ce făcuseră mai înainte o haltă în Cluj, din eşalonul de circa 2.000 de persoane îmbarcate într-o garnitură de tren marfar de circa 40 de vagoane, saşii bistriţeni reprezentau 15%, saşii bucovineni 15%, majoritatea de 70% fiind şvabi bănăţeni.

            Înclinăm să-i dăm crezare cu atât mai mult cu cât încă din Iaşi şi apoi după plecare pe întreg traseul spre Urali fusese însărcinat ca din două în două zile să efectueze ca slujitor al medicinei un control sanitar al deportaţilor. [14]   

            Un calcul uşor de făcut ne arată că la începutul anului 1945,  dintre cei 827 de saşi, câţi se ştie că rămăseseră în zona Bistriţei-Năsăudului, au fost deportate pentru muncă forţată în U.R.S.S. circa 300 de persoane.

            Acest număr ni se pare aproape de adevăr, cu atât mai mult cu cât, cercetând cu atenţie Dosarul nr. 6.713/1945 din Fondul Prefectura Judeţului Năsăud de la Direcţia Judeţeană B-N a Arhivelor Naţionale, am găsit un număr de 49 de persoane de etnie germană înscrise în tabele nominale pe localităţi ca ridicate de ruşi şi un număr de peste 100 de persoane cu menţiunea lapidară “ridicaţi” ori “internaţi de ruşi”. În plus, numărul avansat de către dr. Payer este confirmat atât de către Olga Pfeiffer Cunescu, din a cărei carte de memorii am citat deja, cât şi de mărturisirile Ludmilei Blum. [15]

            Ajunşi la Iaşi, via Cluj, în vagoane de marfă insalubre, după ce din cauza păduchilor între cei 2.000 de oameni din eşalonul din care făceau parte şi bistriţenii au apărut îmbolnăviri de tifos,  sovieticii au hotărât îmbarcarea lor urgentă şi expedierea spre Rusia.

Bărbaţi şi tinere femei, trişti şi fără speranţă, au fost îngrămădiţi în vagoane de marfă sovietice cu priciuri, o sobă de tuci în centru şi o gaură în podele pentru satisfacerea necesităţilor.

Traseul parcurs de garnitura celor mai bine de 40 de vagoane cu deportaţi în trei săptămâni a fost Iaşi - Dniepropetrovsk - Harkov – Voronej - Saratov - Sâzrani - Kuibâşev - Orenburg – Kuvandâk, pe râul Sakmara. [16]    

            Frigul i-a pătruns până la os, mâncarea de acasă li se terminase, iar sovieticii le-au dat mâncare în tren de patru ori în trei săptămâni, o singură dată mâncare caldă - arpacaş fiert cu pâine, iar în rest puţină pâine cu peşte sărat ori coji de pâine prăjită în cuptor. În loc de apă deportaţii lingeau gheaţa de pe piroanele vagoanelor. [17]     

            La Kuvandâk în Urali au ajuns în 16 martie 1945, rămânând acolo în lagărul de internaţi germani nr. 1.901, de unde aveau să se întoarcă peste ani ori niciodată doar o mică parte dintre deportaţi, ceilalţi fiind duşi mai departe. A depins de vagonul în care fuseseră îmbarcaţi, astfel că rudenii şi cunoscuţi au fost despărţiţi fără nici o regulă accentuînd tristeţea şi spaima.

            Pentru cei rămaşi în Kuvandâk, între care şi martorii noştri, au urmat baia de deparazitare, pentru că ajunseseră plini de păduchi, cazarea în bordeie sub pământ construite din bârne necioplite câte 100 de persoane laolaltă şi cina după atâta foame, formată dintr-o lingură de varză călită şi o felie de pâine, apoi somnul pe priciuri din aceleaşi bârne necioplite.

            A urmat o scurtă perioadă de carantină datorată tifosului, în care singura activitate era degajarea zăpezii de pe bordeie pentru a nu se dărâma peste oameni şi lecţiile de educaţie politico-ideologică ţinute de altfel în toată perioada deportării de către  politrucii lagărului, care se terminau invariabil cu concluzia: " Tov. Stalin îţi dă voie să urci cât mai sus, dar cu condiţia să te porţi bine, dacă nu, îţi dă peste cap de cazi mai jos decât ţi-ai închipuit vreodată că ai putea ajunge". [18]

Cuvinte inutile, pentru că oamenii se uitau urât la portretul lui Stalin ce era atârnat pe pereţii bordeielor, uneori spunând în gura mare că "ţarul roşu" ar fi trebuit omorât de mult, că atunci ei nu ar fi ajuns acolo. [19] 

Când tifosul a încetat, s-a trecut la organizarea brigăzilor de muncă. Brigăzile compuse numai din femei erau considerate cele mai rentabile pentru că ele erau harnice şi mâncau puţin. La polul opus erau categorisiţi bolnavii, în special T.B.C-işti, despre care se spune că unii ofiţeri afirmau că ar trebui exterminaţi, pentru că nu produc nimic, ci doar consumă. Oricum mulţi dintre ei au murit din cauza hranei mai mult decât nesatisfăcătoare, a lipsei de medicamente şi stării lor psihice. [20]     

            Dar iată o descriere a alimentaţiei făcută de către dr. Payer, care avea să fie acceptat, fiind student în medicină, ca unul din medicii lagărului:

"Timp de 10 luni primeam la prânz şi cină câte o porţie de zeamă fiartă de varză murată în care carnea trebuia s-o cauţi "cu microscopul", o felie de pâine (ceva care cu mare bunăvoinţă se putea numi aşa) şi puţin peşte sărat... Din când în când - în locul peştelui sărat - ni se servea "caşă" (fiertură de arpacaş cu "urme" de ulei) ... Ca variaţie, ni se servea în luna septembrie - în locul zemei de varză murată - o zeamă de frunze de sfeclă furajeră, iar în luna octombrie, mult aşteptata zeamă de cartofi". [21]

Muncile la care erau obligaţi deportaţii se desfăşurau în mine, la plutărit primitiv de buşteni pe râul Sakmara, în construcţii, în ateliere mecanice, la încărcat şi descărcat vagoane uneori iarna la temperaturi de până la - 40 de grade.

Femeile asigurau toate serviciile de întreţinere şi curăţenie din lagăr, iarna lucrau la construcţii interioare şi la curăţenie în instituţii publice, iar de primăvara până toamna erau pe câmpurile colhozurilor.

            Echipamentul de protecţie, cât se primea, era vândut de către şefii lagărului pentru a-şi putea finanţa chefurile. Spre exemplu, cei din mină unde lucrau agricultorii şi intelectualii care nu puteau practica nici o meserie, foloseau acelaşi echipament, ce se transmitea din schimb în schimb. Aşa încât, în câteva luni, mulţi dintre deportaţi au devenit incapabili de muncă.

            Atunci când au ajuns în Uniunea Sovietică deportaţilor li s-a spus că vor rămâne pentru muncă până la terminarea războiului. Războiul se terminase, dar despre revenirea acasă nu se discuta nimic. Deznădejdea creştea cu fiecare zi ce trecea.

            Exista totuşi problema celor grav bolnavi şi accidentaţi, care nu mai lucrau. S-a hotărât repatrierea lor. Aşa au plecat spre casă, la început într-o garnitură de tren câteva mii de saşi şi şvabi de pe cuprinsul tuturor lagărelor de muncă forţată; între ei circa 60 erau din Kubandâk.

            Apoi cei care mai rămăseseră dintre deportaţi, după plecarea multora în cealaltă lume şi a câtorva spre ţară, au fost mutaţi în decembrie 1945 în Mednagorsk într-un lagăr cu condiţii mai bune de cazare, în barăci de lemn.

Munca a rămas însă la fel de grea, înrobitoare şi degradantă.

            Cu un nou lot de bolnavi, la 16 septembrie 1946, au plecat, sperau spre casă, epuizaţi fizic şi psihic şi dr. Franz Payer şi Olga Pfeiffer.

Aveau să ajungă acasă pe furiş, după multe peripeţii, abia în vara anului 1947, pentru că ţara în care se născuseră şi o iubeau, stăpânită de comuniştii conduşi de către Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, îi repudiaseră ca pe multe alte mii de etnici germani, a căror reîntoarcere îi încurca după ce le luaseră casele, pământul şi tot ce avuseseră, inclusiv cetăţenia română.

            În schimb, Ludmila Blum, fratele ei Alexandru şi alţi 700 supravieţuitori din cei 7000 câţi trecuseră până la urmă prin lagărul de la Mednagorsk aveau să se întoarcă în ţară abia în ianuarie 1950.

            După cum ne-a mărturisit doamna Ludmila, au supravieţuit aceia dintre deportaţi care, muncind în construcţii, ateliere, colhozuri ori în diferite sectoare în administraţia lagărului, au putut să-şi suplimenteze ori să nu consume hrana dată în lagăr.

            Înduioşătoare este povestea tragică a revenirii celor doi fraţi acasă în Ilva Mică.

            Sosiţi în noapte, s-au îndreptat spre casa părintească, unde de afară au văzut pe geam plini de emoţie cum părinţii lor, îmbătrâniţi de jale pentru că li se spusese de către “binevoitori” să nu-şi mai aştepte copiii fiindcă muriseră,  stăteau pe pat cu lampa aprinsă, treji, fără să scoată o vorbă.

            Au bătut la uşă rugându-se să fie lăsaţi în casă, pentru că aveau să le aducă veşti din Rusia. Pipăind, pentru că orbise, mama lor le-a deschis uşa, dar nu i-a recunoscut după voce.

            Cînd au intrat în casă i-au şoptit mamei cine sunt. Apoi s-au îndreptat spre tatăl lor, care era grav bolnav de inimă.

Acesta, când a aflat că i-au sosit copiii, din cauza emoţiilor a murit imediat. L-au înmormântat peste două zile cu ajutorul satului, a muncitorilor şi conducerii fabricii de cherestea, unde tatăl lor lucrase zeci de ani.

 

3.  Străini, exploataţi şi umiliţi în propria ţară

           

            Să ne întoarcem din nou faţa către saşii din judeţul nostru opriţi pentru a ierna în Austria Inferioară şi Regiunea Sudetă din Cehoslovacia, zone care încă mai făceau parte din Marele Reich.

            Nu vom fi cu siguranţă departe de realitate dacă afirmăm că trăiau acolo cele mai triste sărbători de Crăciun, Anul Nou 1945 şi Bobotează din viaţa lor.

            Erau dezmoşteniţii soartei, ajunşi printre străini mai mult sau mai puţin ospitalieri. Lăsaseră în România gospodării pentru care munciseră din greu, ei şi străbunii lor. Dar mai ales simţeau că rămâneau pentru ei poate pentru totdeauna în urmă comuniunea sufletească de la biserică, din sărbători, şi minunatele colinde din satele lor, frumoasele baluri şi petreceri, şi de ce nu, idilele ce le marcaseră sub semnul destinului existenţa.

            Era apoi nesiguranţa ce le măcina gândul, pentru că promisa oprire a înaintării armatelor sovietice ostile se vedea a nu fi realitate.

            Nu-şi puteau imagina că cel puţin unora dintre ei le va fi chiar mai rău în anii ce vor veni, chiar în locurile în care văzuseră lumina vieţii, în România.

            Iar răul cel mare s-a întâmplat pentru cel puţin 6.000 dintre ei, originari din Nordul Transilvaniei. În primăvara şi vara anului 1945, aceia dintre ei care nu au plecat din faţa sovieticilor mai înspre inima Germaniei, aveau să fie obligaţi de către aceştia la calea întoarsă în România, mai puţini cu căruţele şi cu trenul, aşa cum plecaseră. Cei mai mulţi s-au întors pe jos pentru că nu mai aveau caii şi căruţele.

            Soţii Thomas şi Gertrud Hartig, acum locuitori în Petriş, atunci copii, îşi amintesc şi acum locurile şi oamenii în gospodăriile cărora le-au fost repartizate de soldaţii germani familiile lor ajunse în Regiunea Sudetă.

            Thomas şi familia lui compusă din părinţi şi 5 copii între 17 şi 3 ani, erau printre puţinii saşi din Cuşma care luaseră drumul refugiului, alipindu-se coloanei de căruţe a celor din Dorolea.

            Au ajuns în Dipling lângă Neuhaus în noiembrie 1944 şi, după ce au fost acceptaţi în gospodăria unui german înstărit, oferindu-li-se o şi cameră pentru cazare chiar lângă grajduri, soldaţii germani le-au luat caii căruţa şi i-au lăsat acolo considerându-şi  misiunea  îndeplinită. Au primit mâncare toată iarna în schimbul muncii ca argaţi depusă de către părinţi.

            Gertrud, deşi era născută şi locuia în Unirea, plecase din Satu Nou cu familia mamei, întrucât tatăl său era pe front şi nu se ştia nimic despre el.

            În căruţă erau bunica Rosa Liwberger, mătuşa Maria cu soţul Georg Zakel - inginer constructor, mama ei Olga-Luise şi fratele Walter, în total  6 persoane. Îşi aminteşte şi acum cum stolul de gâşte al familiei bunicii fusese sacrificat alături de porci, iar carnea friptă pentru merinde.

            S-au despărţit înainte de Budapesta. Ea, fratele şi mama gravidă în prag de a naşte, au fost urcaţi într-un tren destinat gravidelor şi copiilor mici.

            Ajunşi în zona oraşului Nikolsburg, s-au  cazat  pentru  început  în Nikelsdorf, unde mama ei a născut o fetiţă, care însă a murit când s-a născut şi a fost înmormântată acolo.

            A venit apoi cu căruţa şi i-a căutat unchiul Georg. Familia celor 6 persoane s-a reunit în Pardorf, unde au fost primiţi în gospodăria a doi germani bătrâni, care se bucuraseră că aveau oameni de lucru şi copii care să le însenineze zilele.

            A trecut iarna şi o dată cu venirea primăverii ruşii au ajuns în zonă în drumul lor spre Berlin. Atât Thomas, cât şi Gertrud povestesc groaznica întoarcere înspre Transilvania ce le-a fost dictată ultimativ de către aceştia.

            Familia lui Thomas a fost divizată în două părţi. Tatăl împreună cu copiii mai mari, Iohan şi Rosina, trebuiau să se întoarcă pe jos. Au ajuns vara în Cuşma, flămânzi, rupţi şi fără puteri.

            Mama care era gravidă, împreună cu copiii mai mici, Mihai de 10 ani, Thomas de 5 ani şi Martin de 3 ani, trebuiau să aştepte o garnitură de tren ce s-a spus că avea să se formeze sub, se părea, omenoasa lozincă "Mama şi Copilul", dar care nu s-a mai arătat.

Au pornit pe jos gardaţi de ostaşi sovietici o mulţime nesfârşită de mame cu copii în braţe şi de mână. Au ajuns către casă abia toamna în octombrie, iar tatăl lor auzind că vin i-a aşteptat noaptea la marginea Bistriţei cu o căruţă şi i-a dus în Cuşma.

            Gertrud îşi aminteşte mizeria vagoanelor în care au fost introduşi cei din familia sa, foamea şi lipsurile îndurate, violurile şi furturile săvârşite de către soldaţii sovietici şi cum împânzeau câmpurile pentru a găsi ceva de mâncare când trenul staţiona zile întregi. Au ajuns la Bistriţa în vara anului 1945. Credeau că va fi  bine  şi  se  considerau  fericiţi  că  au  scăpat  cu  viaţă. Dar ce i-a aşteptat pe saşii din judeţul nostru care s-au întors ?

            Pe scurt, au fost consideraţi ani mulţi după aceea "străini, au fost umiliţi si exploataţi crâncen în propria lor ţară", de parcă fiecare dintre ei ar fi fost Hitler în persoană şi şi-ar fi părăsit gospodăriile şi locurile natale de bună voie şi nu siliţi de împrejurări.

            Iată ce spunea despre ei în iunie 1945 prefectul comunist al judeţului, Ioan Pop, în şedinţa Consiliului Politic Judeţean, organismul comuniştilor şi sateliţilor lor de conducere a judeţului şi propunerile ce le avea în vedere:

            " ... Saşii au constituit în trecut avangărzile fascismului şi tendinţei de expansiune a Germaniei. Aşezaţi în locurile cele mai fertile şi ajutaţi de ţara lor de baştină au ajuns la o situaţie materială înfloritoare în dauna elementului autohton, constituind printr-o atitudine făţişă şi duşmănoasă ţării, stat în stat.

 Am cerut ministerului de resort internarea lor în altă parte a ţării… Coloniştii să fie liniştiţi că saşii prin plecarea lor cu armatele duşmane şi colaborând cu acestea şi-au pierdut dreptul de proprietate  şi cetăţenia, aşa că repunerea lor în vechile proprietăţi nu mai este  posibilă." [22]         

            Dincolo de duşmănia făţişă exprimată de prefect faţă de saşii reveniţi, trebuie să recunoaştem că în fapt se crease o situaţie imposibilă, pentru că în casele şi gospodăriile saşilor plecaţi autorităţile locale instalaseră localnici de alte naţii şi, în plus, aduseseră colonişti din judeţ, de pe Someş şi de pe Bârgău, moldoveni din Bucovina şi moţi din Apuseni.

            Apoi, instaurându-se în România la 6 martie 1945 guvernul Petru Groza, prin legea agrară localnicii şi coloniştii fuseseră împroprietăriţi cu  pământurile foştilor proprietari saşi.

            Saşii din Bistriţa şi împrejurimi, reveniţi din ordinul sovieticilor, s-au văzut internaţi în lagărul pregătit pentru ei în clădirea fostei cazărmi, situată lângă podul Budacului, colţ cu strada Alba Iulia, iar cei din sate, în căminele culturale ori în şcoli, cel puţin până au fost identificaţi.[23]     

            În lagărul din Bistriţa ajunseseră să fie adunate în devălmăşie, la sfârşitul lunii iulie 1945, un număr de 658 persoane, în sate alte câteva sute.

Adresa trimisă prefecturii de către şeful poliţiei din Bistriţa sub nr. 4181S/3 din iulie 1945 atestă condiţiile neomeneşti în care se trăia în lagăr, posibilele  epidemii ce  puteau  să  apară  conform  avizului  medicului oraşului şi lipsa hranei pentru cei internaţi acolo, hrană care fusese lăsată doar în grija acelora dintre saşi care găseau câte ceva de lucru cu ziua.[24]     

            Ca urmare, prefectura a emis un ordin în baza căruia s-a început o triere a internaţilor din lagărul din Bistriţa.

Copiii şi cei bătrâni au fost lăsaţi liberi, dar nu puteau părăsi localitatea şi se prezentau în fiecare duminică la siguranţă pentru viza prezenţei. Maturii apţi de muncă aveau să fie duşi apoi în detaşamente de muncă, chipurile pentru refacerea distrugerilor de război.

            Primele detaşamente de muncă forţată destinate populaţiei de etnie germană se constituiseră încă la sfârşitul lunii februarie 1945, în baza Ordinului nr. A 192/19 februarie 1945 a Comisiei Aliate (sovietică) de Control, care prevedea ca toţi germanii care se sustrăseseră deportării în U.R.S.S. să fie prinşi şi organizaţi în batalioane de muncă pe teritoriul ţării, condiţiile de vârstă şi excepţiile fiind aceleaşi cu cele prevăzute pentru cei care plecaseră deja în deportare.[25]      

            În mai 1945 s-a constituit detaşamentul cu sediul la Roşiorii de Vede, pentru construirea tronsonului de cale ferată Bucureşti - Roşiori - Caracal - Craiova, iar până în august s-au format, pe lângă inspectoratele regionale de poliţie, 10 detaşamente de muncă forţată, între care unul în zonă,  cu sediul la Cluj, şi un lagăr la Turnu Măgurele, pentru etnicii germani foşti SS-işti.

            Fiecare detaşament era format din 1.000 de bărbaţi pentru muncă şi 50 de femei pentru prepararea hranei, curăţenie şi spălarea lenjeriei. Paza era asigurată de un pluton de armată cu 2 ofiţeri, 2 subofiţeri şi 40 de soldaţi.[26]   

            În 1946 au mai fost înfiinţate centre de muncă forţată în mine la Petroşani, în siderurgie la Hunedoara şi Călan şi în căile ferate la Ploieşti.[27]    

            Se ştie că în luna august 1945 au fost trimişi din judeţul nostru, sub escortă pe jos până la Dej, de unde au fost urcaţi în tren şi au ajuns la Cluj, 450 de saşi, care au fost repartizaţi în diferite detaşamente de muncă forţată.

Munca era extrem de grea, se lucra în trei schimburi de câte 8 ore, iar hrana era compusă de regulă din zeamă de legume cu mămăligă.    

            Prinderea tuturor saşilor din judeţ apţi de muncă în condiţiile stabilite s-a dovedit imposibilă, datorită întoarcerii saşilor în valuri, dar  şi  rezistenţei la ordinele primite sub forma toleranţei uneori dezinteresate de care au dat dovadă autorităţile locale, în primul rând primarii şi jandarmii.

            În Buletinul Informativ nr. 166/1946 al Direcţiei Generale a Poliţiei se arăta ca deosebit de grav faptul că în Teaca "soseau germani care făcuseră parte din SS fără ca jandarmii să-i identifice şi să-i trimită în detaşamentele de muncă. Astfel, un tânăr sas fost SS a îndrăznit să facă pariu că va ieşi în sat purtând cravata şi costumul SS şi nimeni nu îl va deranja şi a câştigat pariul".

Apoi când au început să se acorde concedii de 15 zile şi zile libere de sărbători unora dintre lucrători, mulţi din judeţul nostru nu se mai întorceau, angajându-se cu acordul tacit al autorităţilor pentru a scăpa de pedepse, în formaţiunile de muncă pentru repararea liniei ferate pe tronsonul Şintereag - Sărăţel - Bistriţa.  O săsoaică din Sâniacob era pomenită chiar pentru faptul că, primind concediu de la Uzinele de Fier din Hunedoara, nu s-a întors, iar despre ea nu se ştia nimic. [28]     

            Greul muncilor şi mizeria vieţii din lagărele de muncă, la care se adăuga dorul de familie au determinat pe mulţi saşi să ceară oficial aprobarea pentru a lucra ca meseriaşi în folosul satului lor natal şi chiar pentru a deveni slugi în gospodăriile românilor mai înstăriţi.

Astfel, Consiliul Politic Judeţean a înregistrat numeroase cereri de acest fel din Satu Nou şi Lechinţa, de asemenea una a lui Ştefan Gondoş, trimis în lagărul de lucru de la Cluj, care cerea să fie concentrat în Cuşma ca fierar. Toate cererile au fost respinse.[29]     

            Revenind la saşii bătrâni şi neputincioşi şi copiii rămaşi în oraş şi în sate după plecarea majorităţii celor buni de muncă în detaşamente, trebuie să spunem că situaţia lor era deplorabilă şi fără speranţă.

            Această stare de lucruri era semnalată într-o notă informativă datată  6 august 1945 a comandantului legiunii de jandarmi a judeţului, înaintată atât prefecturii, cât şi şefilor săi de la Bucureşti: "... Încep îmbolnăvirile din cauza foamei. Cei capabili de muncă o parte au fost trimişi în detaşamente de lucru la Inspectoratul Regional de Poliţie Cluj, iar cei rămaşi nu pot să asigure prin munca lor hrană celor neputincioşi. Îngrijorările sunt cu atât mai mari cu cât se apropie iarna şi se mai adaugă şi îmbrăcămintea de care au nevoie. Nu sunt cu nimic pregătiţi pentru a învinge rigorile iernii ce se apropie, nu au nici case de locuit cel puţin..." [30]       

             Atunci prefectul comunist, Ioan Pop, acuzându-i pe saşi că "nefiind educaţi în sens democratic şi având aceleaşi idei hitleriste"  doresc să reintre pe vechile lor proprietăţi, a găsit de cuviinţă cu avizul aservitului Consiliu Politic Judeţean ca aceştia să fie puşi sub paza jandarmeriei, identificaţi, plasaţi în alte comune decât cele de origine şi utilizaţi pentru a-şi agonisi hrana la munci particulare ori de interes obştesc.[31]       

            Şi tot atunci, în baza ordinului M.A.I. 13.702/1945 s-a decis că foştii funcţionari ai statului din judeţ, care s-au refugiat cu armatele germane sau maghiare, nu vor fi reprimiţi în serviciu.[32]        

            Aşa că la sfârşitul lunii august 1945 la prefectură a avut loc o conferinţă administrativă judeţeană, în care s-a dispus "transplantarea populaţiei de origine germană repatriată dintr-o comună în alta”, un nou prilej de abuzuri şi umilinţe pentru saşii reveniţi, dar nu numai pentru ei.

            Puţini saşi au avut norocul să scape rămânând în satele lor, în care  s-au întors. Cei mai mulţi au fost strămutaţi în sate româneşti din zona Bistriţei precum Şoimuş, Ragla, Budacu Românesc sau Blăjeni şi în zona Năsăudului, în Năsăud şi Salva, în satele de pe Ilve, în Rodna şi chiar în Căian şi Dobric.[33]      

            Soarta soţilor de acum Thomas şi Gertrud Hartig la care am făcut referiri ceva mai sus şi a familiilor lor a fost diferită.

            Când familia lui Thomas a reuşit să se reunească în Cuşma, casa lor era ocupată de o familie de ţigani. Au găsit adăpost în casa şi gospodăria mătuşii Margareta Hendel, care nu părăsise satul în septembrie 1944.

Au avut norocul că nu au fost strămutaţi în alt sat. Dar ne putem închipui jalea şi deznădejdea ce îi cuprindea când treceau pe lângă casa lor în care locuiau alţii. Tatăl a fost repartizat mai apoi ca îngrijitor al taurilor comunali şi peste ani şi-au construit o casă nouă.

            Familia Gertrudei n. Kollarik a fost mai puţin norocoasă, pentru că tatăl lor nu s-a mai întors de pe  front  şi  după  lagărul  din  Bistriţa, cu toţii au fost mutaţi obligatoriu în Salva şi repartizaţi la familii de ţărani români. Cei buni de lucru au fost folosiţi ca slugi contra hrană până în anul 1946, când cu ajutorul românului Zăgrean s-au stabilit în Cuşma, locuind în casa lui Orheianu.

            A fost - aşa cum ne-au povestit - greu, dar parcă pentru că au convieţuit în Cuşma de secole, românii nu au fost aşa răi cu saşii precum au fost în alte sate.

            Au existat comunităţi de saşi care, când au fost strămutaţi, au nimerit foarte rău. La o astfel de situaţie, în care s-au aflat saşii din Sigmir, făcea referire legiunea de jandarmi a judeţului într-o notă informativă trimisă prefecturii sub nr. 5.871/ 1 septembrie 1945 astfel:

             "Postul de jandarmi Sărata a strâns populaţia din comuna Sigmir, aducându-i la pretura centrală, de unde au fost repartizaţi comunei Blăjenii de Jos, ajunsă această populaţie la marginea comunei primarul respectiv nu i-a primit, spunând că nu are unde să-i plaseze şi nici nu are ce să le dea de lucru.

Repatriaţii au fost nevoiţi să se întoarcă în comuna lor de origine Sigmir unde se găsesc şi în prezent. /.../ astfel că repatriaţii stau grămadă în şcoala primară din Sigmir împachetaţi şi fără hrană".

Cu ostilitate au fost primiţi în Rodna şi saşii din Budacu de Jos. Iar fenomenul fiind considerat general, se cerea ca autorităţile din localităţile judeţului unde se strămută saşi să fie determinate să colaboreze cu jandarmii şi să accepte îndeplinirea ordinului respectiv.[34]      

            Aceasta era situaţia celor 3.683 de saşi care s-au întors în judeţ în primăvara, vara şi toamna anului 1945, dintre care 1.291 erau în plasa Bârgău, 1.065 în plasa Centrală, 743 în Bistriţa şi 447 în plasa Lechinţa.[35]

În iureşul antigerman al acelor vremuri au avut însă de suferit abuzuri, insulte şi discriminări şi saşii care nu se refugiaseră în 1944, consideraţi şi ei de propaganda comunistă "duşmani ai poporului muncitor".

            Din Cuşma, spre exemplu, Ioan Schuller şi Michael Steger au fost pe punctul de a fi ridicaţi cu familiile lor şi trimişi în alte sate, deşi nu părăsiseră satul când au plecat ceilalţi. Lui Rauch Ioan din Chiraleş i-au fost expropriate 50 iugăre de pământ, pe care nu le-a mai  reprimit  motivându-se că a avut un fiu  plecat  din  ţară, bănuit  ca

SS-ist, iar Gross Gheorghe din Bistriţa a fost ameninţat să-şi părăsească locuinţa.[36]     

            Aşa i-au găsit pe saşii din judeţul nostru şi sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou 1946, prin lagăre de muncă departe de familiile lor, prin sate străine ca slugi pentru mâncare, sau prin satele lor, huliţi şi desconsideraţi fără vină.

            În anul 1946, în şedinţa Consiliului Politic Judeţean din 1 aprilie, era luată din nou în discuţie problema saşilor reîntorşi, prefectul judeţului dr. Mihai Mihăilaş subliniind că în mare parte aceştia nu sunt repartizaţi în producţie şi nu au domiciliu stabil, iar ca urmare nu pot fi folosiţi raţional.

Consiliul, după îndelungi discuţii, aviza anumite măsuri ce păreau a relaxa oarecum situaţia saşilor, stabilindu-se ca acestora:

·        să li se asigure un statut de "modus vivendi" prin care comunele să-i cazeze acolo unde este cu putinţă spre a avea domiciliu, de preferinţă în alte comune decât cele de origine;

·        să li se atribuie în mod provizoriu anumite parcele din loturile de rezervă de stat pe care să le cultive sau să fie utilizaţi în cultivarea viilor nelicitate. La prefectură să se înfiinţeze un oficiu al saşilor, de unde, la diferite cereri, să poată fi repartizaţi la lucru.

            Aceste măsuri se considerau provizorii până statul avea să decidă asupra soartei saşilor reîntorşi din refugiu şi se ordona să se explice populaţiei împroprietărite prin legea agrară că prin măsurile stabilite nu se acordă saşilor drepturi asupra pământurilor pe care le-au avut.[37]       

            Ulterior a apărut, însă, problema aşa-ziselor liste de cetăţenie, în baza cărora puteau fi deosebiţi saşii care nu se refugiaseră din judeţ în 1944, care erau recunoscuţi pe mai departe cetăţeni români şi cei care se refugiaseră, care se considera fără lege că prin părăsirea ţării îşi pierduseră drepturile de cetăţeni români.

            Iar când judecătorul de ocol a dat câştig de cauză contestaţiilor unor saşi privind cetăţenia lor română luată arbitrar, a avut loc o nouă izbucnire a furiei împotriva saşilor şi a românilor moderaţi în relaţiile lor cu aceştia.

            Miza era deosebit de mare. Se estimează că prin plecarea saşilor, în judeţ au rămas abandonate circa 6.000 de locuinţe, 15.000 hectare de pământ în zonele cele mai fertile ale judeţului, alte bunuri imobile şi mobile, produse agricole şi industriale în valoare de aproximativ 500 milioane dolari aur.[38]

            Majoritatea dintre acestea fuseseră luate în folosinţă mai mult sau mai puţin autorizat de către români, maghiari, evrei şi ţigani, localnici ori colonişti, sau expropriate de către autorităţi în favoarea statului, în fapt a noii protipendade comuniste în formare şi a acoliţilor lor.

            Profitorii se temeau că îşi vor pierde bunurile primite dacă saşii reîntorşi vor fi declaraţi din nou cetăţeni români cu drepturi depline.

            Pe de altă parte şi saşii întorşi în satele lor, în casele lor, împreună cu împroprietăriţii ori în alte case sau chiar în alte localităţi, au început a avea speranţe de restituire a bunurilor pierdute şi îi tracasau pe împroprietăriţi, atenţionându-i să gestioneze cu atenţie gospodăriile primite, pentru că vor fi traşi la răspundere cândva.

            Aşa s-a întâmplat spre exemplu în Iad (Livezile), unde într-un proces verbal dresat la 17 martie 1946 la primărie se arăta că " saşii din comună repartizaţi în case foste proprietatea lor cer socoteală coloniştilor împreună cu care locuiesc despre inventarul gospodăriilor lor şi ameninţă pe români că vor da socoteală".[39]       

            În acest context, la începutul lunii mai 1946, în Bistriţa s-au răspândit manifeste antisăseşti, de ameninţare a judecătorului şi în general a românilor care îi tratau cu omenie pe saşi, numiţi trădători şi slugi ai saşilor.

            Apoi la 14 mai 1946 a avut loc o adunare de protest la Casa de Cultură a oraşului, la care au fost aduşi oameni din tot judeţul. Se spune că era iniţiată în primul rând de câţiva evrei şi orchestrată de către secretarul organizaţiei comuniste a judeţului, Ioan Negrea. În cuvântările ţinute, saşii au fost numiţi fascişti, trădători de ţară şi cei care secole de-a rândul au exploatat naţiunea română etc., etc., etc.

            Urmarea a fost că, în unele sate din judeţ, precum Dorolea, Satu Nou, Petriş şi Slătiniţa, saşii au fost înjuraţi, bătuţi şi chiar alungaţi.[40]       

            În şedinţa Consiliului Politic Judeţean din 18 mai 1946, luându-se în discuţie adresa nr. 335/1946 a Organizaţei Judeţene a Frontului Plugarilor cu privire la nemulţumirile coloniştilor din Iad faţă de saşi, la care am făcut  referire mai sus, prefectul era avizat să propună guvernului astfel de măsuri, care sub masca liniştirii spiritelor ar fi îngreunat şi mai mult situaţia saşilor, precum erau acelea ca saşii să fie cu toţii (aprox. 6.000 de persoane) ridicaţi şi folosiţi în altă parte a ţării, să fie anulate sentinţele favorabile şi să se suspende judecarea contestaţiilor saşilor reîntorşi, cu privire la trecerea  lor pe listele de cetăţenie.[41]       

            O nouă manifestaţie antisăsească în care saşii erau numiţi "hoţi de   secole ai românilor" s-a organizat în 22 septembrie 1946.[42]      

            Anul 1947 i-a găsit pe saşii din judeţul nostru în situaţia deplorabilă în care fuseseră în fiecare dintre cei trei ani de la trecerea frontului pe aici.

            Semnarea de către România la 10 februarie 1947 la Paris a Tratatului de Pace cu Marile Puteri avea să aducă noi speranţe populaţiei săseşti, pentru că tratatul a impus recunoaşterea de către stat a cetăţeniei române pentru saşii reveniţi din refugiu şi în consecinţă, drepturile ce li se cuveneau în acest caz.

            Dar Parlamentul României a ratificat tratatul abia la 23 august 1947, iar tergiversarea organelor locale avea să ducă practic la lipsa schimbărilor aşteptate în acel an, chiar dacă în judeţ a fost primit încă din martie 1947 ordinul Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice din Bucureşti, conform căruia bunurile, proprietate a cetăţenilor români absenteişti din oraşe şi sate care s-au întors, indiferent de situaţia lor politică, trebuiau date în custodia acestora.

            Abia în anul 1948 aveau să revină în familiile lor cei mai mulţi dintre saşii duşi în detaşamentele de muncă forţată, abia după anul 1950 saşii au avut voie să revină în localităţile lor natale şi doar după anul 1954 au putut să-şi recupereze casele şi grădinile, dar nu şi pământul. După ce în ele locuiseră şi le folosiseră în multe cazuri oameni fără interes şi spirit gospodăresc, casele reprimite arătau jalnic, în ruină, şi trebuiau renovate.  

 

4.     Revoltă în genunchi şi rezistenţă fără de nădejde - Scrisori şi petiţii, fugă şi emigrare

 

Faţă de situaţia inumană care se crease saşilor din judeţul nostru de către autorităţi, în mod deosebit celor care se refugiaseră din calea armatelor sovietice şi apoi fuseseră obligaţi de către acestea să se întoarcă, au existat în Bistriţa două personalităţi care au scris şi trimis petiţii organelor locale şi centrale de stat şi ale Partidului Social-Democrat şi anume, Rudolf Schuller şi Gustav Zikeli, fruntaşi ai saşilor care nu plecaseră în septembrie 1944.

            Rudolf Schuller, curatorul bisericii evanghelice din oraş, era o personalitate foarte cunoscută în judeţ şi chiar la nivel naţional. El fusese cel care în ianuarie 1919, făcând parte din delegaţia saşilor din întregul Ardeal, înmânase regelui Ferdinand al României actul de adeziune a acestora la Marea Unire. Pentru activitatea sa unionistă fusese chiar decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de ofiţer.

            Prima sa scrisoare, datată 1 iulie 1945, era de fapt un răspuns al lui Rudolf Schuller la o solicitare a şefului poliţiei din Bistriţa, Alexandru Gherman, de a-l ajuta făcând propuneri pentru rezolvarea situaţiei saşilor reîntorşi din refugiu şi care se aflau internaţi în lagărul din oraş.

            Scrisoarea începea printr-o analiză pe care o considerăm realistă, care avea ca scop susţinerea eliberării saşilor din lagăr.

            Argumentul prim era acela că saşii nu îşi părăsiseră gospodăriile plecând cu armatele germane şi maghiare, ci mai înainte, în urma psihozei create de către ofiţerii germani privind pericolul masacrării lor de către armatele sovietice. Se sugera astfel că ei nu plecaseră pentru că fuseseră pătrunşi de ideile naziste şi nici din loialitate faţă de Germania hitleristă. Ca urmare nu constituiau un pericol pentru siguranţa statului.

Se recunoşteau şi greutăţile  eliberării generate de  aplicarea  reformei agrare, dar în acelaşi timp se constata că statul nu s-a arătat dispus să facă cheltuieli pentru a întreţine lagărul, ceea ce era şi imposibil de realizat dacă s-ar fi întors toţi cei 30 de mii de saşi plecaţi, care singuri nu puteau să-şi asigure existenţa din lipsa locurilor de muncă.

            Soluţia avansată ce s-a dovedit de nerealizat, cel puţin pe termen scurt, era aceea ca, eliberaţi, saşii să fie introduşi în fostele lor gospodării pentru a locui acolo împreună cu împroprietăriţii, garantul evitării unor eventuale evenimente neplăcute fiind armata sovietică.[43]       

            În aceeaşi problemă, dar în vederea rezolvării situaţiei tuturor saşilor din Ardeal, la 25 iulie 1945, Rudolf Schuller scria o petiţie adresată Consiliului de Miniştri al României.

            După ce în prima parte a petiţiei sublinia meritele personale pe care le avusese ca cetăţean loial înfăptuirii României Mari, faptul că nu a împărtăşit niciodată ideile hitleriste şi că a condus alipirea saşilor rămaşi în Bistriţa la Frontul Naţional Democrat, acesta îşi exprima durerea pe care o simţea observând "nimicirea morală şi materială a poporului săsesc".

            Erau apoi prezentate în petiţie meritele populaţiei săseşti în dezvoltarea civilizaţiei şi culturii ardelene, influenţa pozitivă pe care aceasta a avut-o asupra naţiunii române. În acest sens, aducea exemple concrete, inclusiv cu trimitere la afirmaţiile lui Nicolae Iorga privind dezvoltarea deosebită a culturii în localităţile româneşti aflate în apropierea celor săseşti, comparativ cu cele aflate în apropierea curţilor magnaţilor unguri.

Recunoştea calea greşită pe care o urmase etnia germană din România în anii războiului, indusă în eroare de către conducătorii ei vinovaţi, dar ruga să nu fie nimicit poporul său "de lucru, de hărnicie, de folos şi nu de pagubă pentru ţară”.

            În final arăta că, dacă guvernul nu ar dori să-şi schimbe părerea şi tendinţele privind poporul săsesc, face propunerea ca România să ceară Germaniei în contul despăgubirilor de război domenii de stat din ţinuturile de origine ale saşilor din Luxemburg şi Mosel-Franken, unde să se reîntoarcă sub statutul de colonişti toţi saşii foşti cetăţeni români, care ar putea plăti României într-un anume fel, o anumită perioadă, valută de folos pentru ţară.

Concluzia era aceea că, pe calea propusă, statul român îşi va alcătui un monument cultural fericind, oameni nevinovaţi, în loc să-i nimicească.[44]

Gustav Zikeli a luat şi el iniţiativa de a scrie şi trimite două petiţii Partidului Social-Democrat,  al cărui membru marcant era încă din perioada dintre cele două războaie mondiale.

O petiţie din noiembrie 1945 era adresată conducerii centrale, iar cealaltă, din februarie 1946, conducerii regionale din Cluj a partidului.

            In prima petiţie insista asupra necesităţii ca partidul să lucreze mai mult pentru schimbarea şovinismului antisăsesc ce se manifesta în viaţa politică din Bistriţa, avându-i ca promotori pe comunişti, iar în a doua se plângea de propria organizaţie a Partidului Social-Democrat din oraşul Bistriţa, care adoptase hotărârea de a se opune acordării cetăţeniei române saşilor reîntorşi din refugiu.   

            O nouă luare de atitudine în faţa conducerii locale a partidului în favoarea naţiei sale după adunarea antisăsească din 14 mai 1946, i-a adus social-democratului Zikeli o excludere din partid de 6 luni.[45]      

            Mai ales după agresiunile generate asupra saşilor de către isteria antisăsească provocată de către cele două adunări la care am făcut referire mai sus, organizate împotriva lor în Bistriţa în anul 1946, împotrivirea deznădăjduită a saşilor din judeţul nostru a luat forme mai acute.

            Au început să se manifeste tentative ale unora dintre ei de trecere a frontierei de apus a ţării în Ungaria, în speranţa de a putea ajunge mai apoi în Austria. Astfel de situaţii erau semnalate în documente ale jandarmeriei cu referire la saşi din Monariu, Budacu de Jos şi din alte localităţi.[46]     

            În Şieu Măgheruş a apărut într-o noapte din noiembrie 1948 scris pe o tablă “Trajaska hotzi şi partizan pana vin american”. Securitatea a arestat şi închis pentru cercetări 12 saşi din sat, pentru a se afla cine erau autorii, dar, pentru că n-au putut scoate de la ei nici un denunţ, după câteva zile le-a dat drumul.[47]

Au existat oameni din rândul saşilor care s-au înscris şi au activat alături de români în organizaţiile anticomuniste înfiinţate în judeţ, precum Toma Penteker, originar din Iad, Mihail Furchman din Dumitra, Ioan Deichend din Slătiniţa sau Sofia Hartig din Satu Nou, care au activat în "Liga Naţională Creştină" condusă de către căpitanul Leonida Bodiu.

Penteker a îndeplinit în organizaţie funcţia de vicepreşedinte în Parva, unde era morar, Furchman locuia în Jidoviţa-Năsăud şi spera să-şi vadă primită înapoi gospodăria părintească din Dumitra.

.Deichend fusese mutat forţat în Năsăud, iar Sofia Hartig, femeie de serviciu la prefectură în Bistriţa, a bătut la maşina de scris a prefecturii manifestul organizaţiei. Au executat pentru faptele lor ani grei de închisoare şi muncă silnică la Canal.[48]      

            Mulţi saşi şi-au pierdut însă speranţa şi gândeau asemenea lui Iohan Pfsingraeff din Buduş. În 1950, într-un moment de disperare, acesta spusese că "situaţia saşilor se va mai putea îmbunătăţi doar dacă va veni un al doilea Hitler ca să le facă dreptate." [49]       

            Faţă de câte a pătimit, nu trebuie să ne mirăm că atunci când a apărut posibilitatea, comunitatea săsească din judeţ a plecat din nou, majoritatea saşilor luând iar viaţa de la început, mai ales în Germania, dar şi în Austria, Canada, S.U.A şi în alte ţări apusene.

            Şi credem că am putea numi emigrarea saşilor din anii ' 70 "o a doua refugiere a lor din faţa comunismului, forma acestora de rezistenţă lipsită de speranţă în mai bine pentru ei în România lui Ceauşescu".

            Fenomenul a fost şi va mai fi analizat şi comentat. Ne vom limita să arătăm explicaţiile emigrării, aşa cum le dădea în anul 1971 decanul districtual Michael Schuller din Petriş, la solicitarea Inspectorului Judeţean pentru Culte, Constantin Puiu, după ce în 1969 plecaseră din judeţ peste 600, iar în 1970 peste 800 de saşi.[50]     

Michael Schuller arăta că motivul principal al dorinţei de emigrare era acela că, în mod firesc, conştient ori inconştient, partea mai mică a populaţiei săseşti reîntoarsă în România în 1945 (aprox. 1/3) este tentată să se apropie de majoritatea neamului său (aprox.2/3) rămasă în străinătate.

            Şi atracţia mai mare spre R.F.G. se explica prin faptul că 90% dintre saşii plecaţi s-au stabilit acolo, dorind să-şi vadă rudele aproape de ei.  Evita să insiste asupra diferenţelor de nivel de trai dintre saşii stabiliţi în străinătate şi cei din ţară, probabil pentru a nu stârni mânia regimului, care ar fi putut opri emigrarea.

            Dimpotrivă, scria despre situaţia materială îmbucurătoare a celor din câmpul muncii, care lucrând în pomicultură şi viticultură cîştigau chiar foarte bine şi despre bătrânii care primeau pensii şi ajutoare sociale, fiindu-le asigurată o situaţie materială relativ bună tuturor.

            Nu se sfia, însă, să pomenească greutăţi cum era faptul că toate comunităţile de saşi deveniseră după război mici şi dispersate, astfel că toţi cei 5.135 de saşi existenţi în judeţ erau răspândiţi în 38 de localităţi, multe dintre ele având sub 100 de persoane. Bistriţa era pomenită cu cea mai mare comunitate de saşi, 1.500 de suflete, iar Vermeş cu cea mai mică, de  4 suflete.

            Comunităţile mici şi marea lor dispersare pe teritoriul judeţului erau considerate cauze ale dispariţiei ori menţinerii cu greu a tradiţiilor civilizaţiei săseşti precum fraternităţile tineretului, vecinătăţile sau comitetele de femei.

            Se preciza că însuşi portul naţional săsesc mai există doar la femei şi fete şi mai puţin la bărbaţi, fiind mai uşor, mai elegant şi mai ieftin cu cravată şi pantaloni precum orăşenii, cizmele fiind, spre exemplu, scumpe.

            Familiile cu copii de şcoală întâmpinau greutăţi, unii copii trebuind să facă naveta încă din clasa I pentru a învăţa în limba germană, situaţie ce  nu se putea remedia din cauza numărului mic de copii în comunităţi.

            Activitatea de cult se desfăşura de asemenea cu greutate. Preoţi erau 10, dar 2 dintre ei, Klaus Wagner - preotul diasporan şi Dieter Hermantader din Unirea depuseseră deja dosare pentru emigrare, iar deplasarea se aprecia că va deveni şi mai grea, catehizarea şi confirmarea copiilor aproape imposibilă, ceea ce însemna suspendarea bisericii.

            Cert este că emigrarea saşilor din judeţul nostru a continuat cu intensitate. În recensământul populaţiei  şi al locuinţelor din 1977, în judeţ se înregistrau 2.254 de oameni de etnie germană, dintre care 888 în Bistriţa şi 115 în cartierele Bistriţei, iar restul în localităţi rurale, cei mai mulţi în Lechinţa - 49, Budacu de Jos - 30 şi Cetate (Satu Nou) - 31 persoane.[51]    

            Exodul săsesc a continuat şi după anul 1989. În cadrul recensământului populaţiei din 1992 în judeţ erau înscrişi doar 954 etnici germani, dintre care 535 în Bistriţa şi 10 în cartierele Bistriţei, în Beclean - 32, în Năsăud - 20 şi în Sângerz Băi - 11 persoane. Restul, de 346 persoane declarate germani ori saşi, trăiau în localităţile rurale ale judeţului.[52]

 

Prof. Viorel RUS

 

Bibliografie:

[1] Alexandru Pintelei, Horst Göbbel, “Punct crucial în Ardealul de Nord”, Ed. Verlag Haus Der Heimat (Casa Patriei), Nürnberg, 2004, p. 81.

* Adresa autorului: Bistriţa, Str. Florilor nr. 1, Sc. C, Ap. 96, Cod 420126, România.

[2] Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bistriţa-Năsăud, Fondul  personal Gustav Zikeli, dosar 5.

[3] Alexandru Pintelei, Horst Göbbel, op. cit., p. 71.

[4] Ibidem, p. 86.

[5] Ibidem, pp. 88-91.

[6] Ibidem, p. 87.

[7] Recensământul din 1945, “Tablou despre numărul locuitorilor pe naţionalităţi” - 10 ianuarie 1945, în Ioan Sigmirean, Adrian Onofreiu, Istoria Judeţului Bistriţa-Năsăud în documente şi texte”, Ed. Răsunetul, Bistriţa, 2001, pp. 316-318.

[8] A. N., D. J. B-N, Fondul  personal Gustav Zikeli, dosar nr. 5.

[9] Dr. Ştefan I.Pop, "O pagină de istorie", Ed. Minerva, Bistriţa, 1947, Anexe.

[10] Dumitru Şandru, "Etnicii germani şi detaşamentele de muncă din România, 1944-1946", în Arhivele Totalitarismului, Anul III, Nr. 1/1995, p. 29.

 

[11] Olga Pfeiffer Cunescu, "O călătorie gratuită", Editura Vremea, Bucureşti, 2003, p. 9.

[12] Dr. Franz Payer, "Viaţa unui medic", Editura Semne, Bucureşti, 2003, p. 92.

[13] Cu doamna Ludmila  Blum, care a rămas în deportare până în ianuarie 1950, am purtat o discuţie deosebit de instructivă la domiciliul acesteia din Ilva Mică-Bistriţa-Năsăud, în data de 31 martie 2005.

 

[14] Dr. Franz Payer, op. cit., p. 93.

[15] Insistăm asupra numărului deportaţilor saşi din judeţul nostru în U.R.S.S.  pentru a corecta concluzia la care au ajuns Alexandru Pintelei şi Horst Göbbel, autorii, de altfel, ai  admirabilei cărţi citată de noi mai sus "Punct crucial în Ardealul de Nord", cum că numărul lor ar fi fost de numai 43 de persoane.

[16] Dr. Franz Payer, op. cit., 94.

[17] Olga Pfeiffer, op. cit., pp. 22-23.

[18] Ibidem, p. 44.

[19] Ibidem, p. 86.

[20] Ibidem, pp. 56-57.

[21] Dr. Franz Payer, op. cit.,  pp. 102-103.

 

[22] A. N., D. J. B-N, Fond Prefectura Judeţului Năsăud, nr. 256/1945-1947, p. 6.

[23] Lagărul a fost constituit  în baza ordinului 7449/1945 al Direcţiunii Generale a Poliţiei. Astăzi clădirea respectivă nu mai există. A fost dărâmată, poate ca o ironie a sorţii, pentru construirea în Bistriţa a actualului Palat al Justiţiei.

 

[24] A. N., D. J. B N, Fondul  Prefectura Judeţului  Năsăud,  nr. 8.999/1945,  f. 1.

[25] Dumitru Şandru, op. cit., p. 26.

[26] Ibidem, pp. 29 - 31.

[27] Ibidem, p. 37.

[28] Ibidem, op. cit., pp. 34 şi 38.

[29] A. N., D. J. B-N, Fondul Prefectura Judeţului Năsăud, dosar  nr. 256/1945-1947, f f.  53-54 şi 69.

[30] Ioan Sigmirean, Adrian Onofreiu, op. cit., “Document 269”, p. 330.

[31] A. N., D. J. B- N, Fondul Prefectura Judeţului Năsăud, dosar  nr. 256/1945-1947, f.  32.

[32] Ibidem, f. 33.

[33] A. N., D. J. B-N, Fondul  personal Gustav Zikeli, dosar  nr. 5.

 

[34] A. N., D. J. B-N, Fondul Prefectura Judeţului Năsăud, dosar nr. 135/1945, f. 123.

[35] Alexandru Pintelei, Horst Göbbel, op. cit.,  p. 121.

 

[36] A. N., D. J. B- N, Fondul Prefectura Judeţului Năsăud, dosar  nr. 256/1945-1947, f f. 55, 73 şi 90.

[37] Ibidem, f. 104.

[38] Alexandru Pintelei, Horst Göbbel, op. cit., p. 104.

 

[39] A. N., D.  J.  B- N, Fondul Prefectura Judeţului Năsăud, dosar  nr. 256/1945-1947, f. 115.

[40] A. N., D. J. B-N, Fondul  personal Gustav Zikeli, dosar  nr. 5.

[41] A. N., D.  J. B-N, Fondul Prefectura Judeţului  Năsăud, Dosar  nr. 256/1945-1947, f f. 115-116.

[42] A. N., D. J. B-N, Fondul  personal Gustav Zikeli, dosar  nr. 5.

 

[43] A. N., D. J. B-N, Fondul  Prefectura  Judeţului   Năsăud, dosar nr. 8.999/1945,  f. 5.  Vezi şi Alexandru Pintelei, Horst Göbbel,  op. cit.,  pp. 147 - 148.

 

[44] Ibidem, f. 4, respectiv  pp. 152-154.

[45] A. N., D. J. B-N, Fondul  personal Gustav Zikeli, dosar nr. 5.

 

[46] A. N., D. J. B-N, Fondul Legiunea de Jandarmi a Judeţului Năsăud, dosar nr. 132/1946, f f.  27-28.

[47] A. N., D. J. B-N, Fondul Comitetul Judeţean Năsăud al P.M.R., dosar nr. 30, f. 183.

[48] Arhiva M. Ap.N.,  U.M. 02405 Piteşti, Tribunalul Militar Cluj, sentinţa nr. 1585/1949, Copie legalizată, pp. 16, 25 şi 33-34.

[49] A. N., D. J. B-N, Fondul Comitetul Judeţean Năsăud al P.M.R., dosar nr. 72, p. 77.

[50] A. N., D. J. B-N, Fondul  Inspectoratul  Teritorial  al  Departamentului  Cultelor din Judeţul Bistriţa-Năsăud, dosar 3/c, Michael Schuller, "Situaţia cultului evanghelic  din  districtul  bisericesc  Bistriţa - 17 iunie  1971",  f f. 45-50.

 

[51] Ioan Sigmirean, Adrian Onofreiu, op. cit., “Document  6” , pp. 53-61.

[52] Ibidem, “Document 8”, pp. 75-86.

 

Comentarii de la cititori

-------------------------------------------

-- Formular: Părerea

-------------------------------------------

 

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:o mica corectura

2. Tema / articolul / autorul:: TRAGICUL DESTIN AL SASILOR DIN JUDETUL BISTRITA/Prof V. Rus

3. Numele si prenumele Dvs.:Constantinescu, Adrian

4. Adresa Dvs. E-mail: const46@yahoo.de

5. Numarul Dvs. de telefon (fix): 0049 - (0)211 - 776103

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):

7. Textul mesajului Dvs.: Sincere multumiri domnului profesor Rus pentru interesantul articol. Precizez ca o serie de lucruri le cunosteam deja din cartea PUNCT CRUCIAL IN ARDEALUL DE NORD/WENDEPUNKT IN NORDSIEBENBÜRGEN scrisa de domnii Horst Göbbel din München si Alexandru Pintelei din Bistrita.

In acest articol se arata cu si mai mare intensitate decat in cartea cu titlul de mai sus suferintele prin care au trecut sasii ardeleni (dar si svabii banateni) a caror unica vina era ca erau de origine germana si trebuiau sa plateasca greselile capeteniilor naziste in frunte cu Führerul de la Berlin. Adolf Hitler si amanta lui Eva Braun si-au tras un glonte in cap si (vorba zicalei) "Dupa mine potopul!" Si intr-adevar ca a venit potop mare, mai ales in jumatatea estica a continentului european.

In incheiere trebuie sa fac o mica corectura: generalul SS care a ordonat stramutarea sasilor din judetul Bistrita se numea ARTHUR PHLEPS (mai precis Arthur Martin Phleps) si nu ARTHUR PHELPS cum in mod eronat este scris in articol. A.M.Phleps este tot etnic sas de origine, nascut in 1881 in comuna Biertan din judetul Brasov, a fost militar in armata austriaco-ungara, apoi dupa 1918 in armata regala romana si dupa inceperea razboiului impotriva URSS s-a inscris la Waffen SS comandind o perioada de timp celebra divizie de vanatori de munte "6 Gebirgsdivision der Waffen SS - Prinz Eugen". A decedat in septembrie 1944 (nu cunosc motivul), putin timp dupa inceperea stramutarii sasilor bistriteni catre Germania.

 

Adrian Constantinescu

Germania


-------------------------------------------
-- Formular: Parerea

-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?: Felicitari
2. Tema / articolul / autorul::Felicitari d-le Hetco
3. Numele si prenumele Dvs.: Maghiar Gheorghe
4. Adresa Dvs. E-mail: gheorghemaghiar@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix): 0368411436
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):0722576762
7. Textul mesajului Dvs.:Revista d-stra d-le Hetco ,mi-a dat posibilitatea sa transmit urari de bine multor romani si sasi plecati de mult din tara cu care am copilarit la Brasov ori am lucrat ani de zile la Tohan -Zarnesti judetul Brasov si pe care n-asi fi avut posibilitatea sa-i contactez daca n-ar fi fost aceasta revista.Felicitari si multa sanatate.
 


-------------------------------------------
-- Formular: Parerea
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:'
2. Tema / articolul / autorul::Sasii transilvaneni
3. Numele si prenumele Dvs.:Maghiar Gheorghe
4. Adresa Dvs. E-mail: gheorghemaghiar@yahoo.com
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):0368411436
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''
7. Textul mesajului Dvs.: Binevenit acest articol al d-lui Rus.Cred ca noi romanii indeosebi cei ardeleni datoram mult sasilor.Am avut sansa sa copilaresc la Brasov si apoi sa lucrez la Uzina Mecanica Tohan -judetul Brasov cu multi sasi.Am fost intotdeauna impresionat de demnitatea si onestitatea acestor oameni care desi au suferit multa umilinta nu si-au manifestat niciodata ostilitatea fata de cei care intr-o anumita perioada i-au tratat umilitor.Am cunoscut pritre multi altii un sas ,Rauch Helmuth a carui parinti au fost deportati in Rusia sovietica in 1945 atunci cand el avea cred numai cinci ani fiind oblgat sa se descurce impreuna cu sora lui de sapte ani singuri fara nici un ajutor.Desi i s-a interzis accesul in invatamantul superior,fiind obligat sa munceasca multi ani ca muncitor necalificat pe un santier din Fagaras a reusit totusi sa absolve in mod stralucit Politehnica din Brasov si sa devina ,fara sa exagerez cel mai destoinic inginer pe care l-a avut uzina din Tohan vreodata.Solutiile pe care le-a propus pentru rezolvarea diferitelor probleme tehnice erau aducatoare de profit si multe produse n-ar fi putut fi omologate fara aportul acestui om deosebit.Desi a suferit mult nu l-am auzit niciodata sa condamne pe cei ce l-au umilit.Multi dintre noi datoram acestui om formarea noastra profesionala.Un alt sas din Rasnov ,Muler Harald desi a suferit mult era la fel de corect si demn ca inginerul Rauch.La inceputl anilor 1980 multi sasi printre care si Rauch si Muler au emigrat in Germania.Acest lucru ne-a costat si ne costA inca mult. Oricine trece acuma prin orase ca Rasnov, ori sate ca Cincu,Cristian ori Harman constata ca emigrarea sasilor din Romania a fost o mare pierdere .Noi romanii transilvaneni datoram mult acestor etnici germani ,harnici,onesti si demni.Transilvania este mai saraca spiritual si material dela plecarea acestor minunati etnici germani care ne-au invatat ordinea, disciplina si onestiatea fata de lucrul bine facut.


 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)