HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ REFERITOARE LA BANATUL MEDIEVAL

TRAIAN SIMU

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

Traian Simu, în perioada interbelică, făcea parte din stirpea prestigioşilor profesori de liceu, care se impuneau în viaţa culturală a ţării printr-o activitate intelectuală similară cu aceea a cadrelor universitare. Profesorul Traian Simu, de la Liceul „Coriolan Brediceanu” din Lugoj, se pregătise temeinic în domeniul istoriei, aşa după cum învederează şi titlul ştiinţific de doctor, obţinut la Universitatea din Cluj, precum şi, mai ales, cele câteva lucrări pe care le-a tipărit în perioada premergătoare războiului mondial. După aceea a urmat tăcerea, întreruperea cercetărilor din biblioteci şi arhive, marginalizarea din partea autorităţilor comuniste, boala şi stingerea din viaţă. A murit cu regretul imens că împrejurările nu i-au îngăduit să-şi împlinească o operă pe măsura capacităţii sale.

Între cele mai cunoscute lucrări istoriografice ale lui Traian Simu se află studiul Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, apărut la Lugoj, în anul 1941. Având ca bază documentară lucrările lui Ioan Lupaş[1] şi Patriciu Drăgălina[2], istoricul lugojan prezintă pătrunderea ungurilor în Banat, în timpul lui Glad, apoi al lui Ahtum, şi concluzionează: „Din cele expuse se constată faptul că atunci când ungurii au ajuns în contact cu românii, îi găsesc organizaţi în ducate şi voievodate”[3]. Prezintă apoi statutele avute de voievozi şi de cnezi – folositoare pentru lămurirea acestor aspecte, fiind lucrările lui I. Lupaş despre voievodatul Transilvaniei. Revenind la situaţia istorică specială din Banat, autorul evidenţiază: „Datorită faptului că la Dunăre, faţă de imperiul bizantin, regii unguri avură, încă de la început, raporturi încordate, strămoşilor noştri, după moartea lui Ohtum, le-au lăsat toate libertăţile personale. Aceştia, la rândul lor, când regele le cerea braţul de luptă, conduşi de cnezii lor, cu «iobagiones castri», alcătuiau miliţia, care, deodată cu apărarea moşiei străbune, aduceau servicii nepreţuit de mari regilor, fiind consideraţi ca cele mai bune elemente de luptă şi rezistenţă la graniţă. Aduc aici ca exemplu, într-altele, încă de la început crâncena luptă a regelui Ştefan al II-lea (rege al Ungariei între 1116 şi 1131 – n.n. T.C.) de la anul 1129, din preajma râului Căraş, cu împăratul Ioan Comnenul, unde apa râului, cum o spune cronicarul, se înroşise de sângele vitejilor”[4].

 

Apărând dinspre Dunăre primejdia otomană, Regatul Ungar a înfiinţat o unitate teritorială politico-administrativă cunoscută în istorie sub denumirea de Banatul de Severin. Aceasta era „o formaţie de graniţă creată de unguri (după modelul avaro-slav) dar stăpânită mult timp în secolul al XIV-lea, cu intermitenţe, până la Mircea cel Bătrân (1386-1418), de voievozii şi domnii Ţării Româneşti şi evoluată, dintr-o întinsă unitate iniţială, spre două zone: una numită bănie, sub autoritatea Ţării Româneşti, şi alta numită banat, sub dominaţia ungară, vecine în zona din spre Dunăre a Carpaţilor Meridionali”[5].

Folosind informaţii dintr-un studiu al lui I. Conea[6], Simu face localizarea Banatului de Severin, arătând că „diregătoria banilor de Severin, s-a extins şi peste jumătatea de vest a judeţului Mehedinţi şi o mică parte a Gorjului, spre comuna Celeiul Gorjului şi nu până la Olt şi lacul Celei de la Dunăre”[7]. Îl citează pe Ioan Lupaş[8] spre a evidenţia că demnitatea de ban era a doua, după rege, banul situându-se, în ordine ierarhică, alături de palatinul ţării[9]. Banatul de Severin „devenise, pentru regii maghiari, în decursul veacurilor, un zid de solidă rezistenţă împotriva inamicului din afară. Românii autohtoni de aici, servind, cu braţul lor de luptă, interesele Regatului Ungar, şi-au păstrat moşiile şi toate drepturile politice avute. Cei mai viteji şi devotaţi regelui fură răsplătiţi cu slujbe şi moşii noi şi, ca urmare, mulţi dintre foştii cneji deveniră nobili feudali”[10]. Banatul de Severin a fost amintit prima oară în documente în anul 1233 – susţine Simu, pe urmele lui Drăgălina –, când în funcţia de ban era Luca. De altfel, Traian Simu îl urmează îndeaproape pe Drăgălina şi în privinţa prezentării unor aspecte specifice ale districtelor româneşti, integrate în Banatul de Severin. Dar, spre deosebire de Iuliu Vuia, care s-a înfruptat din lucrarea istoricului caransebeşan fără să-i pomenească vreodată titlul şi autorul, Traian Simu îl citează pe Drăgălina, respectând cerinţele deontologice ale cercetării şi publicării. Între altele, subliniază importanţa unui argument aparţinând lui Drăgălina, privind autonomia districtelor româneşti, acestea fiind o „corporaţiune organică”, independentă faţă de „vreun comitat”[11]. De aici rezultă că „până la prima jumătate a veacului al XVI-lea, Banatul, din punct de vedere politic şi administrativ, nu era parte integrantă a coroanei regilor maghiari (subl. lui Traian Simu), cu toate că istoricii unguri au susţinut-o în lucrările lor”. Ideea aceasta – aşa cum se vede şi din titlul lucrării lui Simu – este axa principală a studiului său. De asemenea este sesizat de Simu faptul că districtele apar în actele ungureşti şi sub denumirea de comitate  (unităţi teritorial-administrative statale, regale): „De multe ori se constată o confuzie, poate intenţionată, la diecii din cancelaria regească, când pe aceleaşi districte le menţionează de comitate, adică de judeţe  (subl. lui Traian Simu) ca, de pildă, pe timpul regelui Sigismund, la 1390, când banul Ioan, într-un litigiu al familiei Dees, aduce judecată, în baza declaraţiilor nobililor şi oamenilor de altă stare din comitatele Sebeş, Lugoj şi Mehadia «nobilibus et alterius status hominibus Comitatuum Sebes, Lugos et Mihald»”[12]. Sau altă dată, mai tîrziu, într-un document din anul 1440, se consemnează că localităţile Luncaviţa Mare, Luncaviţa Mică, Topleţul şi Criva (posesiunile nobililor Ladislau de Tămăşel şi Dees) erau cuprinse in comitatu seu districtu Myhald[13].

 

Simu presupune că folosirea în documente a denumirii de „comitat” în loc de „district” i-ar fi determinat pe istoricii maghiari să nu facă nici o diferenţiere administrativă între Banat şi Ungaria: „Probabil că şi împrejurarea aceasta, pe lângă mistificarea adevărului,  i-a determinat pe istoricii unguri să-l înglobeze, în mod samovolnic, Banatul în cadrele statului maghiar, ca un complex din punct de vedere politic şi administrativ”[14]. Dar, dacă ar fi fost o integrare organică a Banatului în cadrul Regatului Ungar, atunci – notează Traian Simu – în unele documente emise de cancelariile regale, n-ar mai exista precizarea că moşiile donate unor nobili români să fie stăpânite potrivit vechiului obicei valah. Dă exemplu diploma de intrare în posesiune a unui nobil român, semnată în 1407 de regele Sigismund de Luxemburg, în care se consemnează că „moşia primită, acesta s-o stăpânească după uzul cnezilor: quam ut fertur ipsi et eorum progenitores more Keneziatus, hactenus tenuissent et possedissent”[15]. „Avem dovezi – scrie el în continuare – că şi în materie de sentinţe judecătoreşti se respectau şi vechile legi româneşti. Iată la anul 1478 ce se poate constata: juxta antiquam et approbatam legem districtuum valachicalium universoru”[16]. Citatele şi le-a extras din lucrarea Din istoria Banatului de Severin, vol. I, a lui  Patriciu Drăgălina, iar concluzia pe marginea lor este preluată din studiul aceluiaşi autor: „Din cele expuse până aici rezultă, fără îndoială – conchide Simu – că cnezatele de pe vremuri, adică districtele româneşti existară ca o corporaţiune organică cu prerogative şi jurisdicţiune independentă faţă de statul maghiar”[17].

 

Traian Simu prezintă contextul istoric în care regele Ladislau al V-lea Postumul a întărit, în 1457, privilegiile districtelor Almăj, Bârzava, Caraşova, Comiat, Lugoj, Mehadia, Ilia şi Sebeş, „nu din vreo iubire personală – precizează el – ci pentru interese dinastice. În toată ţara era fierbere mare împotriva regelui care decapitase pe Ladislau Corvinul, deşi jurase că nu se va răzbuna în nici un chip pentru omorârea lui Ciley, iar românii erau partizanii Corvinilor, în fruntea cărora sta Mihail Szilŕgyi (Sălăgeanul), fratele văduvei lui Huniade. Regele a căutat să-i domolească, întărindu-le privilegiile pe care le avuseră de altfel şi înainte”[18]. Reproduce decretul privilegial, după lucrarea Istoria românilor bănăţeni de George Popoviciu.

Având în vedere suprafaţa şi organizarea celor opt districte privilegiate, precum şi a altora mai puţin însemnate, Simu vrea să demonstreze că, de fapt, aceste unităţi teritorial- politice ale românilor domină în Banat rânduielile administraţiei, pe când comitatele (numite de el „judeţe”) s-au dovedit a fi formaţiuni teritorial-administrative artificiale. O asemenea realitate istorică a Banatului medieval a fost sesizată şi de Drăgălina şi de Popoviciu, dar Traian Simu se opreşte în mod special asupra acestui aspect, subliniindu-i semnificaţia istorică. Din dorinţa de a sublinia forţa şi viabilitatea districtelor, Simu nu are o viziune clară despre existenţa comitatelor bănăţene – Timiş, Cenad, Caraş, Torontal – şi le minimalizează rolul.

 

Constatând că acestea aveau „graniţe incerte şi cu suprapuneri cu comitatele efemere ca Horom, Cuvin sau Somlyó”[19], le consideră slab organizate. De altfel, nici Frigyes Pesty nu a prezentata foarte clar organizarea comitatelor bănăţene, Simu suspectându-l pe istoricul maghiar că vrea să eludeze puternica existenţă a districtelor româneşti. Copleşit de această idee, istoricul nostru ajunge să considere că şi comitatul Keve (Cuvin – n.n. T.C.) ar fi fost district românesc.

Pesty arătase că într-un document al regelui Andrei al II-lea (rege al Ungariei între 1205 şi 1235) din anul 1238 apare sintagma „Keve cum toto Comitatu”, fiind enumerate apoi numele a 55 de localităţi, sălaşe, moşii regale, care au aparţinut acestui comitat, „dintre care abia câteva comune – subliniază Simu – îşi pot identifica continuitatea lor până-n zilele noastre”[20]. De aici, Simu trage concluzia eronată că „judeţul” respectiv ar fi fost „fictiv”. În privinţa „judeţului imaginat Horom sau Hara”, Traian Simu menţionează că Pesty „nu-i poate arăta nici o localitate, care să-i fi aparţinut cândva. Nici întinderea sau marginile lui nu le poate contura. Pornind de la diferite teorii şi păreri, constată că acest „comitat” a dispărut foarte curând, iar vicecomiţii din Caraş, care pentru Horom erau comiţi şi totodată castelanii cetăţii, îşi datau corespondenţa oficioasă, când din Mezö-Somlyo, când din Horom. Afirmă, la urmă, că Horom a fost un scaun cu o autonomie oarecare, legat de comitatul Căraşului. Evită să-l numească district (Horom bizonyos autonomiával biró, Krassómegyéhez kapcsolt szék). Fără să vrea ne evidenţiază existenţa unui „cnezat cu scaun de judecată”[21]. Se vede din această interpretare a textului lui Pesty că Traian Simu, plecând de la ideile preconcepute legate de rolul important al districtelor româneşti, eludează rolul comitatelor şi deosebirile dintre comitate şi districte. Pe acelaşi ton decurge comentariul lui Simu şi în privinţa situaţiei „judeţului” Torontal. Despre aceasta, istoricul Csánki scrisese că a fost în veacul al XV-lea cel mai mic comitat, că, la început, întinderea sa „a fost cât o moşie mai mărişoară”. Apoi i-ar fi aparţinut „trei orăşele şi 10 comune”[22]. Simu se întreabă „care a fost la bază criteriul ce a determinat pe primii regi unguri să înfiinţeze un judeţ, pentru un teritoriu cât o moşie a unui latifundiar?”[23]. Se miră că istoricii unguri admit, fără şovăire, că acest judeţ „a existat aievea”[24].

 

Limitele interpretării lui Simu sunt, într-un fel, şi ale epocii. Atunci se ştia încă destul de puţin despre organizarea Regatului Ungariei la începuturile sale, despre statutul unor autonomii în cadrul regatului, despre nesiguranţa formării unora dintre comitate etc.

Ceea ce ar fi putut să fie o parte deosebit de importantă a lucrării lui Simu – una dedicată cetăţilor bănăţene – începe cu o aserţiune greşită, anume că acestea „sunt de origine romană”[25]. E corectă, însă, părerea că, „în strânsă legătură cu districtele româneşti, apar şi cetăţile bănăţene din Evul Mediu şi numărul lor este însemnat, toate fiind puncte de rezistenţă împotriva atacurilor din afară”[26]. La fel de adevărat este că „la câmpie numărul lor este foarte redus. Terenul inundabil de aici era o condiţie sigură ce-i făcea inamicului intrarea foarte dificilă”[27]. În continuare „prezintă sumar pe cele mai însemnate cetăţi din Banat”[28]. Începe cu cetatea Beče (Becse) care, în prezent, este în Banatul sârbesc. Probabil din acest motiv nu este cuprinsă în impunătoarea lucrare Castelarea Carpatica de Adrian Andrei Rusu (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2005). Simu o localizează vag, „spre Tisa” şi menţionează că în documente apare castrum regni Beche, pe urmă Bechey şi Bechew. Regele Sigismund de Luxemburg a donat-o, în anul 1386, familiei Losonczy. Apoi, această cetate trece, prin succesiune, în stăpânirea familiei despotului sârb Gheorghe Brancovici (despot al Serbiei între 1427-1456). A fost  de asemanea şi în posesiunea regelui Matia Corvin, iar în anul 1551 va fi  ocupată de turci[29].

 

Cetatea Keve (Kevi, Kovi) sau castrum (regis) nostrum Couiniens, aşa cum o menţionează Simu, apare amintită prima dată în Cronica Notarului Anonymus[30]. În anul 1233 este amintită odată cu cetatea Ilidiei, ceea ce îl face pe Simu să creadă că aceste cetăţi „au fost încă de la început în strânsă legătură politică şi militară”. Locuitorii cetăţii şi ai aşezării Keve au fost obligaţi în anul 1435, de regele Sigismund de Luxemburg, să-şi repare fortificaţia, singuri, pe cheltuiala lor. Într-un document din 1445 se arată că „cetatea aparţinea banului de Severin. A avut mult de suferit datorită numeroaselor incursiuni turceşti. Pe la anul 1439, în urma multor lupte cu turcii, ajunsese într-un stadiu înaintat de dărâmare, iar pentru a redeveni funcţională, dieta maghiară a luat hotărârea să se asigure fonduri financiare pentru repararea ei. Nu după mult timp, însă, iarăşi a ajuns în mână turcilor”[31]. Cetatea Keve (Cuvin), fiind pe teritoriul Serbiei, n-a beneficiat de cercetări din partea arheologilor români. Nici aceasta n-a fost inclusă în cuprinzătoarea lucrare a lui Adrian Andrei Rusu. Tot în Serbia este şi cetatea Horom (Haram, Hram), situată la vărsarea Caraşului şi Nergăului în Dunăre. Simu consideră că aceasta „este vechea cetate romană Lederata”[32]. Potrivit surselor documentare ale lui Traian Simu, cetatea Haram este atestată în 1152, pe timpul regelui Geza al II-lea (1141-1162), care era în conflict cu Manuel I Comnenul (1143-1180). Regele Bela al IV-lea (1235-1270) a fost la cetatea Haram în 18 mai 1239. Castelanii de Haram, pe la mijlocul secolului al XIV-lea, erau subordonaţi „comiţilor din cetatea Caraşului şi ai cetăţii Mezö-Somlyo, adică Şemliug”[33]. În anul 1428, în ziua de Florii, regele Sigismund de Luxemburg emite documente din Cetatea Harom. În 1519 a fost ocupată de turci[34].

 

 

Szent Lászlóvar sau Cetatea Sf. Ladislau este şi ea luată în atenţie. Simu menţionează doar că Milleker Bodo punea construcţia acesteia pe seama regelui Sigismund de Luxemburg, în 1427 şi, după care, în anul următor „a rezistat eroic unui atac turcesc”[35]. Este localizată de cercetătorii mai noi la Coronini (Pescari), în judeţul Caraş-Severin[36].

Cetatea Peech sau Pez este localizată lângă localitatea Dubova, din apropierea Dunării. Traian Simu face o referire generală la această cetate, care, pe la mijlocul secolului al XV-lea, a fost apărată de atacurile turceşti, de câteva ori, de către nobilii români Mihai Ciorna şi Nicolae Bizerea. Într-un document în anul 1522, castelan al cetăţii apare Emeric Gârlişteanu, fiul banului Iacob. Simu o găseşte ultima dată în documente în anul 1539[37].

Ridicarea cetăţii Iladia (Ilidia – n.n. T.C.) este plasată de Simu la începutul secolului al XIV-lea, în acord cu părerea lui părerea lui Milleker Bodo[38]. Apare cu numele de cetate regală în anul 1428. În acelaşi an, a stat aici timp mai îndelungat regele Sigismund de Luxemburg. Potrivit unui document publicat de Frigyes Pesty, castelan al cetăţii pe la 1325 era Seri Posa (castelanus castri Ellyied). În anul 1382 în demnitatea aceasta a fost numit Dominic, fiul magistrului Nicolae. Iancu de Hunedoara o donează în 1454 lui Petru Danciu, banul de Severin. A fost cucerită în anul 1551 de armata otomană, condusă de Mehmed beg. Pe vremea lui Simu, ruinele fortăreţei se zăreau aproape de Socolari, la sud de localitatea Ilidia.

 

Cetatea Căraşului sau Caraşovei, potrivit datelor avute de Simu, a fost atestată în anul 1230[39]. „Urmele cetăţii – scrie Simu – şi astăzi se mai văd deasupra comunei Caraşova, care, în Evul Mediu, a fost «opidum». A mai fost şi centrul districtului Căraş”[40]. Dumitru Ţeicu arată că „ruinele fortificaţiei de piatră ocupă un pinten stâncos, care domină intrarea în Cheile Caraşului”[41]. Comitele Nicolae de Voila a fost printre primii stăpânitori ai cetăţii, el fiind pus în drepturile de posesiune de către Andrei al II-lea (1205-1235). Tot în baza surselor lui documentare, Simu scrie că Bela al IV-lea (1235-1270) a donat-o în anul 1247 lui Ioan, banul de Severin. În anul 1266, cetatea şi pământurile sale aparţineau comitelui Parabuch. Regele Carol Robert de Anjou (1308-1342), în anul 1335, l-a investit pe nobilul Thouka de Ersolyu et de Karasow cu funţia de jude[42]. Lipsită de necesarele explicaţii istorice este afirmaţia lui Simu: „Comiţii acestei cetăţi de multe ori purtau şi titlul de castelani ai fortăreţei Mezö-Somlyó”[43]. Adrian Andrei Rusu consideră că „nu se cunoaşte rolul vreunei cetăţi care să fi fost la dispoziţia comitatului arpadian” şi arată ce cetatea nouă apare în documente scrise la 1323, legată de comitele Timişului, după cum spune şi Engel Pŕl [44]. Nu au fost luate în seamă de Ţeicu şi de Rusu „atestările documentare” anterioare anului 1324 prezentate de Simu. De altfel, cei doi autori nici nu-l cuprind în bibliografia temei.

 

Mai adăugăm trei atestări consemnate de Dumitru Ţeicu: „Cetatea Caraşului aparţinea, în anul 1335, arhiepiscopului de Calocea, după cum lasă să se înţeleagă un document din anul 1335, pentru ca, în anul 1358, să fie menţionată ca cetate regală”[45]. Borzafö – s-ar numi pe româneşte Cetatea Bârzavei – precizează Traian Simu. Atât cetatea Bârzava cât şi districtul omonim şi-au luat numele de la râul Bârzava. Pesty – sursa de bază a lui Traian Simu – menţionase că „locul cetăţii de odinioară este necunoscut” şi că „la izvoarele Bârzavei nu s-au descoperit atari ruine”[46]. Csánki D.[47], la fel ca Pesty, susţinuse că totuşi la izvoarele Bârzavei trebuie căutat locul acestei cetăţi. Milleker[48] face o localizare mai concretă, susţinând că cetatea Bârzavei a fost pe vârful Gradaţului. Simu susţine că cetatea Bârzava apare prima dată în documente în anul 1370. Într-un document de atunci, palatinul Ladislau, într-o sentinţă judecătorească, îi declară vinovaţi pentru o infracţiune pe doi iobagi ai cetăţii, anume pe Balint, fiul lui Nicolae şi Balc, fiul lui Petru. Într-un alt document – acesta fiind un act donaţional din anul 1400 – sunt informaţii referitoare la Gheorghe Orbonaş de Borzafew, castelanul acestei cetăţi. În anul 1452 a fost numit castelan al cetăţii nobilul Egidiu. În privinţa cercetării cetăţii Bârzava, investigaţiile n-au progresat deloc. O asemenea stare este justificată prin „informaţiile lacunare din izvoarele scrise”[49] şi a pieririi urmelor acestei cetăţi, împrejurări care au împiedicat pînă acum localizarea şi, implicit, întreprinderea unor săpături arheologice acolo. Iată sumarele referinţe la cetatea Bârzava, din ultimele două lucrări apărute la noi în 1998 şi, respectiv, 2005, şi anume Banatul montan în Evul Mediu  a lui Dumitru Ţeicu şi Castelarea Carpatica a lui  Adrian Andrei Rusu, cu merite deosebite privind istoricul cetăţilor bănăţene. Astfel, Dumitru Ţeicu scrie că „în interiorul zonei montane a Banatului de sud, s-a aflat cetatea Bârzava, neidentificată încă pe teren. Un document din anul 1370 atestă existenţa unor sate în preajma cetăţii regale Bârzava. Castelanii cetăţii regele au fost consemnaţi în anul 1418 şi 1452, cu ocazia unor adunări cneziale, care au avut loc în districtul Bârzava”[50]. La rândul său, Adrian Andrei Rusu menţionează: „Bârzava (Borzafew, jud. Caraş-Severin). Cetate de pe cursul superior al râului omonim. Construcţie regală menţionată la 1370, ca centru al unui district. A supravieţuit până în sec. al XV-lea, dar este încă nelocalizată pe teren”[51].

 

Cetatea Bocşei numită – precizează Simu – şi „Buza Turcului” şi „Cetatea lui Ierolie” este aşezată între comunele Bocşa Română şi Vasiova, pe vârful unei coline, deasupra râului Bârzava, prin anii ’40 ai veacului trecut mai văzându-se acolo „puţină zidărie şi şanţul ce-o împrejmuia”[52]. Localizarea este confirmată de cercetările ulterioare[53]. Simu dă referinţe despre cetate doar din secolul al XVI-lea, arătând că în anul 1534 castrum Bokcha aparţinea familiei nobile române din Racoviţa. După căderea Timişoarei sub turci (1552) şi cetatea Bocşa intră în stăpânirea otomanilor. Apoi a fost „temporar” proprietatea lui Sigismund Bathory. Dumitru Ţeicu, pe urmele lui Gy. Györffi[54], arată că cetatea a fost amintită prima dată în anul 1331. El menţionează că, pe parcursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea, familia Himfy – care avea un mare domeniu feudal vecin – întreţinea un conflict continuu cu castelanii acestei cetăţi[55]. Cercetătorul reşiţean consideră că „implantarea cetăţii regale în această zonă a Banatului se leagă de existenţa zăcămintelor metalifere din Munţii Dognecei. De altfel, într-un act din octombrie 1395, cetatea este amintită cu satele şi munţii cu zăcămintele de fier ce ţin de ea”[56].

 

Cetatea Ér-Somlyo s-a înălţat pe dealul Vărădiei – scrie Simu – citându-i pe Csánki şi Pesty şi, potrivit părerii acestora, este vechea Arcidava. Alţi istorici – continuă Simu – „o identifică cu aşa numita «Culă» a Vârşeţului”[57]. În privinţa localizării cetăţii, date mai concludente ne oferă Dumitru Ţeicu. El arată că documentele scrise din secolul al XIII-lea amintesc zona Vârşeţului cu denumirea de Ersumlov, iar culmea Vârşeţului se situa pe o cale de comunicaţie importanţă care, ocolind zona montană, lega prin Câmpia Banatului bazinul dunărean de spaţiul panonic[58]. Acelaşi cercetător, scriind în registrul aşezărilor medievale despre Vărădia, menţionează că această aşezare este în lunca Caraşului, largă ruinele castrului Arcidava. Şi aceasta avea o bună poziţie geografică, fiind la răscrucea de drumuri care făceau legătura între zona montană a Banatului cu Valea Dunării. „Satul a făcut parte din domeniul cetăţii regale Erdsumlio de la Vârşeţ”, aşa cum se vede dintr-un document din anul 1390 (possessionis et vilis Erdsomlio, Crossofew, Chermende, Iabolnok, Varadia et Vizvar)[59].

 

Cetatea Timişoara a intrat în atenţia lui Traian Simu prin intermediul lucrărilor lui Pesty, Csánki, Milleker, la care se adaugă modesta broşură a lui Emanuil Ungurianu, Originea şi trecutul oraşului Timişoara (Timişoara, 1925). Despre cetatea propriu-zisă avea informaţii foarte puţine, fapt care îl determină să-şi formeze o imagine destul de confuză despre fortificaţia Timişoarei, nereuşind să coroboreze datele istorice legate în general de istoria oraşului cu cele referitoare numai la întemeierea şi dezvoltarea cetăţii. Aspectele acestea se vor lămuri mult mai târziu în lucrările lui M. Opriş[60], la care se adaugă studiul de arheologie medievală al lui Al. Rădulescu[61]. Faţă de pretenţiile pe care le ridică cetatea Timişoarei pentru istoric, prezentarea acesteia de către Traian Simu este cu totul modestă. Simu arată că cetatea Timişoarei apare prima dată în documente în anul 1203, cu denumirea de castrum Temesiense. În 1278, o găsim cu numele de Temesvar, aici stând atunci timp de câteva zile regele Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290). Până în anul 1315, Simu nu mai găseşte nici o mărturie istorică despre Timişoara. În acest an, regele Carol Robert şi-a mutat reşedinţa la Timişoara, de unde va guverna Ungaria timp de opt ani. „Pe vremea aceea Timişoara avea aspectul unui sat”[62] – scrie Simu. Din exces de zel românesc, Simu spune că până la 1441 Timişoara era sediul districtului Timiş[63], „confundând” intenţionat comitatul cu districtul. Atunci, în 1441 – continuă Simu – „datorită numirii lui Ioan Corvinul în funcţia de ban, întreaga provincie a primit numele de Banat”[64]. O perspectivă mai largă asupra denumirii Banat şi a apariţiei acestui nume pentru teritoriul dintre Mureş şi Dunăre, apare în studiul lui Marius Bizerea, intitulat Banatul ca unitate şi individualitate istorico-geografică în cadrul pământului locuit de români. Originea numelui de Banat şi a conştiinţei de „bănăţean”, în volumul „Tibiscus - etnografie”, Timişoara, 1975, p. 7-25. Simu mai menţionează că ,,Ioan Corvinul” (adică Iancu de Hunedoara) a împrejmuit cu noi ziduri puternice oraşul Timişoara şi că, în anul 1478, regele l-a numit comite al Timişoarei pe Pavel Chinezu. De atunci, până în anul 1514 (când izbucneşte războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja), Simu menţionează că nu mai sunt momente istorice importante legate de Timişoara. În anul 1518 „au fost încorporate, în mod arbitrar comitatului Timiş districtele româneşti de pe Valea Begheiului”[65]. Cu începere din 30 iulie 1552, Timişoara ajunge sub stăpânire turcească „şi în starea aceasta rămâne până în anul 1716”[66].

 

O sinteză lămuritoare despre cetatea Timişoarei este făcută de Adrian Andrei Rusu în volumul des citat mai sus. El arată că „istoriografia pozitivistă a lansat ideea unei prime fortificaţii de pământ, cu o formă aproximativ dreptunghiulară, eventual cu antecedente romane”[67]. (Şi Simu susţine că „Timişoara, pe vremea dacilor, s-a numit Zurobara, iar pe timpul goţilor Zambara”[68].) Dar, acea fortificaţie – continuă A.A. Rusu – „este cu mult mai posibil să fi fost cu totul nouă, destinată fiind vechiului castru de comitat, arpadian”[69]. Nici până în ziua de azi nu au fost aduse dovezi privind existenţa şi planul unei cetăţi de pământ la Timişoara, aşa că: „Logica îndeamnă la prezumţia potrivit căreia, alegerea lui Carol Robert (de a se stabili în Timişoara – n.n. T.C.) a fost determinată de existenţa unei baze militare mai vechi (arpadiene?). Prezenţa regelui acolo, la începuturile domniei sale, poate fi legată de intenţia unui program de construcţii noi. S-a propus în continuare că, la începutul sec. al    XIV-lea (1315-1323), regele Carol ar fi ridicat la est de cetatea de pământ (cum am văzut, nesigură), într-o insulă, o cetate mai mică, de cărămidă, dotată cu turnuri de colţ. Unul dintre ele a putut fi un donjon”[70]. În privinţa cetăţii angevine a Timişoarei – pentru o perioadă mult mai târzie, după ce aceasta suferise multe modificări – foarte importante sunt două documente iconografice, unul din anul 1596, celălalt din anul 1650. Apoi, semnificativă este cartografia militară habsburgică referitoare la Timişoara de la începutul secolului al XVIII-lea. Trebuie să se ţină seama că „cetatea angevină a fost afectată de un incendiu în 1396, dar a rezistat cu succes până la cutremurul din anul 1443, dată după care a fost radical transformată. Şirul castelanilor ei începe din anul 1322 şi continuă, apoi, fără întrerupere, până dincolo de anul 1403”[71].

Castellum Chery semnalat de Traian Simu, pornind de la lucrarea lui Csánki Deszö Magyarország történelmi földrajza a Huniadiak korában, Budapest, 1894, p. 11, 149, n-a mai intrat în atenţia niciunui cercetător. Simu arată că această fortificaţie apare sub denumirile de Catellum Chery şi apoi Castrum Chery, iar numele Chery este dat şi districtului zonei. În secolul al XV-lea fortificaţia a aparţinut familiilor Coragi şi Canya. Tot în acelaşi veac, după menţiunile lui Csánki, districtului Chery „i-au aparţinut mai multe localităţi, pe care le crede neînsemnate, un fel de sălaşe, probabil ca să nu diminueze autoritatea districtului Timiş”[72]. Milleker Bodo, în lucrarea Délmagyarország közepkori földrajza, vol. II, Budapest, p. 153, scrie că i-au aparţinut 31 de sate. Acelaşi istoric localizează fortificaţia în hotarul comunei Izvin, pe colina numită Cireş, căreia i se mai spune şi Ceriş[73].

 

Turnul medieval de la Ciacova – păstrat în teren – este foarte succint şi irelevant prezentat de Simu. El scrie doar atât: „Printre cetăţile de la câmpie, înregistrăm şi Castrum Chaak, adică Ciacova. Apare prin documente în veacul al XIV-lea şi al XV-lea. La anul 1421 este pomenit de oppidum sub castro Chaak. A fost multă vreme posesiunea familiei Ciac. Ajunge sub turci la anul 1551”[74]. Se fac trimiteri la cele două lucrări amintite înainte, la  Milleker, vol. II, p. 153 şi Csánki, p. 17. Mai târziu se va referi mai pe larg la acest turn Th.N. Trâpcea[75], iar N. Săcară îi va consacra un studiu special.[76] O sinteză despre cetate şi donjon e cuprinsă în lucrarea de referinţă a lui Adrian Andrei Rusu despre fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII-XIV)[77]. Reţinem din lucrarea lui Nicolae Săcară că, aşa cum arăta Traian Simu (pe care Săcară nu-l citează), prima menţiune despre fortificaţie – o cetate sau un castel – este din deceniul al III-lea al secolului al XIV-lea, aceasta fiind consemnată de Csánki Deszö. Castrum Chaak făcea parte din proprietăţile nobilului maghiar, cu acelaşi nume, feudalul cel mai bogat din zonă. Astfel Castrum Chaak era o fortificaţie seniorială, formată dintr-un turn-locuinţă, cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de donjon, construcţia cea mai puternică a cetăţii, ultimul loc de refugiu în caz de primejdie[78]. Nicolae Săcară propune ca datare provizorie pentru construirea turnului sfârşitul secolului al XIII-lea[79]. Adrian Andrei Rusu arată că la Ciacova exista „o cetate regală a cărei primă menţionare este prilejuită de donaţia ei de către fraţii Nicolae şi Gheorghe Zsidói (probabil la 1394). După o încercare de reluare prin schimb, stabilită în intervalul 1395-1401, cetatea va reveni aceleiaşi familii, care îşi va forma noul nume de nobilitate (Csáki) de aici”[80]. A fost ocupată de turci în septembrie 1551. Prin pacea de la Karlowitz din 1699, încheiată în favoarea austriecilor învingători, se prevedea ca turcii să distrugă toate fortificaţiile din Banat. Cu excepţia turnului, în anul 1701 a fost dărâmată şi fortificaţia de la Ciacova[81]. Când Simu scria despre fortificaţia de la Mănăştiur, jud. Timiş, nu se cunoşteau decât foarte puţine lucruri clare în domeniu, de aceea textul respectiv este laconic şi prolix: „Castellum Monostor, adică Mănăşturul, Castellum Fagyath, orăşelul Făget, Margina, care survine şi cu numirea de Icuş, Fârdia, în Evul Mediu Twrd, Bosar, adică Bujor, pe urmă Zwgya, Swgdya pare a fi Sudriaşul sau Susani, toate îşi au loc de onoare în istoria Banatului, deşi uneori, în Evul Mediu, aparţinuseră şi Hunedoarei”[82]. Până în prezent nu a fost descoperită nici o cetate la Mănăştiur. Săpăturile arheologice efectuate de Al. Rădulescu s-au soldat cu descoperirea unei biserici romanice medievale[83].

 

În loc să se oprească numai asupra cetăţii Lugojului, Simu reia numeroase informaţii despre districtul omonim. În anul 1369, aşezarea apare în documente, având denumirea de Lugas. Apoi, în 1373, fortificaţia Lugojului a fost numită cetate regală. Ca sediu al districtului, apare în 1390. Ca şi oppidum, Lugojul este menţionat începând cu anul 1439[84]. Acelaşi an îl aminteşte şi Adrian Andrei Rusu în tabelul privind polifuncţionalitatea fortificaţiilor şi cetăţilor, unde arată că atunci Lugojul este atestat ca târg[85] (oppidum se traduce cel mai frecvent prin târg). O altă referire la Lugoj, ca cetate, nu mai face. Avem informaţia că, în 1995, Al. Rădulescu şi Maria Moroz au efectuat un sondaj arheologic în regim de salvare, în timpul construirii fundaţiei clădirii Universităţii de Drept Administrativ „I.C. Drăgan” din Lugoj, urmărind depistarea vechii cetăţi de piatră de aici şi a fortificaţiei de lemn şi pământ. Din păcate, s-au ivit dificultăţi de ordin organizatoric care au dus la sistarea prea devreme a cercetărilor, înainte de a se ajunge la rezultate semnificative[86]. Prezentarea Comiatului (oppidum de Cumyath) de către Simu nu aduce nici o informaţie privind vreo fortificaţie de aici. Localitatea – neidentificată pe teren – apare în documente doar ca şi centru de district. Autorul o localizează la Fârliug. Tot aici o va localiza, după patru decenii, şi cercetătorul Viorel Achim[87]. Cetatea Jdioara, jud. Timiş, este atestată documentar la începutul secolului al XIV-lea (1320). Ulterior, regele Ludovic I (1342-1382) îl înştiinţează pe Dionisie, comitele cetăţii Zsidovar, adică Jdioara, că a dăruit cetatea lui Benedict Himfy. În continuare, Simu arată că în anul 1387 regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a cedat-o familiei Losonczy pentru meritele acesteia. Gavril Posa o avea în stăpânire în timpul regelui Vladislav I (1440-1444). Într-un act din 1454 se arată că atunci ajunsese în posesiunea comitelui Iacob Pongrácz, iar după un deceniu, în 1464, printr-un act de donaţie a regelui Matia Corvin (1458-1490), cetatea intră în stăpânirea lui Ioan Pongrácz, voievodul Ardealului şi comite al secuilor. În 1470 sunt menţionaţi în documente Iacob Măcicaş şi Ioan More, ca fiind castelani ai Jdioarei. După patruzeci de ani, în 1510, era în proprietatea lui Dan de Zachal. În 1551, apare ca proprietar al cetăţii Jdioara celebrul comite al Timişului, nobilul Petru Petrovici. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea era în posesiunea Batoreştilor. Principele Sigismund Báthory (1581-1597; 1598-1599; 1601; 1601-1602) a donat-o, în anul 1590, şambelanului său, Ştefan Josika, bănăţean de origine română. În anul 1605, principele Ştefan Bocskay (1605-1606) a donat-o lui Nicolae de Harmadia, acesta fiind răsplătit fiindcă rezistase în cetate timp de 29 de zile, sub un asediu violent al oastei lui Mihai Viteazul. A fost ocupată de turci în 2 septembrie 1613[88]. Din prezentarea acestor date, am putea crede că Simu a intenţionat să epuizeze izvoarele documentare referitoare la cetatea Jdioara. De data aceasta însă, nu a făcut trimiteri la documente. Anumite lămuriri asupra trecutului medieval al Jdioarei au adus săpăturile arheologice efectuate aici de către Adrian Bejan[89]. Despre cetate au mai scris recent – prezentându-i structura – Dumitru Ţeicu[90] şi Adrian Andrei Rusu[91]. Dumitru Ţeicu susţine că „fortificaţia de la Jdioara a fost o cetate regală construită în a doua jumătate a secolului al  XIII-lea sau în primii ani ai veacului al XIV-lea. Diploma din 16 decembrie 1320 atestă pe Dionisie Szechy castelan de Sydovar. Acelaşi personaj, răsplătit de regele Carol Robert pentru slujbe credincioase, ocupa, în anul 1322, funcţii importante în această zonă a Banatului, fiind pomenit în continuare castelan de Jdioara, dar şi de Mehadia. Ridicarea fortificaţiei de la Jdioara de către regalitatea maghiară se leagă, fără îndoială, de impunerea autorităţii regale în mediul feudal românesc din zona montană a Banatului. Documente de cancelarie din sec.  XIV-XV atestă existenţa unui district românesc al Caranului  în acest sector al văii Timişului. Cetatea de la Jdioara a devenit probabil centrul militar al districtului românesc Caran”[92].

 

Prezentând cetatea Sebeşului, Traian Simu subliniază că nu se poate vorbi izolat de fortificaţie pentru că trecutul acesteia a fost în strânsă legătură cu oraşul şi districtul Caransebeş. Se ivesc însă sporadic şi situaţii când în documente sunt referinţe numai la castelanii cetăţii. De pildă, într-un document se consemnează că, pe timpul regelui Ladislau al IV-lea (1272-1290), castelanul cetăţii era Ubul. Într-o scrisoare a lui Carol Robert, din 1318, este amintit comitele de Sebeş, iar într-un document din 1325 este menţionat magistrul Seri Posa, castelanul cetăţilor Sebus şi Ilyed (Ilidia). În urma împăcării regelui Ludovic I cu ţarul Bulgariei, acestuia i se donează cetăţile Timişoara, Sebeş, Mehadia şi Orşova. Regele Sigismund de Luxemburg i-a încredinţat lui Ştefan Losonczy cetăţile Severin, Orşova, Mehadia, Sebeş şi Jdioara, să facă din acestea un puternic tampon de apărare împotriva incursiunilor armatei otomane. În 30 noiembrie 1429, regele Sigismund de Luxemburg a fost în cetatea Sebeşului. Aceeaşi cetate a fost vizitată şi de Iancu de Hunedoara, în 29 mai 1453. Cetatea Sebeş apare pentru ultima oară în documente în anul 1457, când este menţionată de fapt şi ca oppidum, adică târg[93]. Dumitru Ţeicu precizează că „fortificaţia medievală din Caransebeş a constituit până în momentul actual, într-o mică măsură, obiectivul cercetării istorice şi arheologice. Reconstituirea cetăţii regale din secolele XIII-XIV s-a făcut îndeobşte pe baza planurilor din secolele XVII-XVIII (...). O descriere a cetăţii Caransebeşului de la mijlocul secolului al XVII-lea, rămasă de la Evlia Celebi, redă nucleul iniţial ca o «puternică cetate interioară, în cinci colţuri, solid construită». Stabilirea perioadei de construcţie a nucleului iniţial şi etapele de evoluţie a cetăţii în secolele XIV-XV rămân un deziderat al cercetărilor arheologice viitoare”[94].

Cetatea Mehadiei este atestată prima dată în diploma regelui Carol Robert, din anul 1325, când stolnicul Dionisie a fost denumit castelan al Mehadiei şi al cetăţii Jdioara. Atestarea susţinută de Simu n-a fost contestată de istoricii ulteriori. Nicolae Săcară o completează, arătând că pe acelaşi „mare stolnic regesc care are şi atributul de castellanus de Myhald (...) îl întâlnim şi în alte două documente datate la 26 februarie şi 2 martie 1323. La 29 martie 1323 se menţionează că Dionisie deţine la curte titlul de mare comis regesc, fiind în acelaşi timp castelan al cetăţilor Mehadia şi Jdioara”[95]. În anul 1385 fortificaţia este menţionată ca cetate regală, castelan fiind Petru, fiul lui Dionisie. În 1402 este menţionat Filip Karoghy, comes de Mihald. Între 18 şi 23 noiembrie 1428, Sigismund de Luxemburg a stat în cetatea Mehadia, împrejurare în care locul apare în documente ca „târg” (in oppido nostro Myhald). Regele Vladislav I, în anul 1440, a dat în grija lui Iancu de Hunedoara cetăţile Orşova, Mehadia şi Gheurin (Gewrin – cetate dispărută, până în prezent nelocalizată, care, după părerea lui Nicolae Săcară, „ar putea fi căutată în zona Topleţului”[96]). Iancu de Hunedoara le-a întărit, cheltuind mari fonduri financiare pentru repararea lor. Banul de Severin, Iacob de Gârlişte, la începutul veacului al XVI-lea, a fost numit comite al cetăţii Mehadia. La anul 1559 este amintit Petru Gămaş, în demnitatea de castellanus districtus Mihald. Simu îşi încheie prezentarea istorică a cetăţii Mehadia foarte vag: „În prima jumătate a veacului al XVIII-lea, Mehadia ajunge sub turci”[97]. Din fericire, există astăzi despre cetatea Mehadiei un studiu foarte bun, al lui Nicolae Săcară, în care autorul, efectuând cercetări în teren, aduce date concludente referitoare la planul fortificaţiei şi la transformările suferite în timp de donjonul de aici. Autorul afirmă că, „în lipsa unei cercetări arheologice la ruinele castelului, datarea şi precizarea fazelor în evoluţia monumentului sunt dificil de stabilit. Iată de ce considerăm oportună prezentarea documentelor istorice ce se referă la castel, care coroborate cu analiza tipologică a resturilor arhitectonice, pot contribui, la elucidarea monumentului atât din punct de vedere al istoriei arhitecturii militare, cât şi din cel al istoriei acestor meleaguri”[98]. Această „coroborare” dintre sursele documentare şi datele resturilor arhitectonice a condus la rezultate foarte bune. Înainte de a apărea în volumul Dincolo de ziduri (Timişoara, 2002), studiul lui Săcară a fost publicat în „Tibiscus”, Timişoara, 1975, p. 167-183. Între timp, cercetările asupra cetăţii Mehadiei au adus în lumină noi date, aşa după cum arată studiile publicate de Ştefan Matei[99] şi Dumitru Ţeicu[100]. Acesta din urmă consideră prima atestare documentară a cetăţii Mehadia anterioară anului 1323. El scrie că „documentul din 23 octombrie 1317 face dovada că cetatea se afla, în acel moment, ocupată de fiul magistrului Theodor de Voiteg”[101]. Mai mult chiar, Dionisie Széchy apare,  într-un document din 16 martie 1322, în funcţia de castelan al cetăţilor Mehadia şi Jdioara, atunci, la începutul acelui an, cetatea revenind „sub stăpânire regală.”[102] Mai reţinem de la Dumitru Ţeicu o informaţie foarte importantă, anume că „fortificaţia de la Mehadia a fost ridicată de către regalitatea maghiară ca avant-post «pentru a sta împotriva bulgarilor, a lui Basarab, voievodul transalpin, a regelui schismatic al Rasciei şi a tătarilor ce năvăleau neîncetat, cu duşmănie, atacând hotarele regatului nostru», după cum menţionează actul din 1329”[103].

 

Cetatea  Gewren sau Castrum Gewryen şi Gyewren a fost localizată de Simu, ţinând seama de informaţiile lui Pesty, pe vârful Bărcanului în preajma Mehadiei. Am văzut mai înainte că N. Săcară considera cetatea respectivă localizabilă în zona Topleţului din judeţul Caraş-Severin. Autorul presupune că cetatea „a fost construită la 1425”[104], fiind pomenită în documente împreună cu fortificaţiile Orşova şi Mehadia. A fost în proprietatea Corvineştilor, precum şi a familiei Ciorna. A ajuns sub stăpânire turcească odată cu cetatea Mehadia[105]. Cetatea „Găureni” n-a mai intrat în atenţia cercetătorilor.

 

Cetatea Drencova este prezentată de Simu doar în patru rânduri: „În documente apare cu numele de Castrum Dranco. A aparţinut districtului Almăj. În veacul al XV-lea cetatea era proprietatea familiilor Ciorna şi Bizerea. La începutul veacului al XVI-lea se vorbeşte de Drinko oppidum”[106]. Mai târziu, Nicolae Săcară a localizat-o exact: „La 30 km de Moldova Veche şi 70 km de Orşova, la numai câteva sute de metri spre est de micul port dunărean Drencova (jud. Caraş Severin), sălăşluiesc ruinele unei vechi cetăţi, scăldate de apele ridicate ale bătrânului fluviu zăgăzuit”[107]. Acelaşi cercetător arată că prima atestare documentară a cetăţii Drencova este din anul 1430, într-un raport al magistrului Nicolae Radewitz, conducătorul grupului de cavaleri teutoni, aduşi de Sigismund de Luxemburg în Banatul de Severin, pentru a apăra linia fortificată a Dunării[108]. Din anul 1451 sunt două acte emise de Iancu de Hunedoara, din care aflăm că încă din vremea regelui Albert I (1438-1439) cetatea Drencovei (castrum Dranko vocatum cisdanubium existens) împreună cu toate posesiunile acesteia au fost donate lui Mihai de Ciorna (banul Severinului) şi fratelui său Blasius, precum şi lui Nicolae Bizere, nobili români care-şi pierduseră actele de posesie în timpul unei incursiuni turceşti. Cetatea Drencova şi împrejurimile acesteia făceau parte din districtul românesc al Almăjului. În anii 1522-1524, cetăţile dunărene au fost ocupate de turci şi apoi Drencova nu mai este menţionată multă vreme. În anul 1693, armatele otomane debarcate aici, aducându-l pe Istvan Tököly – pretendentul la demnitatea de conducător al Transilvaniei – găsesc turnul de la Drencova în ruină[109]. Şi Ferdinando Marsigli semnalează turnul de la Drencova în ruină, dar greşeşte când afirmă că e vorba de ruinele unei construcţii romane[110].

 

Simu consideră că cetatea Almas (Almăj) ar fi „existat în împrejurimile Bozoviciului”[111]. Într-un document din anul 1437 este numită cetate regală. Într-un alt document, din 1484, se menţionează că această cetate este în posesiunea familiei Gârlişte[112]. Şi ulterior, istoricii au găsit doar puţine date despre această cetate. D. Ţeicu arată că „actul din 1307 consemna existenţa unei possesio Halmas, confirmată din nou în anul 1370, când au fost pomeniţi iobagii regali în villa Amas”[113], iar Adrian Andrei Rusu consemnează numai atât: „Fortificaţie atestată doar în timpul domniei lui Sigismund de Luxemburg dar presupusă ca fiind apărută la turnura secolelor XIII-XIV (se face trimitere la Engel Pál, Magyarország világi archontologiája 1301-1457, I, Budapest, 1996, p. 324). Localizarea este propusă la Borloveni (Vechi şi Noi), dar nici un fel de ruină nu a fost semnalată încă acolo, după cum reiese inclusiv din lucrările mai noi”[114].

Cetatea Orşova este pomenită şi de Anonymus – scrie Traian Simu. În documente apare cu numele de Castrum Ursova, Urchow, Urscia, Orswe, Oroswe şi Orsoua[115]. Probabil că Simu are dreptate, fiindcă la Anonymus apare o cetate numită Urscia. Naraţiunea spune că, după ce l-au supus pe Glad, „ungurii şi-au continuat drumul spre cetatea Urscia (Orşova sau, după unele opinii, Vârşeţ) pe care au cucerit-o de asemenea, locuind în ea timp de o lună”[116]. Dumitru Ţeicu optează pentru opinia cercetătorilor timişoreni M. Bizerea şi Fl. Bizerea care susţin că localizarea cetăţii Urscia (Vrcia) este la Vârşeţ. În favoarea acestei păreri vin şi o seamă de „descoperiri arheologice timpurii din sec. X-XI, care dovedesc prezenţa maghiarilor la Vârşeţ”[117]. Simu prezintă următoarele date istorice legate de cetate: „Pe la mijlocul secolului al XIII-lea cetatea este amintită de Bela al IV-lea”. Într-un document din 1325, apare ca cetate regală. La sfârşitul verii anului 1366, regele Ludovic I a staţionat cu oastea sa în această cetate. După trei decenii, în 13 august 1396, a fost aici regele Sigismund de Luxemburg. Începând cu anul 1439, Corvineşti sunt proprietarii acestei cetăţi, care are de suferit în urma multor incursiuni ale turcilor peste Dunăre. Pentru puţină vreme, în anul 1595, a fost cucerită de oastea lui Mihai Viteazul. În anul 1621, Orşova ajunge în mâna turcilor[118].

 

În încheierea studiului său, Simu crede că prin datele prezentate „se învederează îndeajuns care a fost structura vieţii politice a românilor bănăţeni în Evul Mediu”. Autorul, când afirmă aceasta, are probabil în vedere mai ales prima parte a materialului său, aceea referitoare la districte. Partea a doua a studiului, cea despre fortificaţii, se constituie într-un documentar, care dovedeşte numărul mare al acestor construcţii în Banat, edificate de mâinile românilor şi, adeseori, apărate de armele lor.

Opiniile exprimate în prima parte a lucrării sale au fost vehiculate, în mare parte, şi de istoricii români, dinaintea sa, care au scris despre Evul Mediu bănăţean. Din păcate, aşa cum am văzut, uneori Simu chiar i-a pastişat. În partea a doua a studiului, el reuşeşte să schiţeze un ghid istoric referitor la fortificaţiile din Banat, primul de acest fel în istoriografia românească. Istoricii care s-au ocupat ulterior de această temă nu au acordat nici o atenţie lucrării lui Simu, poate şi datorită faptului că, din titlul ei, nu reiese că autorul se referă şi la cetăţile medievale din Banat. Noi, prin excursul înfăţişat aici, am dorit să-l repunem pe Traian Simu în locul cuvenit în istoria istoriografiei bănăţene, ca modest precursor al cercetătorilor care se consacră „castelogiei” bănăţene – un domeniu fascinant al istoriografiei noastre contemporane.

 

Prof. dr. Tiberiu Ciobanu

Note bibliografice:

 

[1] Ioan Lupaş, Voivodatul Transilvaniei în secolul XII-XIII, Bucureşti, 1936; Idem, Realităţi istorice în Voievodatul Transilvaniei din secolele XII-XIII, Bucureşti, 1938.

[2] Patriciu  Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, I, Caransebeş, 1899 (Lucrarea nu este trecută la bibliografia de la sfârşitul studiului lui Traian Simu, cu toate că se fac 12 trimiteri la aceasta. E trecută lucrarea lui George Popoviciu, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904 şi modesta broşură Originea şi trecutul oraşului Timişoara, Timişoara, 1925 de Emanuil Ungurianu, la fiecare din scrierile acestea făcându-se doar câte-o singură trimitere.

[3] Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Tipografia „Corvin”, Lugoj, 1941, p. 7.

[4] Ibidem, p. 9.

[5] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca 1300-1456), în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 15410), Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 246; vezi şi Viorel Achim, Despre vechimea şi originea Banatului de Severin, în „Revista istorică”, nr. 3-4,  Bucureşti, 1994.

[6] I. Conea, Corectări geografice în Diploma Ioaniţilor, în „Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie”, Bucureşti, 1937, p. 246-271.

[7] Traian Simu, op. cit., p. 9.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 10.

[11] Traian Simu, op. cit., p. 12.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 13.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem. Drăgălina scria: „Districtele ni se prezintă ca o corporaţiune organică şi e semnificativ că nu se face pomenire că s-ar ţinea de teritoriul vreunui comitat. Acest moment e decisiv pentru autonomia districtelor române” (Din istoria Banatului de Severin, vol. I, p. 103-104).Traian Simu, op. cit., p. 13.

[18] Traian Simu, op. cit., p. 17.

[19] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 240.

[20] Traian Simu, op. cit., p. 17.

[21] Ibidem, p. 17.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 17-18.

[24] Ibidem, p.18.

[25] Ibidem, p. 19.

[26] Ibidem, p. 28.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem, p. 29; Ioan-Aurel Pop, Românii şi Maghiarii în secolele IX-XIV, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 149, 152, 156.

[31] Traian Simu, op. cit., p. 29.

[32] Ibidem; În lucrarea Castelarea Carpatica, editura Mega, Cluj-Napoca, 2005, de Adrian Andrei Rusu, la p. 478 apare: „Hram, Contra Lederata, Serbia”. În aceeaşi lucrare se consemnează în tabelul Polifuncţionalitatea fortificaţiilor şi cetăţilor că Haram apare în 1310, ca târg (p. 338); La p. 246: „… în 1374, castelanul de Haram îşi ţinuse judecata în dublă calitate de vicecomite de Caraş, astfel încât este greu de ştiut care dintre cele două slujbe îi dăduse dreptul să se pronunţe.”

[33] Traian Simu, op. cit., p. 29.

[34] Ibidem; Dumitru Ţeicu, în capitolul Fortificaţii medievale din lucrarea Banatul Montan în Evul Mediu, Reşiţa, 1998, p. 200, menţionează că „cele două fortificaţii” care apar în Cronica lui Anonymus au fost localizate la Cuvin „Castrum Keve” şi la Palanka „castrum Horom”.

[35] Traian Simu, op. cit., p. 29.

[36] Şt. Matei, I. Uzum, Cetatea de la Pescari, în „Banatica”, vol. II, Reşiţa, 1973, p. 141-155; Şt. Matei, Aspecte ale evoluţiei arhitecturii de fortificaţii în Banat în perioada feudalismului timpuriu, în vol. Studii de istoria artei, Cluj-Napoca, 1982, p. 103-123; Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 513-514; la p. 193 se consemnează că donjonul cetăţii s-a construit în sec. XIV.

[37] Traian Simu, op. cit., p. 30; Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 549: „Dubova. Cetate considerată ca atestată la 1323 (Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.  II, Cluj, 1979, p. 275), necunoscută de critica modernă. De fapt este vorba despre cetatea Peth (menţionată la 1419). Dar o serie de autori o localizează pe malul Dunării şi-i atribuie un turn hexagonal vizibil (Th. Trâpcea, în „Studii de Istorie a Banatului”, I,  Timişoara , 1969, p. 44-45) socotind-o, totodată, mai veche, respectiv din sec. XIII (D.V. Rosetti, în „Drobeta”, I, 1976, p. 147-153).”

[38] Traian Simu, op. cit., p. 30; Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 202 face o datare aproximativă a cetăţii şi consideră  foarte probabil că „la data primelor menţiuni din 1233 şi 1240 a banilor de Severin, cetatea nu a fost încă construită, cum, de altfel, nici actul din 1247 nu o menţionează”. Adrian Andrei Rusu în amintita sa lucrare Castelarea Carpatica, datează construirea acesteia în sec. XII (p. 193). În această lucrare, mai pe larg despre Ilidia I, judeţul Caraş-Severin (posibil turn-locuinţă) şi Ilidia II – fortificaţie pe dealul Cetate  ( p. 521-522).

[39] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 437: „Castelanii cetăţii Caraşovei apar menţionaţi în documente începând cu anul 1323”; Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 508: „Cetatea nouă ne apare în documentele scrise la 1323, legată de comitele Timişului”.

[40] Traian Simu, op. cit., p. 210.

[41] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 211; La p. 240, foto: „Vedere cu amplasarea cetăţii Caraş şi a Cheilor Caraşului”.

[42] Traian Simu, op. cit., p. 30.

[43] Ibidem.

[44] Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 508.

[45] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 211-212.

[46] Traian Simu, op. cit., p. 31; Pesty Frigyes, Krasso vármegy törtėnete, vol. II, Budapest, 1884, p. 72.

[47] Csánki Deszö, Magyarország törtėnelmi földrajza a Hunyadiak korában, Budapest, 1894, p. 48, apud Traian Simu, op. cit., p. 31.

[48] Milleker Bodo, Delmagyarország törtėnelmi földraya, Temesvár, 1913, p. 48, apud Traian Simu, op. cit., p.41.

[49] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 214.

[50] Ibidem, p. 213.

[51] Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 504.

[52] Traian Simu, op. cit., p. 31.

[53] P. Binder, Localizarea districtului român bănăţean Cuieşti, o veche organizaţie a populaţiei băştinaşe, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, VII, 1964, p. 321; Dumitru Ţeicu, O reşedinţă feudală românească la începuturile Reşiţei medievale, în volumul Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, 1996, p. 5; Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 504: „Bocşa Română (Cuieşti, jud. Caraş-Severin). Amplasată pe cursul mijlociu al Bârzavei, în locul numit Buza Turcului, la o altitudine de circa 250 m”.

[54] Az Árpád-kori Magyarország történeti-földrayza, vol.  III, Budapesta, 1897, p. 487.

[55] Dumitru Ţeicu, Banatul Montan în Evul Mediu, p. 318.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem, p. 32.

[58] Ibidem , p. 382.

[59] Ibidem, p.391.

[60] M. Opriş, Timişoara, evoluţia structurii medievale, în „Arhitectura”,  nr. 3, Bucureşti, 1986, p. 33-52; Idem, Timişoara. Mică monografie urbanistică, Bucureşti, 1987, p. 18-24; Costin Feneşan, Domeniul cetăţii Timişoara până în 1552, în „Revista de istorie”, nr. 7-8, iulie-august, Bucureşti, 1997, p. 517-532.

[61] Alexandru Rădulescu, Cercetări de arheologie medievală din Banatul de câmpie; scurt istoric, în „Studii de istorie a Banatului”, nr. XXIII-XXIV-XXV, Universitatea de Vest, Timişoara, 1999-2001, p. 52.

[62] Traian Simu, op. cit., p. 32.

[63] Ibidem.

[64]  Ibidem. Doar Simu exprimă această opinie (nefondată) în istoriografia românească.

[65] Traian Simu, op. cit., p. 33.

[66] Ibidem.

[67] Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 538.

[68] Traian Simu, op. cit., p. 32.

[69] Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 538.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem, p. 539.

[72] Traian Simu, op. cit., p. 33.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Th. N. Trâpcea, Despre unele cetăţi medievale din Banat, în „Studii de istorie a Banatului”, Timişoara, 1969, p. 67.

[76] Nicolae Săcară, Turnul medieval din Ciacova în „Tibiscus”, 1, Timişoara, 1971, p. 157-172, studiu pe care, după trei decenii, l-a inclus în volumul Dincolo de zidiri, vol. I, Editura Aura, Timişoara, 2002, p. 31-46. Facem trimiteri la studiul cuprins în volum.

[77] Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 511.

[78] Nicolae Săcară, op. cit., p. 35.

[79] Ibidem, p. 37.

[80] Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 511.

[81] Nicolae Săcară, op. cit., p. 41.

[82] Traian Simu, op. cit., p. 33.

[83] Alexandru Rădulescu, Mănăştiurul de Bega (jud. Timiş) – secolele XIV; date preliminare, în „Studii de istorie a Banatului”, nr. XIX-XX, Universitatea de Vest, Timişoara, 1999, p. 85.

[84] Traian Simu, op. cit., p. 33.

[85] Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 338.

[86] Alexandru Rădulescu, Observaţii privind istoriografia Banatului medieval; o privire de ansamblu, în „Studii  de istorie a Banatului”, nr. XXI-XXII (1997-1998), Universitatea de Vest, Timişoara, 2000, p. 97.

[87] Viorel Achim, Districtul Comiat. Contribuţie la geografia istorică a Banatului în Evul Mediu, în Banatul în Evul Mediu, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 29.

[88] Traian Simu, op. cit., p. 36-37.

[89] Adrian Bejan, Locuinţa din epoca feudalismului timpuriu descoperită la Jdioara (jud. Timiş) în „Studii de istorie a Banatului”, VIII, Timişoara, 1983, p. 34-41; Idem, Banatul în secolele IV-XII, Editura de Vest, Timişoara, 1995, p. 139-140.

[90] Dumitru Ţeicu, Banatul Montan în Evul Mediu, Editura Banatica,Timişoara, 1998, p. 209.

[91] Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 522.

[92] Dumitru Ţeicu. op. cit., p. 209.

[93] Traian Simu, op. cit., p. 37.

[94] Dumitru Ţeicu. op. cit., p. 212.

[95] Nicolae Săcară, Castrum Myhald, în vol. Dincolo de ziduri, Editura Aura, Timişoara, 2002, p. 63.

[96] Ibidem, p. 69.

[97] Traian Simu, op. cit., p. 38.

[98] Nicolae Săcară, op. cit., p. 60.

[99] Ştefan Matei, Aspecte ale evoluţiei arhitecturii de fortificaţii în Banat în perioada feudalismului timpuriu, în vol. Studii de istoria artei, Cluj-Napoca, 1982, p. 103-123.

[100] Dumitru Ţeicu. op. cit., p. 204-205.

[101] Ibidem, p. 205.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] Traian Simu, op. cit., p. 38.

[105] Ibidem.

[106] Ibidem., p. 39.

[107] Nicolae Săcară, Cetatea Drencova, în vol. I, Dincolo de zidiri, Editura Aura, Timişoara, 2002, p. 47.

[108] Ibidem, p. 49.

[109] Ibidem.

[110] Ibidem , p. 50-51; Louis Ferdinand de Marsigli, Description du Danube, tom. II, Paris, Sorbonne, 1744, p.12.

[111] Traian Simu, op. cit., p. 39.

[112] Ibidem.

[113] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 290-291.

[114] Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 544.

[115] Traian Simu, op. cit., p. 38.

[116] Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 149.

[117] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 393.

[118] Traian Simu, op. cit., p. 39. 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com