HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

TRIANON - 4 IUNIE 1920

90 DE ANI DE LA RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A UNIRII TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (4)

 

Dr. Luchian Deaconu

 

Rememorând Tratatul prin care Unirea Transilvaniei cu România a primit recunoaşterea internaţională, vom oferi celor care reneagă actul istoric al desprinderii Ardealului de Austro-Ungaria posibilitatea de a reflecta la alternativa ce le-ar fi fost oferită bunicilor, părinţilor şi lor de constituţiile, legile şi reglementările Ungariei, Jugoslaviei, Uniunii Sovietice. Pentru că, istoria ultimului secol demonstrează că destinul românilor de dincolo de graniţe a depins totdeauna de cel al ungurilor, sârbilor, bulgarilor, ruşilor, ucrainenilor, dependenţa manifestându-se în toate domeniile vieţii economice, politice, sociale, culturale, religioase, civice. Pentru simplul motiv că dispoziţiile referitoare la minorităţi nu au fost respectate, procesul de asimilare a românilor s-a accentut. Prin introducerea obligativităţii limbii naţiunii majoritare, dominante, prin întreaga legislaţie adoptată, prin priorităţile de care s-a bucurat totdeauna naţiunea majoritară, de-a lungul timpului statul ungar s-a omogenizat din punct de vedere etnic, minorităţile fiind practic înghiţite, respectiv maghiarizate, în Regatul Sârbo-Croato-Sloven sârbizate iar în fosta Uniune Sovietică rusificate. Iar, de prea multe ori, deznaţionalizarea a mers până la săvârşirea de masacre oribile inclusiv împotriva românilor. Aşa, de pildă, Petru Grior, preşedintele Societăţii Golgota, o grupare a etnicilor români din Bucovina, consideră că masacrul celor 5000 de români, la Fântâna Albă în 1941, supranumit « Katinul » românesc, deportările în masă şi colonizarea cu ruşi şi alte grupuri etnice au redus populaţia română autohtonă de la o majoritate de 80 la sută, în 1940, la o minoritate de 20 la sută. Comunitatea română din nordul Bucovinei este estimată în prezent între 180.000 şi 200.000 de români, un sfert din populaţia dinainte de 1941. Fiindcă în toţi aceşti ultimi 90 de ani destinul minorităţilor a depins numai de forţa de rezistenţă de care au dispus : de numărul populaţiei, de conştiinţa identitară, de existenţa şcolii, bisericii, mass mediei în limba maternă, de contextul politic, de sprijinul forurilor internaţionale prominoritare şi, în foarte mare măsură, de sprijinul politic şi material oferit de naţiunea mamă. Urmarea directă a tratamentului aplicat minorităţilor este ilustrată de datele ultimelor recensăminte care arată că urmaşii celor 2.000.000 de români care se aflau în 1918 dincolo de graniţele României, în Ungaria, Rusia Sovietică, Serbia, Bulgaria nu mai reprezintă azi decât un număr de loc apreciabil. Şi, trebuie subliniat faptul că, numărul redus al comunităţilor româneşti aflate dincolo de graniţele ţării, în raport cu anul 1918, se impune a fi asumat ca fiind şi o consecinţă a slabului sprijin politic, diplomatic şi material din partea României.

 

 

În acest context descurajator şi periculos, ceea ce se întâmplă de douăzeci de ani în inima României, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, acolo unde secole de-a rândul românii au înfruntat cele mai aspre mijloace folosite pentru a fi desfiinţaţi şi maghiarizaţi, şi unde azi peste 400.000 de români duc cu greu povara luptei pentru păstrarea identităţii şi a fiinţei lor naţionale, sfidarea şi intoleranţa depăşind orice limită a regulilor de convieţuire în înţelegere şi respect al legii, într-o ţară care este azi membru al Uniunii Europene şi care pretinde că-şi construieşte viitorul pe respectul reciproc pentru identitate şi printr-o construcţie economico-socială comună pentru toţi cetăţenii săi, este inadmisibil şi de neînchipuit. Şi absolut nimeni, guvern sau cetăţean, n-ar trebui să ignore şi să mai permită astfel de manifestări periculoase. De aceea, evocarea Tratatului de la 4 iunie 1920 impune câteva succinte consideraţii cu privire la experienţa diplomatică pe care ne-a lăsat-o moştenire unul din semnatari, ilustrul diplomat Nicolae Titulescu. După decenii de slujire exemplară a poporului român şi, am putea adăuga, a omenirii, marele om politic român, unul din cei mai celebrii diplomaţi ai veacului al XX-lea, a intuit cu limpezime orizontul spre care trebuia să tindă omenirea, reluând cu insistenţă ideea păcii. „Se poate ca omenirea să nu fi dobândit încă pacea, dar ea se îndreaptă spre pace. Pacea este, întradevăr, un fenomen de mişcare. Este un lucru viu care se înfăptuieşte treptat. Pacea nu înseamnă odihnă, nu înseamnă delăsare. Pacea nu este decât un scop, nu este decât o direcţie". " Sinonimul păcii – preciza Titulescu - nu este lipsa războiului. Pacea înseamnă înainte de toate o stare de spirit alcătuită din încredere, din înţelegere reciprocă şi din nădejdea în ziua de mâine. Pacea nu se proclamă. Pacea se cucereşte”. În memoriul prezentat regelui Carol al II lea în durerosul an 1940, Nicolae Titulescu a sintetizat unele din principiile pe care le-a respectat în întreaga activitate diplomatică. "Lucru interesant pentru mine de relevat – scria Titulescu - : nu există o creştere teritorială a României de la 1913 încoace în care să nu fiu amestecat. Eram prea tânăr în 1913 pentru a semna Tratatul cu privire la Cadrilater, deşi, spre marea mea mirare, Take Ionescu s-a scuzat că nu m-a inclus in Cabinetul Titu Maiorescu din 1912. Dar Take Ionescu a găsit cu cale să mă trimeată să lucrez pe teren, la traseul frontierei Cadrilaterului. Călare, împreună cu fostul ministru Neniţescu, generalul Ionescu, colonelul Pavelescu, maiorul Varnav, cei din urmă de la Institutul Geografic al României, am făcut întreaga frontieră de la Turtucaia, la Ecrene, iar harta semnată la Rusciuc pentru aplicarea acestei frontiere, poartă semnătura mea. Pentru Basarabia, am avut prilejul de a spune ce am făcut în 1920. Se ţine minte ce am făcut în 1932 şi 1933. Tratatul de la Trianon poartă semnătura mea. De acea actualele frontiere ale României îmi sunt atât de scumpe. Intangibilitatea lor este unica preocupare a vieţii mele. Întreaga politică externă pe care am urmat-o n-a avut decât acest ţel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o reţea de alianţe de aşa fel, încât războiul să devină imposibil”. N. Titulescu a pus toată energia şi o mare voinţă de a construi un sistem de securitate în Europa. Organizarea păcii era, în opinia diplomatului român, misiunea esenţială a oamenilor de stat. Perioada interbelică permite analize dintre cele mai interesante sub unghiul tentativelor de a soluţiona pe căi paşnice crizele de pe continentul European.

 

În finalul evocării am lăsat o întrebare care a fost pusă nu doar o singură dată în deceniile scurse de la încheierea acordului, aceea dacă Tratatul de la Trianon mai este valabil. Moralmente - şi în fapt - Tratatul de la Trianon este, indiscutabil, o realitate şi în prezent. Tratatul n-a fost niciodată denunţat formal şi oficial, potrivit practicilor internaţionale. Multe dintre prevederile sale s-au stins prin însăşi executarea lor ori prin depăşirea termenului lor de validitate. Clauzele cele mai importante - cele teritoriale şi militare - au fost modificate, deci parţial anulate, prin acţiunile guvernelor maghiare din 1939-1941, sprijinite de Germania şi Italia. Este vorba de invadarea Ucrainei Subcarpatice la 15 martie 1939, de anexiunile în baza celor două dictate de la Viena (2 noiembrie 1938 şi 30 august 1940) şi de invadarea şi anexarea, în aprilie 1941, a triunghiului dintre Tisa, Dunăre şi Sava, numit de sârbi Voivodina, iar de unguri Bacska. Se impune însă precizarea că încălcarea unilaterală a unui tratat, mai ales când s-a savârşit prin dictat, prin forţă sau ameninţare cu forţa, nu înseamnă nulificarea lui de drept.  Tratatul de pace de la Paris, semnat de Ungaria după al doilea război mondial, la 10 februarie 1947, a restabilit clauzele teritoriale ale Tratatului din 4 iunie 1920, reconfirmându-le prin consens internaţional. Frontiera României în vest este garantată de Tratatul de pace din 1947, care a reluat prevederile celui din 4 iunie 1920 în materie de graniţă, de Tratatul bilateral româno-ungar din 1996 şi de procesele integraţioniste europene şi euro atlantice.

 

Dr. Luchian DEACONU

Nancy, mai 2010

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com