HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Prof. Tiberiu CiobanuISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ REFERITOARE LA BANATUL MEDIEVAL

 TRAIAN BIRĂIESCU

 

PROF. DR. TIBERIU CIOBANU (foto)

 

Traian Birăiescu a efectuat cercetări în „arhiva secretă a Curţii”[1] din Viena, fără să se cunoască exact împrejurările concrete în care a putut face acest lucru. Deocamdată, se poate presupune că, fiind membru în grupul de cărturari care gravitau în jurul revistei „Vrerea” din Timişoara, a urmat îndemnul directorului acestui periodic, Ion Stoia-Udrea, de a întreprinde investigaţii arhivistice în capitala Austriei. De altminteri, Udrea însuşi stătuse, în anul 1926, câteva luni la Viena, pentru cercetări istorice, pe care avea să le continue în anul următor, deopotrivă în arhivele din Viena şi din Budapesta.

Traian Birăescu mărturiseşte următoarele: „Cercetând problema falsificării structurii etnice a Banatului şi examinând diferite izvoare, am găsit la Viena, în arhiva secretă a Curţii, câteva documente cu totul inedite privitoare la dominaţiunea turcească în Banat şi epoca ce a urmat dominaţiunei. Acest fapt m-a determinat să-mi adâncesc cercetările privitoare la această problemă şi – având în vedere că majoritatea istoricilor, fie streini sau români, care s-au ocupat de provincia noastră, trec în câteva fraze asupra acestei epoci a istoriei – să dau o dezvoltare mai largă capitolului privitor la epoca dominaţiunei turceşti în Banat. Aceasta era cu atât mai necesar, întrucât în această epocă s-a fixat definitiv fizionomia etnică a Banatului – falsificată evident prin colonizările ulterioare – şi mai ales pentru faptul că istoricii maghiari se străduiesc să demonstreze că această provincie numai în epoca dominaţiunii turceşti şi-a schimbat fizionomia etnică, care, înainte de această epocă ar fi fost maghiară”[2].

În acelaşi loc, adică în Prefaţa lucrării Banatul sub turci (Editura revistei „Vrerea”, Timişoara, 1934), autorul menţionează că a elaborat o lucrare amplă, intitulată Evoluţia etnografică a Banatului. Dar, „cum lipsa de mijloace l-a împiedicat să editeze întreagă lucrarea”[3], a publicat din aceasta numai un fragment, acesta făcând obiectul restrânsei cărţi, intitulată Banatul sub turci (52 p. + XI p. note). În bibliografia lucrării figurează «Fascicolele 12, 14 şi 17 „Banatic” din arhiva imperială camerală de la Viena»; «Temesvarer Einrichtungs-Sachen de Anno 1717, din arhiva secretă din Viena»; «Raportul consilierului Schwinek referitor la stările găsite aici după ocupaţia turcească, precum şi alte diferite însemnări din diverse fascicole privind documentele găsite aici la evacuarea Timişoarei de către turci – toate aflătoare în arhiva imperială secretă din Viena»; la acestea, Birăescu adaugă lucrările publicate (fără să menţioneze anul tipăriri lor): Vanicek Fer, Specialgeschichte der Militärgrenze; Törökvilágkori Adattár şi Törökvilág Magyarorzágon, Editura Academiei Maghiare; Szentkláray J., Száz ėv Dėlmagyarország történelméböl. În afară de documentele de arhivă şi de aceste lucrări publicate, menţionate în Bibliografie, în textul studiului lui Birăescu sunt citate alte opere (studii), între care cea mai importantă este Hammer, Der Osmanischen Reichen Staatsverfassung, 1815.

În baza unei bune documentări, Traian Birăiescu a realizat prima lucrare de sine stătătoare din istoriografia românească referitoare la epoca otomană a Banatului, un studiu care a rămas util până în zilele noastre, îndeosebi pentru informaţiile privind administraţia vilaietului Timişoarei[4]. Faţă de cercetările care au urmat, studiul lui Birăescu poate să pară modest, dar informaţiile cuprinse în el sunt corecte. Cam acelaşi tip de informaţii este cuprins în capitolul Instaurarea administraţiei otomane la Timişoara, din cartea Cristinei Feneşan, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716) (Editura de Vest, Timişoara, 2004). Autoarea, eminent turcolog, nu aminteşte studiul lui Birăiescu, care putea, totuşi, să fie pomenit, măcar pentru prioritatea sa istoriografică în turcologia bănăţeană, dacă nu pentru informaţiile pertinente, multe dintre ele inedite, pe care le cuprinde. De asemenea, se pot enumera şi studiile lui Aurel Decei, Aspecte economice şi sociale din viaţa Banatului în epoca otomană (publicat în „Studii de Istorie a Banatului”, III, Timişoara, 1974, p. 12-26), I. Totoiu, Contribuţii la problema stăpânirii turceşti în Banat şi Crişana (în „Studii. Revistă de istorie”, XIII, nr. 1, p. 5-35) şi M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru, Cetatea şi oraşul Timişoara sub ocupaţia otomană (în vol. Timişoara în istorie şi contemporaneitate, Timişoara, 1970,          p. 59-67). Toate continuă tradiţia începută de Birăescu. Acesta prezintă în lucrarea sa o bogată terminologie turcească – legată de împărţirea teritorială, aparatul administrativ şi cel militar – din care o seamă de cuvinte au rămas în dialectul bănăţean, astfel că acest fond lexical are o semnificaţie istorico-filologică aparte; el trebuie să intre în atenţia lingviştilor români, împreună cu lucrări recente, cu un asemenea profil[5].

Lucrarea lui Traian Birăiescu oferă o imagine limpede a situaţiei Banatului sub turci, prezentând structura autorităţilor otomane militare şi religioase de aici, care au asigurat cadrul politic, administrativ şi juridic în care au avut loc prefaceri profunde. La baza acestora a stat transformarea Banatului în vilayet (eyelet) – unitate administrativ-militară a Imperiului Otoman, condusă de un beglerbeg, care era formată din sandjakuri (unităţi administrativ-militare de bază). Autorul prezintă date existente în „deftere – documente privind nu numai contabilitatea administraţiei turceşti, ci şi titlurile de drept asupra unor proprietăţi, asupra unor scutiri de taxe sau impozite etc.”[6]. Deftere se numeau şi decretele de donaţiuni de spăiluguri (moşii), copiate după original în nişte registre de evidenţă funciară. Sunt prezentate pe larg sursele veniturilor paşalâcului (vilaietului), sumedenia de taxe şi modul cum erau administrate de aparatul fiscal, apoi sistemul monetar, în cadrul căruia erau valorizate şi moşiile. La fel, sunt înfăţişate detaliat modul de organizare a armatei, structura sistemului judecătoresc, viaţa religioasă şi chiar învăţământul din Timişoara.

Din studiul lui Birăescu se constată că, la transformarea Banatului în Vilaietul Timişoarei, în noua unitate administrativ-militară a Imperiului Otoman au fost păstrate, în general, realităţi existente la data cuceririi, îndeosebi acelea care sunt legate şi de anumite constante ale mediului geografic. În acest sens, avem în vedere câteva districte româneşti (districtus valahales) şi comitate care nu erau situate în zone de frontieră. Acestea au devenit nohiyi (plăşi): Mănăştur = nahiya Monostor, Şugya = nahiya Suydâya, Tvert = nahiya Ferdia, comitatul Haram = nahiya Modava (Moldova), comitatul Keve = nahiya Pančova.

Întotdeauna, când documentele permit acest lucru, autorul evidenţiază elementul românesc preponderent în cadrul paşalâcului Timişoara. Astfel, Birăiescu prezintă defterul privind impozitul pe cap al ghiaurilor din sandjacurile Cenad şi Arad, din 23 octombrie 1557 şi din 12 octombrie 1558, adică din primii ani ai ocupării Banatului de către turci. Lunga listă de nume este revelatorie pentru onomastica bănăţeană (preponderent românească) de la mijlocul secolului al XVI-lea, apoi menţionarea numărului de case din numeroase localităţi ajută la estimarea numărului de locuitori din aşezările respective. Atât structura etnică din nahyile Cenad şi Tenlac, precum şi starea economică a unor locuitori din aşezările care constituiau cele două unităţi administrative otomane sunt evidenţiate de Birăiescu, prin valorificarea unui defter din 1581, cu numele proprietarilor şi numărul de oi ale acestora. Se poate aprecia că majoritatea proprietarilor cu un număr mare de oi erau cnezii satelor. Aceştia erau verigile administrative de legătură între autorităţile civile turceşti şi sat (comunitate), precum şi între proprietari şi supuşi. Ei pot fi, de fapt, apreciaţi drept „delegaţi” ai comunităţilor româneşti. Aceasta şi pentru că, potrivit dreptului otoman, singurul stăpân absolut al raialelor[7] era sultanul, care putea dona părţi din ele spahiilor. Aceştia, prin poziţia lor de interpuşi între fisc şi raiale, îndeplineau şi funcţia administrativă de reprezentanţi ai loturilor de pământ faţă de Imperiul Otoman.

Autorul insistă asupra consecinţelor benefice, economice şi demografice, pe care le-a avut iradeia dată, în anul 1690, de către Poarta Otomană. Este vorba despre un decret prin care se recunoştea atât dreptul de moştenire din tată în fiu al ţăranului bănăţean, cât şi dreptul acestuia de a vinde pământul sau de a-l schimba. Birăiescu precizează că, prin decizia respectivă, se lua nu numai o importantă măsură economică, ci se săvârşea şi „un act politic, prin care se intenţiona atragerea în Banat a elementului ce forma cordonul militar de pe Mureş şi Tisa şi, mai ales, slăbirea hinterlandului acestui cordon, unde înflorea feudalismul şi de unde iobagii despuiaţi de drepturi ar fi alergat, sub ocrotirea Semilunei, putând deveni aici proprietari, lăsând astfel pustii ţinuturile de unde se aproviziona acel cordon militar”[8] (austriac – n.n. T.C.). Autorul menţionează şi teoria unor istorici austrieci conform căreia, în urma instaurării noului regim de proprietate în paşalâcul Timişoarei, aici ar fi emigrat 9-10 mii de familii din partea neocupată. Birăiescu consideră că estimarea aceasta „depăşeşte realităţile şi a fost exagerată în urma alarmei dată de nobilii din Biharia, Zărand şi Hunedoarea”[9], care rămâneau fără mână de lucru, asigurată, în principal, de români.

În încheierea succintei prezentări a lucrării lui Traian Birăiescu, menţionăm că acesta a publicat (intercalând-o în Note) conscripţia din Banat, făcută de Marsigli la sfârşitul secolului al XVII-lea. Aceasta nu este datată, dar se ştie acum că a fost efectuată în anul 1682, când Marsigli a făcut prima călătorie în Banat sau ceva mai târziu, între anii 1690-1700. Se păstrează în colecţia Marsigli din Bologna. În Conscriptio Districtuum sunt trecute toate localităţile din districtele „Caransebes (69), Lugos (14) şi Lugosiensis Lunka (11), Bocsa (19), Csakova (27), Versetz (35), Palanca (34), Pancsova, Porecsa (10), Mehadia vel Orsova (18), Halmas (14), Facset (42), Thot-Varadia (9), Lipensis Lunka (14) şi Neorrecti pagi Lippensis (17), Neorrecti pagi circumjacentes Temesvar (30) şi Neorrecti pagi infra Temesvar (10)”. Birăiescu precizează că „din conscripţia de faţă lipseşte partea nord-vestică a Banatului. Conscripţia e făcută pe cinci coale de hârtie gălbuie, tare, cusute la un loc, bine conservate, cu stampă de apă reprezentând vulturul cu două capete deasupra unei embleme nobiliare. Sub emblemă HE. În faţă 2, la sfârşit 1 coală curată. Pe pag. 1 care serveşte şi de copertă: Conscriptio Districtum. Nu are nici o dată”[10]. Multe din localităţile româneşti consemnate de Marsigli au apărut (anterior ocupării Banatului de către turci) în documente emise de cancelariile Regatului Ungariei, ceea ce dovedeşte – susţine Birăiescu – că nu în perioada 1552-1716 „s-a românizat” Banatul, aşa cum scriau o parte din istoricii maghiari din vremea sa. În întreaga sa lucrare, autorul demonstrează că, în momentul ocupării Banatului de către turci, aici era o viguroasă prezenţă a populaţiei româneşti care a rămas pe loc, suportând noul regim al Imperiului Otoman. Birăiescu consideră că şi-a atins scopul. În acest sens, în finalul lucrării, subliniază: „Credem că am dovedit suficient că dominaţiunea turcească în Banat nu a schimbat aproape cu nimic caracterul etnic al acestei provincii. Dincoaci de Tisa şi Mureş, închisă de Dunăre şi cu spatele răzimată în Carpaţi populaţia acestui ţinut şi-a continuat traiul său neschimbat peste veacuri, sub dominaţiunea maghiară, dar fără să cedeze nimic din înfăţişarea etnică a ţinutului. Ocupaţia turcească a găsit aici un ţinut românesc, care tot românesc a rămas şi după cei 150 ani de dominaţie musulmană”[11].

Lucrarea lui Traian Birăiescu Cultura apuseană. Turcii şi maghiarii (Turcii în centrul Europei), apărută iniţial în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, nr. 1 din 1935, a fost publicată în acelaşi an şi într-un volum separat, imprimat la Editura „Tipografia Românească”, Institutul de Arte Grafice din Timişoara. Autorul precizează în Prefaţă: „Ţinând seama de caracterul lucrării şi de faptul că o revistă de specialitate şi ştiinţifică e citită de un număr redus de cititori, o edităm şi separat în volumul de faţă, pentru a o pune la dispoziţia lectorilor curioşi să afle adevărul istoric asupra unei probleme tendenţios înfăţişată de o anumită propagandă”[12]. Referirea se face la propaganda revizionistă maghiară din timpul deceniului al IV-lea din secolul trecut, constând din conferinţe susţinute în străinătate şi dintr-o „avalanşă de broşuri, hărţi, statistici, diagrame etc. ce inundau lumea politică din ţările apusene, tinzând a demonstra «documentat» (subl. lui T.B. – n.n. T.C.) că, prin tratatul de la Trianon s-a comis în centrul Europei cea mai mare injustiţie nu numai în contra civilizaţiei, progresului şi a unui sistem economic bazat pe realităţi geografice ce nu pot fi modificate după nevoile politice, ci şi contra unui popor, cu un trecut istoric dintre cele mai strălucite, care a creat civilizaţia din bazinul dunărean”[13]. Traian Birăescu subliniază că, în anul 1933, contele Ştefan Bethlen, fostul premier al Ungariei, prin „conferinţele istorice”, ţinute la Londra, în faţa unei societăţi ştiinţifice, apoi la Cambridge, la universitate, a reuşit să influenţeze opinia publică „în special în ceea ce priveşte rolul jucat de către Ungaria în oprirea pe loc a turcilor în înaintarea acestora asupra apusului şi cotropirea Europei de către ei”[14]. Conferenţiarul urmărea – precizează Birăiescu – să demonstreze că tratatul încheiat la Trianon a fost nedrept, necorespunzând nici realităţilor geografice, economice şi istorice, nici justiţiei ce se desprinde din aceste realităţi, nici intereselor europene, iar prin prezentarea tendenţioasă a trecutului Ungariei, îndeosebi a rolului acesteia avut în apărarea Europei de invazia şi cotropirea turcească, să stârnească simpatii pentru această ţară cu merite istorice atât de mari, care, totuşi, a fost «victima» Trianonului[15]. Pentru a se vedea foarte clar imensa contribuţie a Ungariei medievale la apărarea „culturii apusene” faţă de turci, contele Ştefan Bethlen şi-a publicat conferinţele în volumul The Treaty of Trianon and European Peace. Studiul lui Traian Birăiescu se constituie într-o replică ştiinţifică la tendenţioasa lucrare a lui Ştefan Bethlen. Autorul menţionează că „desprinde adevărul istoric din Istoria Poporului Maghiar (A Magyar Nemzet Története) de Bodon Jozef şi dr. Szalary József, vol. I-IV, Budapesta, 1879, Editura Fraţii Weiszmann”[16]. Laudă această lucrare pentru obiectivitatea ştiinţifică a autorilor ei, care nu aserveau istoria unor interese conjuncturale politice. „Această istorie a poporului maghiar – spune el – a fost scrisă într-o epocă, când şi pentru oamenii de ştiinţă maghiari o asemenea lucrare era un scop, o ţintă finală (a cuprinderii realităţilor istorice – n.n. T.C.), iar nu un mijloc, un instrument, într-o epocă, când istoricii maghiari respectau încă graniţa despărţitoare ce trebuie să existe între istorie şi politică, servind numai adevărul”[17]. Propunându-şi ca „acelaşi scop să-l servească şi lucrarea de faţă”[18], autorul prezintă „cultura europeană şi «civilizaţia» Ungariei acum 500 de ani”; „structura etnică a Ungariei de acum 500 de ani”; „stările sociale şi justiţia maghiară a epocii medievale”; „Ungaria politică”; „Constituţia maghiară şi finanţele Regatului Ungariei”; „organizarea militară a Ungariei”; „armata «maghiară» ca valoare militară”; „Ungaria din punct de vedere al dreptului public”; „epoca Corvineştilor (cu o schemă a arborelui genealogic)”[19]; „dezastrul de la Mohacs”; „regăsirea raselor înrudite” (maghiară şi turcească); „luptele comune turco-maghiare în contra Apusului”; „înrudirea turco-maghiară în Ungaria ocupată”[20].

Pentru tema lucrării noastre, cel mai mare interes prezintă ampla secvenţă dedicată epocii Corvineştilor, acest capitol înscriindu-se în rândul celor mai bune studii despre Iancu de Hunedoara, scrise până la acea dată. Remarcabilă este, în primul rând, evidenţierea legăturilor pe care le-a avut această personalitate cu Banatul.

În încheiere, autorul consideră că, folosind informaţiile din Istoria poporului maghiar, scrisă de Bodon Jozsef şi dr. Szalay Josef, el a demonstrat că în Evul Mediu Ungaria n-a putut să fie un „zid de apărare a Apusului”, pentru că, încă înainte de a ajunge invazia turcească la hotarele acestei ţări, Regatul Maghiar urmărea să impună suzeranitatea sa statelor existente în calea expansiunii otomane. Apoi, recurgând la o „subtilitate” de natură etnică, Birăiescu face sofistică: avansează ideea că Ungaria nu putea să aibă rolul de apărare a Europei în faţa turcilor şi datorită înrudirii dintre popoarele maghiar şi turc, „în concepţie şi spirit, după unii chiar de sânge”[21], astfel că ungurii „se simţeau mult mai apropiaţi de aceştia decât de Europa apuseană”[22]. Şi, exagerând evident, conchide: „Atunci, când din Ungaria au pornit forţe morale şi militare, care au oprit în loc expansiunea turcească, sau i-a dat îndărăt pe aceştia, acele forţe (Ioan Corvinul, Paul Chinezul, Matia Corvinul) au fost străine de poporul maghiar, trebuind adeseori să înfrângă mai înainte rezistenţa, când nu reavoinţa «naţiunei politice» din interiorul Ungariei, ca să poată acţiona apoi în contra turcilor dincolo de hotare. Victoriile «Ungariei» în contra turcilor se datoresc astfel, fără excepţie, unor armate şi a unor conducători străini de sufletul, spiritul şi originea «naţiunei politice maghiare» naţiune care, începând de la 1526, când s-a dovedit inexistentă ca forţă militară şi morală s-a încadrat şi înregimentat perfect cu sufletul, cu credinţa şi cu forţele sale, tendinţelor şi aspiraţiunilor otomane, fiind găsită tot în tabăra adversă creştinătăţii şi Apusului, civilizaţiei şi Europei şi, peste două veacuri, la 1716 când turcii au fost alungaţi din centrul Europei de către habsburgi”[23].

Cele două studii ale lui Traian Birăiescu prezentate aici – şi mai ales cel din urmă –  învederează aspecte concludente privind „accentuarea dependenţei istoriei de factorul politic”[24], fenomen declanşat de „problema Banatului la Conferinţa păcii”[25] de după Primul Război Mondial. Nicolae Bocşan subliniază că în Banat, în deceniul al IV-lea al veacului trecut, „impactul politicului asupra scrisului istoric s-a accentuat”[26], la aceasta contribuind, între altele, „ideologia sau politica regimului nazist, ascensiunea revizionismului maghiar sau a extremismului de dreapta din Europa Centrală, respectiv din România”[27].

 

 NOTE

PROF. DR. TIBERIU CIOBANU

 

 

[1] Traian Birăiescu, Prefaţă  la lucrarea Banatul sub turci, Editura revistei „Vrerea”, Timişoara, 1934.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] O mare parte din informaţiile curpinse în lucrarea Banatul sub turci de Traian Birăiescu a stat la baza elaborării studiului Consideraţii administrativ-fiscale cu privire la perioada ocupaţiei otomane în Banat întocmit de Nicolae Săcară şi Florin Ban, publicat în volumul Vilaietul Timişoarei (450 de ani de întemeierea paşalâcului) 1552-2002, editat de Centrul de Studii de Istorie şi Arheologie de pe lângă Universitatea de Vest Timişoara, Editura Mirton, Timişoara, 2002, p. 93-116. Restrângând tema numai la Timişoara otomană, informaţii din lucrarea lui Birăiescu au fost folosite şi de Th. N. Trâpcea, în studiul Timişoara în timpul stăpânirii turceşti 1552-1716, publicat în volumul Sub semnul lui Clio - Omagiu Acad. Prof. Ştefan Pascu, Cluj, 1974.

[5] Glosar de termeni turco-osmani, selecţie de Ioan Haţegan, în volumul Vilaietul Timişoarei ..., p. 163-185 şi excelentul Glosar al cercetătoarei turcolog Cristina Feneşan, din lucrarea Cultura otomană a Vilayetului Timişoara (1552-1716), Editura de Vest, Timişoara, 2004, p. 226-235.

[6] Traian Birăiescu, op. cit., p. 10.

[7] Raia = gloată, mulţimea contribuabililor, prin evoluţie semantică, termenul însemnând „supuşi nemusulmani”. De asemenea, termenul de raia, mai desemna şi o diviziune administrativ-teritorială a Imperiului Otoman, inclusiv capetele de pod stăpânite de acesta la nord de Dunăre sau pe malul drept al Nistrului.

[8] Traian Birăiescu, op. cit., p. 51.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. VI. După cum descrie documentul, se poate crede că Birăiescu l-a văzut în colecţia Marsigli din Bologna. Dar, întrucât el nu dă nici o lămurire în acest sens, s-ar putea să-l cunoască doar din lucrarea Török-Mogyarkori Állam Okmánytár, vol. III, „în care – menţionează Birăiescu – a fost reprodusă” conscripţia în discuţie (Ibidem, p. VI).

[11] Ibidem, p. 52.

[12] Traian Birăiescu, Prefaţă la lucrarea Cultura apuseană. Turcii şi maghiarii (Turcii în centrul Europei), Editura „Tipografia Românească”, Institutul de Arte Grafice, Timişoara, 1935.

[13] Ibidem, p. 8.

[14] Ibidem, p. 9.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 7; Traian Birăiescu menţionează că „Iosif Bodon s-a născut la 1845 la Rimaszombat, a fost istoric şi romancier, fost membru al Academiei Maghiare şi al Soc. literare «Petófi», iar Szalay a fost profesor universitar, fiind născut în Barácska din jud. Fehér la anul 1857”.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 44.

[20] Acestea sunt, de fapt, capitolele lucrării.

[21] Traian Birăiescu, op. cit., p. 84.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 84-85.

[24] Nicolae Bocşan, Istoriografia bănăţeană între multiculturalism şi identitate naţională, în „Banatica”, nr. XIV, Reşiţa, 1996, p. 270.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com