HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

TRIANON - 4 IUNIE 1920 (2)

90 DE ANI DE LA RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ

A UNIRII TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

 

Dr. Luchian Deaconu

 

În ansamblul acordurilor diplomatice încheiate la Paris după primul război mondial, Tratatul de la 4 iunie 1920 a avut pentru România o importanţă aparte. În fapt, acest tratat a reprezentat încununarea unui grandios proiect naţional, acela ca românii de dincoace şi de dincolo de Carpaţi să trăiască într-un singur stat. Totodată trebuie subliniat faptul că la 4 iunie 1920 s-a dat consacrare juridică îndelungatelor tratative anterioare în care, după ample discuţii începute în Comisia teritorială la 11 februarie 1919, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a stabilit, încă de la 11 iunie 1919, graniţa dintre România şi Ungaria. Aceste tratative au fost strâns legate şi de stabilirea, la 13 iunie 1919, a graniţei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Ansamblul acestor demersuri a constituit baza juridică internaţională privind unirea Transilvaniei cu România, Tratatul de la Trianon fiind consacrarea tuturor acţiunilor diplomatice purtate mai bine de un an. După semnarea acordului, preşedintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei declara : „trebuie să constat că prin Tratatul de la Trianon nu s-au atribuit din Ungaria pentru România teritorii maghiare şi că prin acel tratat Ungaria nu a fost spoliată, ci prin el s-a restabilit numai, după minuţioase examinări, dreptatea istorică şi etnică atât de mult aşteptată de poporul român". Mai mult, a continuat Iuliu Maniu : „Conferinţa de Pace ne-a impus alte hotare decât acelea pe care le aşteptam, hotare cari exclud din ţara noastră multe sute şi zeci de mii de suflete şi teritorii româneşti importante, scumpe sufletului nostru şi necesare siguranţei noastre de Stat" - (referindu-se, desigur, la cei aproape două milioane de români rămaşi în nordul Maramureşului, în câmpia ungurească, în Banatul sârbesc, pe Valea Timocului, în Bulgaria şi chiar în Transnistria). „Dacă, cu durere în suflet, ne-am împăcat cu starea creată prin impunerea acestor hotare – adăuta Iuliu Maniu -, am făcut-o de dragul bunei convieţuiri cu vecinii noştri şi mânaţi de un spirit de jertfă de a nu crea dificultăţi marilor noştri aliaţi şi a servi ideea păcii europene". Una din caracteristicile tratativelor de pace de la Paris din 1919-1920 a fost aceea că ele au fost extrem de complexe, dificile, anevoioase şi de durată. Şirul tratatelor a debutat la 28 iunie 1919, când s-a semnat tratatul de pace cu Germania. A urmat Tratatul de pace cu Austria, extrem de controversat, deoarece Consiliul celor patru a dorit să-şi impună punctul de vedere fără a ţine seama de opinia României, motiv pentru care, la 2 iulie 1919, I.I.C. Brătianu, şeful delegaţiei române a fost obligat să părăsească lucrările Conferinţei. Tratatul a fost semnat de marile puteri la 10 septembrie 1919 (la Saint Germain en Laye), iar de România la 10 decembrie, acelaşi an. Tot la 10 decembrie 1919 s-a semnat tratatul dintre România şi Bulgaria la Neuilly sur Seine, care a stabilit ca hotarul dintre cele două ţări să fie cel fixat în 1913. În succesiunea evenimentelor din Capitala Franţei, tratatul cu Ungaria a venit de la sine. În timpul tratativelor, au fost exprimate puncte de vedere divergente referitoare la oportunitatea destrămării Ungariei Mari, intenţiile cercurilor politice care suţineau menţinerea Ungariei în graniţele sale fiind demontate de delegaţiile Cehoslovaciei, Serbiei, de membri ai delegaţiilor altor state, ca şi de cea a României, care a demonstrat pe baza documentelor istorice că Transilvania era un străvechi teritoriu românesc, că populaţia ei îşi exprimase în cadrul Adunării de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 dorinţa de a se uni cu Regatul Român. Privit din punct de vedere retrospectiv, tratatul de la 4 iunie 1920 reprezintă o etapă importantă în procesul de recunoaştere internaţională a unirii Transilvaniei cu România, el fiind semnat din partea ţării noastre de savantul Ion Cantacuzino şi de ilustrul diplomat Nicolae Titulescu. Din păcate, în prezentarea complexului de tratate semnate în 1919-1920, apologeţii neorevizionismului omit totdeauna cu bună ştinţă să spună că la Trianon s-a semnat nu o convenţie bilaterală care a stabilit doar frontiera dintre Ungaria şi România, ci un Tratat care a reglementat un complex de probleme şi de raporturi cu caracter economic, juridic, financiar, comercial, militar, naţional şi teritorial, că prin el s-a consfinţit noua configuraţie teritorială care a rezultat din dezmembrarea Austro-Ungariei şi angajamentul solemn al Ungariei de a recunoaşte frontierele Italiei, Austriei, Poloniei, României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei.

 

După 90 de ani de la eveniment, se pune în mod firesc şi întrebarea dacă s-au respectat sau nu toate clauzele referitoare la drepturile şi obligaţiile înscrise în Tratat ? Pentru că, aşa cum preciza academicianul Al. Zub în studiul „Sistemul de la Versailles. Consideraţii  istoriografice”: „Omul, individ sau comunitate, caută explicaţii clare, unice pentru criza în care se află. Dacă s-a produs o înfrângere, cine este răspunzător de ea? Judecata se face în plan legal, moral, istoric, însă căutarea „ţapului ispăşitor“ consumă oricum destulă energie, alimentând discursul politic, istoriografia, imaginarul colectiv”.Ne propunem să evocăm doar două din evenimentele recente care pot fi considerate „eşecuri majore” ale politicii româneşti în chestiuni legate nemijlocit de Tratatul de la 4 iunie 1920, legi şi acorduri contrare interesului naţional care au şocat cercuri largi ale românilor de pretutindeni, declanşând proteste, memorii, cereri de contestare şi anulare a lor. Articolul 45 al Tratatului, de pildă, a stabilit că: „Ungaria renunţă în ce o priveşte în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei”. Aşadar, toate averile statului ungar din teritoriile care s-au reunit cu România reveneau statului român. Ceea ce a decis clasa politică investită prin „alegeri libere” după 1990, pe care Excelenţa Sa, istoricul Florin Constantiniu, unul din academicienii cei mai verticali,  a calificat-o ca fiind „cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria Romaniei” în speţa acestei clauze esenţiale, pentru a cărei aplicare decenii în şir iluştri oameni politici, diplomaţi şi jurişti români au militat cu dăruire şi profesionalism, are un profund caracter antinaţional, este de neînţeles şi fără nici o logică. Imediat după ce s-a semnat tratatul cu Ungaria, în septembrie 1997, ministrul de externe Teodor Meleşcanu i-a trimis o scrisoare omologului ungar prin care l-a anunţat că se lucra la un proiect pentru retrocedarea averilor cultelor maghiare din Transilvania, „presupuse” a fi fost „răpite” de statul român în 1948. Cu toate că ştia, din documente aflate în arhiva ministerului, că averile, clădirile şi pământurile revendicate de cultele maghiare din Transilvania au făcut parte din instituţia numită Statusul romano-catolic ; că în 1581 şi 1583, partea cea mai mare a averilor menţionate fusese dată de către regele Poloniei, Ştefan Bathory, în administrarea călugărilor iezuiţi pentru

 

 

Universitatea din Cluj cu titlu "perpetuu"; că în secolul al XVIII-lea, Ordinul iezuiţilor a fost desfiinţat, averile, la care s-au adăugat noi donaţii din partea Mariei Tereza, intrând în proprietatea statului austriac, administrator fiind o comisie catolică ; că în 1873, baronul Josica, preşedinte al Comisiei catolice, a reînfiinţat Statusul romano-catolic, fără a avea nici o aprobare din partea proprietarului de drept, care era atunci statul ungar ; că la repetatele cereri de a fi considerat proprietar de drept, Statusul romano-catolic a fost refuzat ; că un astfel de refuz, datând din 1912, este şi adresa 30.918 a Ministerului Cultelor de la Budapesta, care consemna că: toate aceste averi nu formează proprietatea particulară, care ar putea fi întrebuinţată liber, ci ele sunt fundaţiuni de natură perpetuă că, prin urmare, pentru astfel de averi corporaţiile, în cazul de faţă Statusul catolic, sunt numai administratori responsabili, şi că, deci, din punct de vedere istoric şi juridic statul român nu trebuia să retrocedeze nimic bisericii catolice maghiare din Transilvania, niciunul din aceste argumente legale n-au contat în luarea deciziei politice. Ca în cazul tututor „retrocedări posdecembriste” profitabile, decizia politică, interesele directe ale partidelor politice, nu argumentele istorice şi juridice au contat.  În dezbaterile din Parlament unul din deputaţii care au contestat această decizie neconstituţională a subliniat substratul periculos al măsurii declarând că retrocedarea imobilelor din Ardeal anula în fapt Unirea de la 1918. „Reconstituirea dreptului de proprietate pentru composesoratele maghiare ar însemna - a declarat deputatul Aurelian Pavelescu -, de facto, restituirea Transilvaniei către maghiari, adică anularea întregului act de la 1 decembrie 1918. Bunurile edificate din fondurile publice de către statul şi coroana ungară aparţin tuturor cetăţenilor României, indiferent de etnie ». În opinia deputatului Aurelian Pavelescu : „Statusul romano-catolic s-a înfiinţat fără a avea o personalitate juridică, ci doar o recunoaştere informală a funcţionării sale. Din organizaţie făceau parte clerici, deputaţi şi intelectuali maghiari din Transilvania, iar prezenţa acestora în asociaţie a creat notorietatea necesară pentru ca regele Ungariei să-i ofere în administrare multe dintre proprietăţile regatului. Dar, Statusul nu a deţinut niciodată proprietatea pe aceste proprietăţi, ci doar le-a avut în administrare".

 

În urmă cu 90 de ani, ca urmare a actului de Unire de la 1 Decembrie 1918 recunoscut prin Tratatul din 4 iunie 1920, statul român a devenit proprietarul tuturor bunurilor care aparţinuseră statului Ungar.  După 1920, problema proprietăţii din Transilvania a fost stabilită, atât juridic cât şi istoric, pe baza cercetărilor lui Onisifor Ghibu, Istrate Micescu, Victor Onişor, Vasile Borza, statul român ne recunoscând niciodată în perioada interbelică proprietatea acestor bunuri în favoarea Statusului. Cu toate acestea, anulând fără nici un temei legal argumentele istorice şi juridice apărate cu profesionalism şi respect pentru drepturile inalienabile ale poporului român de prestigioşi oameni politici, istorici, diplomaţi şi jurişti, guvernele prezidate de Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu au cedat fără reţinere terenuri, bunuri şi valori care aparţineau de drept tuturor românilor. Inexplicabil şi, în acelaş timp, straniu este şi faptul că, în pofida unor astfel de decizii politice anacronice, luate împotriva nu doar a legii şi dreptului, ci a însăşi istoriei neamului, o ofensă nemeritată adusă imenselor jertfe de sânge date secole de-a rândul pentru crearea şi apărarea acestei componente a moştenirii străbune, numeroşi parlamentari, miniştri şi prim miniştri dintre politicienii care au adoptat decizia politică sunt şi astăzi senatori, deputaţi, miniştri, înalţi demnitari ai statului. Aceleaşi semne de întrebare le ridică şi « soluţia politică » pe care au dorit s-o dea guvernele postdecembriste prevederii din Tratat prin care averile de la Budapesta ale „Fundaţiei Gojdu” trebuiau transferate proprietarului de drept, creştinii ortodocşi români din fostul imperiu Austro-Ungar. Aplicarea acestei prevederi a fost tergiversată sistematic de Ungaria - guvernanţii de la Budapesta manevrând permanent în vâltorile vremii, astfel încât să nu înapoieze românilor ortodocşi transilvăneni ceea ce le aparţine de drept. Şi, în pofida faptului că în 1938 Parlamentul de la Budapesta a ratificat o Convenţie care prevedea cât se poate de clar ce proprietăţi urmau să fie înapoiate Fundaţiei Gojdu de la Sibiu, statul maghiar a făcut tot posibilul ca să nu respecte nici această înţelegere, negarea Tratatului din 4 iunie 1920 - fie la scenă deschisă, fie prin eludarea prevederilor sale – fiind o constantă a politicii maghiare. Şi, în condiţiile în care Problema Gojdu a fost şi rămâne o problemă de drept civil care se poate rezolva apelându-se chiar la instanţele internaţionale, (aşa cum se recunoaşte în Referatul nr. H 3/P/483 din 7 august 2007 al cancelariei Ministerului de Externe care invocă « întreaga disponibilitate a autorităţilor române de a sprijini orice iniţiativă formulată de cei direct vizaţi de testamentul lui Emanuil Gojdu, respectiv Fundaţia Gojdu având sediul central la Sibiu. Aşa cum am subliniat şi în răspunsul precedent, posibilităţile de intervenţie ale autorităţile române sunt limitate, fără ca aceasta să semnifice însă, dezinteresul statului român, în general, şi al Ministerului Afacerilor Externe, în particular, faţă de soluţionarea problemei în conformitate cu prevederile testamentare ale lui Emanuil Gojdu”), miniştri de externe Geoană, Meleşcanu, Ungureanu, primii miniştrii Adrian Năstase, Cătălin Popescu Tăriceanu au girat convenţii, înţelegeri, acorduri şi chiar o Hotărâre de Guvern prin care intenţionau să cedeze Ungariei ceea ce aparţine de drept doar românilor din Ardeal. De ce şi în temeiul cărei judecăţi a acţionat logica guvernărilor din România ultimelor două decenii ? Ce principii, ce reguli, ce proiecte au stat la baza drumului pe care l-a parcurs ţara noastră după decembrie 1989, momentul istoric pe care românii şi l-au dorit, aşa cum a declarat recent Excelenţa Sa academicianul Florin Constantiniu în interviul publicat recent, a fi un eveniment « crucial, înnoitor, fondator » ? Cine a decis că « lungul drum al tranziţiei » a fost cel bun ? Care au fost specialiştii de elită aleşi să ocupe fotoliile de consilieri ai preşedinţilor, prim miniştrilor, miniştrilor de după 1989, în condiţiile în care nici unul dintre academicieni n-a fost consultat, în locul lor fiind preferaţi jurnaliştii, cântăreţii, cumetrii ori „pretinii” celor care au ocupat aceste înalte demnităţi.

 

Dr. Luchian DEACONU

Nancy, mai 2010

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com