HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

TRIANON - 4 IUNIE 1920 (1)

90 DE ANI DE LA RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ

A UNIRII TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (1)

 

Dr. Luchian Deaconu

 

În urmă cu 90 de ani, imediat după semnarea armistiţiului de la Compiegne dar înainte ca războiul să ia sfârşit, George Popp de Băseşti, figură legendară a luptei pentru unitate naţională, a intuit obstacolele pe care statele nou apărute şi cele care-şi desăvârşiseră unitatea statală urmau să le întâmpine, recrudescenţa revizionismului fiind primul dintre ele. Într-un articol publicat în ziarul “Gazette de Lausanne” din 8 aprilie 1919, patriotul ardelean a anticipat faptul că drumul spre înţelegere şi cooperare între state libere şi egale, într-o Europă a păcii şi prosperităţii, va fi dificil şi de lungă durată. „Patriotismul care apără bunurile supreme, materiale şi morale, este legitim şi sacru. Dar – a avertizat George Popp de Băseşti -, patriotismul maghiar este imperialismul unei naţiuni obişnuită să domine, să asuprească şi să-i exploateze pe vecinii săi. Acest tip de Herremwolk, acest popor de stăpâni şi cuceritori nu vrea, nici învins, să se adapteze la ordinea morală şi politică a unei Europe noi; el este inaccesibil la ideile de democraţie, de libertate şi egalitate între naţiuni. Pentru a trăi, el are nevoie de popoare de sclavi care muncesc şi suferă pentru ca el să comande şi să se bucure. El n-a ştiut să vadă în acest război sfârşitul imperialismului şi începutul unei ere de libertate pentru naţiunile mari şi mici”. Semnalul de alarmă pe care l-a dat George Popp de Băseşti s-a confirmat întocmai, politica de deznaţionalizare a naţionalităţilor dusă de guvernele maghiare între 1867-1918 metamorfozându-se în deceniile ce au urmat în fenomenul pe care profesorul Raoul Şorban l-a definit, în cartea „Invazie de stafii”, a fi „fenomenul maghiarismului”, prezent în acţiunile prin care : Forţele politice ale maghiarimii ardelene (ca şi cele din Voivodina, Slovacia, Transcarpatia Ucraineană şi diaspora ungară)… au menţinut şi aplicat acelaşi program: perpetuarea unui stat construit pe principiul dominaţiei în interior şi exterior”. Caracterul şi fizionomia acestei politici, care a dezlănţuit pasiuni şi a pus în mişcare forţe, interese, mobilizând toate structurile societăţii ungare în scopul naţionalismului – preciza profesorul Raoul Şorban la începutul mileniului III -, „sunt vizibile în diverse aranjamente până astăzi. Atunci şi în anii următori au fost trezite, concentrate şi puse în mişcare toate forţele şovinismului antiromânesc” (ca şi cel antisolvac, sau antisârbesc n.a.). „În acea identitate închipuită, deşartă, stăpânită de entuziasme şi dezamăgiri s-a presimţit politica ce se va practica de atunci şi până astăzi de ungurimea din România şi de aiurea, o politică contradictorie, excitată de patimi, lipsită de responsabilitate logică, stăpânită de dorinţe imposibil de satisfăcut. Hungarismul a acţionat energic, dar a acţionat în gol în numele idealului său. Era o boală a spiritului maghiar, care se secătuia singur, într-o lume făurită de imaginaţie, ca o credinţă fără Dumnezeu. Au dispărut - nu prima şi nu ultima oară / din conştiinţa maghiară ideile umaniste, religioase şi morale; au rămas în schimb stimulentele prosperităţii şi ale mândriei de altă dată: imperiul şi măreţia medievală”.

 

 

Este esenţa neorevizionismului ieşit din „Sindromul Trianonului”, îmbrăcat în zilele noastre în „straie” noi, „europene”: „teritorii recuperabile”, „autonomii pe baze etnice”, „graniţele statului nu se suprapun cu cele ale naţiunii”, “problema minorităţilor maghiare o problemă de politică de securitate a Europei centrale”, „“discriminarea minorităţilor maghiare din fostele provincii istorice”, „Ţara din interior pentru diaspora externă”, vizate fiind Serbia, Slovacia şi România. Aceste idei au fost şi sunt promovate de grupări politice de dreapta din Ungaria prin mecanisme agresive de manipulare şi intoxicare a opiniei publice internaţionale, o capcană extrem de periculoasă în a cărei cursă a căzut inclusiv diplomaţia românească de după 1990 care n-a ştiut sau n-a avut curajul să prezinte Comunităţii Europene întregul „contencios” al suferinţelor şi jertfelor plătite pentru libertate şi unitate de poporul nostru până şi după 1918, precum şi starea precară şi tratamentul discriminator aplicat românilor din afară. Deoarece acţiunile neorevizionismului maghiar nu sunt manifestări de ne-luat în seamă, desuete, ele impuneau şi cer un răspuns prompt din partea forţelor lucide, responsabile, din ţările vizate, de la covârşitoarea majoritate a locuitorilor lor, partizani ai unei reale reconcilieri istorice cu maghiarii după modelul ţărilor ai căror cetăţeni, indiferent de etnie, coabitează în perfectă egalitate, în democraţie şi prosperitate. Existenţa Uniunii Europene însăşi impune ca reprezentanţii cercurilor revizioniste să fie determinaţi să trăiască în înţelegere, în concordie, să abandoneze suspiciunea, ura, vrăjmăşia, intoleranţa şi ameninţarea din manifestările lor. În multiseculara şi flamboianta istorie conflictuală a Europei, zguduită decenii în şir pe ideile revizionismului, Tratatul de la Trianon, de la semnarea căruia se împlinesc 90 de ani, este una din himerele revizionismului care au bântuit veacul al XX-lea şi primii ani ai mileniului al treilea. Încă din clipa semnării, la 4 iunie 1920, Tratatul de pace cu Ungaria a stârnit pasiuni politice aprige, contradictorii. Ungurii, vizaţi direct prin tratat, i-au atribuit rolul exclusiv al unui fel de manual de disecţie al fostului mare stat maghiar, reconstituit în cadrul Monarhiei habsburgice, între 1867-1918. Că prin tratatul respectiv s-a confirmat dezmembrarea Ungariei Mari şi alipirea părţilor sale, locuite majoritar de alte naţionalităţi decât cea maghiară, la statele care s-au format atunci, ori şi-au desăvârşit unitatea naţională, este un fapt care nu a fost tăgăduit niciodată. Numai că, Tratatul de la Trianon a fost un act diplomatic complex, care a reglementat mult mai multe componente ale relaţiilor internaţionale decât controversata problemă a frontierelor dintre Ungaria şi ţările vecine cu ea. Tratatul a cuprins un preambul şi 14 părţi, având 364 de articole, a căror întindere acoperea nu mai puţin de 164 de pagini de tipar. El a fost semnat de 36 de plenipotenţiari, în numele a 23 de state. Dintre acestea, 11 erau state europene, iar 12 din afara Europei. Din Europa, statele semnatare au fost: de o parte Ungaria, iar de cealaltă fostele ţări beligerante din tabăra Antantei, printre care România, şi cele trei state noi: Polonia, Cehoslovacia şi regatul sârbo-croato-sloven, cum s-a numit iniţial Iugoslavia. Concomitent cu stabilirea frontierelor noului stat ungar, Tratatul a reglementat un complex de probleme şi de raporturi cu caracter economic, juridic, financiar, comercial, militar, naţional şi teritorial, care priveau atât statele amintite cât şi alte ţări. Aşa dar, la Trianon nu a fost semnat un tratat între Ungaria şi ţările vecine, aşa cum apare, simplificat, în publicistica interesată în a sugera că el a fost o „reglare de conturi” impusă de câteva ţări, dornice să beneficieze de pe urma înfrângerii Ungariei în primul război mondial şi de pe urma „nedreptăţii istorice” a cărei victimă ar fi fost aceasta. Tratatul de la Trianon a fost, în fapt, un acord internaţional între Ungaria şi restul lumii. Apreciat sau contestat, folosit ca instrument al manifestărilor de victimizare de cercurile revanşarde, Tratatul de la 4 iunie 1920 a reprezentat unul din demersurile capitale pe plan internaţional ale statelor naţionale nou constituite şi a celor care şi-au desăvârşit unitatea statală, el consfinţind noua configuraţie teritorială care a rezultat din dezmembrarea Austro-Ungariei şi consemnând angajamentul solemn al Ungariei de a recunoaşte frontierele cu Italia, Austria, Polonia, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia.

 

Reglementarea contenciosului problemelor dintre Ungaria şi România a ocupat un loc restrâns în ansamblul tratatului, delimitarea frontierei vestice a României, frontiera româno-ungară, fiind acceptată de Aliaţi ca urmare a profesionalismului şi determinării delegaţiei române la Conferinţa de Pace, care a început la 18 ianuarie 1919 cu participarea a 27 de state (delegaţiile acestora incluzând cca 10.000 de consilieri şi experţi), condusă direct de primul ministru I.I. C. Brătianu, care a pledat, aşa cum remarca diplomatul V.V. Tilea, pentru "realizarea maximului de aspiraţiuni naţionale printr-o tactică de afirmare, bazându-se pe dreptul la autodeterminare, şi fără a renunţa la Tratatul din august 1916". În acelaş timp, în atingerea obiectivului de a fi stabilită o frontieră cât mai apropiată de datele istorice şi realităţile etnice, delegaţia română a avut un aliat preţios în marele geograf francez Emmanuel de Martonne, expert în trasarea noilor frontiere în Comisia aliată, un excelent specialist al Europei Centrale carpatice. Profesorul de Martonne cunoştea în profunzime structura etnică a Transilvaniei, el funcţionând ani îndelungaţi, începând din 1898, ca profesor şi cercetător în România, fiind ales membru de onoare al Academiei, ca semn de preţuire pentru cele peste 60 de lucrări geografice referitoare la Carpaţi. Contribuţia sa la acceptarea frontierei vestice a României în negocierile de la Paris a fost de nepreţuit, mai ales în condiţiile reticenţelor delegaţiei americane, preşedintele Wilson nerecunoscând tratatul din august 1916, dar şi în contextul dezangajării de prost augur a primului ministru francez Clemenceau. De aceea, expresia folosită de ambasadorul francez Herve Bolot la omagierea profesorului de Martonne în 1995 de Academia Română, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa, că "acesta a polenizat pentru eternitate spaţiul cultural româno-francez" este atât de inspirată

 

Dr. Luchian DEACONU

Nancy, mai 2010

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com