Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

UN SIMBOL PENTRU UNITATEA FUNCIARĂ A EUROPEI

 George Liviu Teleoaca

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

           Având ca exemplu, de această dată, performanţele SUA, Europa se străduieşte din nou să înfăptuiască, prin unire, necesara sincronizare a eforturilor sale, ideal pe care l-a irosit până acum în mai multe tentative nereuşite.

            În drumul său spre evidentele avantaje pe care le oferă libera circulaţie a mărfurilor sau a forţei de muncă şi de creaţie, dorita unitate europeană se confruntă, însă, cu realitatea etno-barierelor pentru a căror depăşire acordul şefilor de state se dovedeşte a fi insuficient în ciuda presiunilor  mediatice, administrative, economice şi politice la care sunt supuse naţiunile viitorului agregat continental. Impunerea constrângerilor, la care au recurs cei care se consideră deţinătorii unor adevăruri absolute, poate induce tensiuni de natură să compromită nu numai vigoarea şi eficienţa noului ansamblu politic european ci chiar supravieţuirea lui.

Excluderea din proiectul Constituţiei Europene a prevederilor referitoare la religie şi contestarea brutală a moralei religioase, definitorie pentru bătrânul continent, face dovada unei gândiri deficitare şi va rămâne mereu o greşeală impardonabilă din moment ce Samuel P. Huntington avertizase în Ciocnirea Civilizaţiilor  că „dintre toate elementele obiective care definesc civilizaţiile, cel mai important este, în mod frecvent, religia” (p.59) la care adaugă şi foarte clara actualizare arătând că „desecularizarea lumii reprezintă unul din faptele sociale dominante ale sfârşitului de secolul XX”(p.139). 

Fără a mai invoca aici şi alte vicii de concepţie, se remarcă, astfel, lipsa unor criterii obiective pentru optimizarea procesului de unificare, în primul rând, ca o consecinţă dramatică a crizei de identitate, total inacceptabilă pentru vechimea şi înaltul grad de înrudire a naţiunilor Europei. A vrea să unifici mari ansambluri naţionale fără a pune în aplicare acest înalt criteriu de unitate bazat pe înrudirea reală, trecând peste el fără măcar a-l invoca, este ca şi când ai vrea să întocmeşti harta noului ansamblu fără a te mai raporta la bine cunoscutul reper numit polul nord.

Dacă interesul îmbracă forma eficienţei, atunci putem spune alături de Huntington că politica eficienţei la care aspirăm presupune identitate (p.140), identitate pentru a cărei definire, inclusiv Biserica Catolică, cu pretenţiile ei de universalism, ar fi trebuit să se autoimplice în mod obligatoriu şi să fie alături de politicienii, care, în mod firesc, au alte specializări decât teologia, spre a fi contribuit direct la elaborarea în termeni realişti a Constituţiei Europene, valorificând astfel experienţa dobândită în cei aproape o mie de ani de reuşite şi eşecuri în administrarea unităţii religioase transnaţionale din Apus. Numai că structura sa o face, din când în când, incapabilă să corespundă nevoilor psihologice ale oamenilor din ziua de astăzi, aşa după cum constată acelaşi Huntington citând spusele unui episcop catolic (p. 143).

            Din nefericire, mulţi teologi şi cu atât mai puţin politicienii nu au înţeles că religia nu este incompatibilă cu dezvoltarea unui stat modern (p.145), din moment ce ştiinţa şi tehnica nu sunt decât mijloace, respectiv instrumente, de satisfacere a nevoilor noastre materiale şi că nevoile spirituale se împlinesc pe un cu totul alt plan decât cel material. Numai că acum, ca şi în perioada marelui avânt capitalist din perioada Renaşterii, de cu cinci secole în urmă atunci când Reforma apărea ca o speranţă, Biserica Catolică nu a găsit resursele necesare pentru a proteja, inclusiv prin prevederile Constituţiei Europene, nevoia crescută de evlavie a omenirii, nevoie specifică perioadelor de schimbări rapide (Hantington, p. 139-143). Hotărârea de a trece sub tăcere fabulosul trecut al Lumii Vechi, dar şi de a ignora nevoile spirituale ale viitorului ei, probează criza de identitate resimţită la toate nivelele şi implicit ineficienţa la care este expusă devenirea europeană datorită perimării entropice care afectează atât religia cât şi cultura, cu tendinţa de a ocoli adevărul imuabil conform căruia sensul existenţei omului, dar şi a omenirii este acela al desăvârşirii spirituale.

            Pe drumul spre acest ideal ne unesc, însă, prea multe speranţe comune pentru a nu arăta că Europa în întregul ei aparţine de mai multe milenii uneia şi aceleaşi civilizaţii indivizibile deoarece evidentul salt economic din vestul continentului nu poate fi atribuit unui alt tip de gândire ci Oceanului Atlantic cu toate implicaţiile pe care le-au reprezentat descoperirile geografice şi valorificarea lor mai mult sau mai puţin creştină.

            Ca dovadă că aparţinem aceleiaşi civilizaţii culturale, mai presus de fluctuaţiile economice, politice şi ideologice (Huntington, p.29) invocăm aici menirea antientropică a simbolurilor identitare pentru a constata că Albania, în bună parte islamizată, Rusia ortodoxă, Austria catolică şi Germania majoritar protestantă se consideră racordate la una şi aceeaşi spiritualitate din moment ce toate se ilustrează, în heraldică, prin unul şi acelaşi curios simbol, identic cu al fostului Imperiu Bizantin, care ridicase la mare cinstire acvila bicefală. Imaginea acestei bizare păsări negre cu două capete reprezintă de fapt profilul stilizat a doi corbi alipiţi dorsal încă de către hitiţi pentru a exprima sub formă de rebus heraldic venerarea de natură religioasă a originii lor valahice prin sintagma Blaco-Blac, identică, sub aspect lingvistic, cu sintagma teonimică Volco-Blac ilustrată iniţial de dragonul dacic, simbolul  Marelui Preot având acelaşi nume cu numele primordial al lui Dumnezeu desemnat la origini prin sintagma teonimică arhetipală Valah-Valah, dar şi mai bine Vilah-Vilah.

           Ca o dovadă că aşa zisa „acvilă bicefală neagră”, citită Blaco-Blac, este de asemenea sigla religioasă a Marelui Preot, fiecare plisc al celor două păsări negre, căci negrul reprezintă caracteristica esenţială, etalează vizibil câte o limbă hiperbolizată cum este limba dragonului dacic, ca semn că cel simbolizat manifestă aptitudini de mare predicator.

            Purtat de englezi, până târziu în războaiele cu caracter religios numite cruciade, dar şi la Bosworth în anul 1485, aşa cum rezultă din atlasul lui Whitney Smith, fostul director al Institutului american pentru drapelele lumii, stindardul dacic stă alături de acvila bicefală, care, împreună, sunt simboluri ale Dumnezeului Primordial, având puterea de a pune în evidenţă faptul esenţial că unitatea multimilenară a civilizaţiei europene, şi ca atare identitatea ei, s-a exprimat şi se exprimă până astăzi prin ampla răspândire a simbolurilor religioase originare salvate de la excludere, tocmai, de caracterul iniţiatic al semnificaţiei lor.

            Acelaşi caracter unitar al multimilenarei civilizaţii europene este pus în evidenţă, din perspectivă legislativă, de Carolus Lundius, fost profesor de ştiinţe juridice la Universitatea din Upsala, în vremea luminatului rege al Suediei, Carol al XI-lea. După zece ani de cercetări pasionate prin toate marile bibliotecii ale Europei, inclusiv la Biblioteca Vaticanului, Lundius realizează studiul intitulat „Zamolse primul legislator al Geţilor”, tradus în limba română de doamna Maria Crişan, din care rezultă că există o singură origine pentru întreaga Justiţie europeană, care este getică şi de esenţă sacră.

            Ca altă expresie a originii lor comune asumată în mod vizibil, multe etnonime europene sunt de forma slav, helv, horv, vareg, belg, brig, prus, frig, fra(n)c, velş, vlosc, osc, polsc, falisc, alsac, sabel-sabin, samin etc., care toate sunt derivate ale unuia şi aceluiaşi arhetip valac, cuvânt de importanţă covârşitoare pentru unitatea spirituală a Europei, şi nu numai, din moment ce întemeiază sintagma teonimică arhetipală atribuită Unicului Dumnezeu, Căruia întreaga omenire I s-a închinat neîntrerupt de la facerea lumii şi până astăzi. Pentru mult dorita unitate religioasă este purtător de mult optimism faptul definitoriu că Însuşi Iisus Cristos este întruparea Cuvântului acestui Unic şi Primordial Dumnezeu, pe care lumea l-a adorat invocând una sau alta din multiplele Sale ipostaze individualizate prin teonime a căror ansamblu refac sintagma teonimică arhetipală, aşa după cum rezultă şi din următoarea schemă prezentată ca demonstraţie:

 

SINTAGMA  TEONIMICĂ  ARHETIPALĂ

„Acesta este Numele Meu pentru vecinicie,

 acesta este Numele Meu din neam în neam.”  (Exodul 3,15)

YHWH  = ELOHIM

YHWH = S.T.,  ELOHIM = S.T.

S.T. conţine consoanele  H, L, W.   3! = 6 variante, din care prin selectare mai rămân 2 variante.

 

            Valac - hilya        Βουρχο - λαχας           Varg - ulfr

            Vârco - lac         Βουρ – βούλαχας         Gar - walf

            Vărco – lac         Βουρ – δουλαχας         Loup - garou

            Vălco – lac         Βουρ – χαλαχας            Were - wulf

            Vur – volac        Βουρ – θαλαχας            Beer - wolf

            Volco - dlac                                                  Var - ulv

            Vluco - dlac      Λύκο – υργος                   Woer - ulf

Vuko - dlac        "Ηρακ - λης                         Woerhaeg
Vur - dalac                                                      Wulf - ila  
Wilko – lak          Versi - pellis                      vlăho-vnic 
Fârku - ljak                                                      vâlho-vnic

                                         Lup – ercus                     vârho-vnic                              

Baba  Hârca      Hercu - les                                 

           Valac - Valac      Βουρχ - βούλαχ                Varg - walf  

                                    

                                 

                                    V A L A H – V A L A H

 

            Întocmită de mitologi pe criterii semantice dincolo de orice posibilă contestare etimologică, lista pretindea de la sine să fie structurată ca în tabela de mai sus, pe cele trei coloane, aferente celor trei mari grupe de limbi, slavone, greco-latine şi germanice, coloane care fiecare în parte conduc spre sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac a cărui loc de naştere se dovedeşte a fi Dacia intracarpatică, întrucât în acest spaţiu geografic densitatea seriilor toponimice de vecinătate care încep cu acest cuvânt arhetipal Valac este maximă. De fapt acesta este ţinutul cel cu aur bun, adică bogat în aur, numit în Biblie Ţara ha-Vilah, iar astăzi Grădina Maicii Domnului. Ca o altă dovadă că sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac este creaţie autohtonă românii o folosesc şi astăzi sub forma cuvintelor vâlhovnic cu înţelesul de sfânt, iar episcopul Wulf-ila cel care i-a creştinat pe goţii aflaţi în Curbura Carpaţilor îşi însuşeşte, în conformitate cu străvechiul obicei al Marelui Preot autohton, acest nume de Wulf-(W)ila(h), aproape acelaşi cu numele primordial al lui Dumnezeu Tatăl, pe deplin încredinţat că zamolxianismul şi creştinismul erau religii asemănătoare.      

            Conştientă că prin activităţile sale se identifică cu Centrul Sacru al civilizaţiilor în formare, teocraţia acestui ţinut intracarpatic a şi impus la anul 5508 î.Cr. cea mai veche şi respectată cronologie numită de la Facerea Lumii, continuată în mod firesc şi în era creştină, care după mai mult de şapte mii de ani încă mai era utilizată de creştinii cronicari moldoveni, dar şi de Dimitrie Cantemir devenit membru al Academiei din Berlin. Tot la nord de Istru, după alţi 5000 de ani, Hiperborea-Ţara Zeilor continua să existe şi pe vremea lui Herodot cu locuitorii ei care nu şi-au agresat vecinii niciodată. Din asemenea motive şi multe altele, dar urmând în primul rând Marea Tradiţie, toate marile civilizaţii, inclusiv cea a Imperiului Roman în expansiune au ştiut că aici se află polul spiritual al lumii numit Axis boreus, Cardines mundi, Kion Ouránou sau Polus geticus.

            Aşa dar, pe baza unor probe de natură heraldică, juridică, religioasă sau cronologică se poate dovedi că prin criza noastră de identitate inducem criza de identitate a Europei şi implicit suntem răspunzători pentru dificultăţile apărute în procesul de integrare. Acestea sunt raţiunile pentru care şi conf. univ. dr. Ion D. Dunăreanu de la Universitatea din Târgul Mureş arată, pe baza unor dezvoltări proprii, că „integrarea europeană ar trebui înţeleasă ca reintegrare, proces care ar trebui să se fundamenteze pe un corp unitar de legi de felul celor zamolxiene, precum şi pe recuperarea limbii originare comune.” Sperăm, ca pe viitor, referirea domniei sale la statura paneuropeană a limbii române să fie exprimată în termeni tranşanţi, şi nu aluziv, din moment ce este singura care satisface condiţia lui Umberto Eco pentru limba perfectă în cultura europeană, aşa după cum am arătat în mai multe articole, cel din octombrie 2005, intitulat Limba română în sprijinul unităţii Europei fiind o argumentaţie în 15 puncte pentru dreptul ei de a candida la statutul de unică limbă-releu.

             Recapitulând vom arăta că sub presiunea reală exercitată de paradigma haosului veritabil (Huntington, p. 48-50), Europa, aflată pe drumul spre unificare, înregistrează, per ansamblu, un moment de declin şi fiindcă ţări ca România sunt marcate de o scădere drastică a producţiei agro-industriale, dar mai ales de ireversibila deteriorare a factorilor de mediu, de unde rezultă, încă odată, o lipsă de responsabilitate pentru ansamblul Europei Unite, ca expresie a crizei identitare care afectează, inclusiv, forurile comunitare. În perspectiva necesarei refaceri a Europei Unite, acvila bicefală (a se citi Vilac-Vilac sau fiindcă este neagră Blaco-Blac) ca simbol heraldic larg răspândit atât în Vest cât şi în Est, reprezintă un argument fundamental pentru ca integratoarea paradigmă civilizaţională, să devină operaţională pornind de la unitatea funciară a civilizaţiei europene.

 

 George Liviu Teleoacă

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)