Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Umorul nu poate fi zdrobit - Ioan Munteanu (fragment)

Istoria literaturii române de detenţie. Memorialistica reeducărilor.

 Mihai Rădulescu

Document PDF aici >>

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Mihai RadulescuTitlul amintirilor lui Ioan Muntean explică trei toponimii printr-o negare paradoxală: Cluj 'Aiud via Piteşti sau Amintiri din anii care nu au fost [Bucureşti, Editura Majadahonda; 1997]. Doresc să iau această neobişnuită punere în temă şi esenţializare a conţinutului drept o primă intruzie a umorului (dar cât de patetic aici!) - printr-o indicaţie de itinerar, al umorului autorului. Iar dacă este să căutăm înapoia umorului drama, ceea ce se numeşte În loc de epilog lămureşte a doua parte a titlului, nu doar cu duioşie, ci şi cu multa tristeţe ce va izvorî, alături de zâmbet, din paginile ce urmează. Într-o clipă de intimitate, toamna, lângă un butuc de vie, autorul s-a fotografiat cu de curând aleasa-i soţie. Pe spatele pozei a consemnat:

 

"Idilă târzie
Care-ar fi putut să fie
ÎN ANII CARE NU AU FOST
."

 

Doctorul ardelean Ioan Muntean, lovit cum numai cei trecuţi prin demascări au putut fi, are o bună dispoziţie, când scrie - mai ales în primele zeci de pagini ale amintirilor sale -, ce-i poate fi invidiată de toţi foştii deţinuţi politici. Niciodată nu-l surprinzi, la lectură, posac, vindicativ, încruntat, demonstrativ, moralizator, vehement, ars de durere şi cu amintiri negre - deşi mai negre decât sunt ale sale şi ale tuturor celor prezenţi în această carte, mai greu! Firea lui e bine dispusă mereu, iar punerea pe hârtie a celor trăite pare să-l bine dispună şi mai mult. De aici, o poftă neoprită de vreo stavilă, o poftă de a istorisi în flux continuu şi egal păţaniile sale, cu o limbă simplă, populară, însămânţată când şi când de regionalisme cu aer tonic şi intim, şi familiarisme, ce contribuie la apropierea dintre sufletul naratorului şi al cititorului, îndepărtată fiind goma adusă de limbajul căutat, rigid, temător de pericolul de a te da în vileag că nu eşti profesionist al scrisului, folosit de mulţi dintre memorialiştii analizaţi.

 

Nu miră selectarea aceasta în ceea ce priveşte vocabularul, dacă ţinem seama de originea sa ţărănească. "Ai mei nu au avut niciodată pământ", mărturiseşte autorul. "Eu eram dintr-o comună de "Bufeni", colonişti veniţi în părţile muntoase ale Banatului, din Oltenia, pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, literalmente cu traista-n băţ. Au fost mineri şi muncitori forestieri "bulvănari"şi cărăuşi de lemn pe moşia STEEG-ului şi apoi a UDR -ului. Bunicul meu n-a murit de pelagră, ci de "şui", cum se spunea la noi la silicoză şi la bronşita cronică (nu se vorbea de astea pe atunci). La 63 de ani a murit de bătrâneţe după 32 de ani de muncă la mină şi nu ne-a lăsat moştenire decât o căsuţă cu şindrilă şi dorinţa de a lupta pentru mai bine, pe care a intuit-o "în fundul beznelor adânci". Ei la Uda aveau totuşi un petec de pământ (textul dă o replică unui amic; n. n.). Noi, la Ciclova Montana, nici atât. Colonie de mineri, de peste 150 de ani, într-o fundătură de vale, între creste şi stânci. Vorba lui Crainic, pe care o voi auzi mai târziu, la Aiud:

 

Din dragoste de neam
M-am hotărât să cânt
Moşia-n care n-am
Doi paşi pentru mormânt"
(p. 138).

 

Urmează să verificăm ce fel de vocabular ne întâmpină în memorii.

 

"Poliţia nu-i ştia locuinţa, altfel ar fi pus capcană acolo; celebra - de-acum - noapte de 15 Mai; ne-am povestit câte toate de pe la noi; a venit prietenos la mine, am vorbit de parcă ninsese peste toate ; colegii nu vorbeau nimic de Traian şi de ceilalţi doi din cameră, arestaţi odată cu el, de parcă îi înghiţise pământul; altmintreli; eu aveam un costum uzat, negru-gri, dar la grămadă nu se vedea; şi vorba aia, cu mortul pe masă, ne-am continuat îngânduraţi plimbarea; îi luaseră să le arate la fix camera mea; mă gândeam în fel şi chip; mă durea, mă ustura, mă ardea şi mi se scuturau şi creierii din cap; restul meselor, ghiorăituri şi nimic; la arest ne tundeau şi ne rădeau (...) cu ciomagul; l-au luat la scuturat tot pe bietul Traian; n-avea rost să-l mai bată, doar aşa ca distracţie, căci firul era la mine; să fi auzit răcnete şi tupăituri; saşii erau rechiziţionaţi ca vitele, la robotă; se ţinea vârtos de carte; lucraseră cu zurgălăi; terciul temniţei se numeşte, ardeleneşte: cir; da iar de ponos; n-am reţinut dacă i-a dat bani, dar mai mult ţin că nu i-a dat nimic; şi aşa mai departe.

 

Şi când reia relatarea altcuiva, caută cuvântul ce să-i exprime atât starea culturală cât şi regiunea de provenienţă, har ce nu caraterizează decât scriitorul autentic şi pretenţios cu sine însuşi.

 

"Eu mă ridicasem de-acum flăcău. Fata era cu stare, avea case mari de negustor, dar era urâtă foc. De eram mai mic, ziceam că-i muma pădurii şi o luam din loc. Dar m-a dus cu zăhărelul. S-a scuzat că nu are şerbet şi ne-a pus pe farfurioară câte o bucăţică de zahăr. Eu să nu fi servit, bine era, dar m-a pus păcatul şi l-am mâncat. De unde să ştiu eu că era o făcătură?! Că seara, după ce m-am tras la odaia care mi-o pregătise, gazda rămânând să doarmă cu de-alde soru-mea, să mai sporovăiască, deh, ca fetele, sting eu lumânarea şi mă culc. Nici n-apucasem să adorm că se deschide încetişor uşa, am auzit-o, dar paşii nu, şi se strecoară cineva, fără a spune vreo vorbă, sub adialul (aşa zic unii moldoveni la cearşaf) meu. Pune mâna pe mine, mă mângâie pe tot trupul şi atunci şi eu, ca omu', ca flăcăul ce mă găseam, pun şi eu mâna. Când am dat de asprul fetei, mi-am pierdut cumpătul. Apoi am luat-o de nevastă, ce era să fac? Soră-mi îi plăcea, că erau prietene, poate că înadins a vrut să mă încurce cu ea. Păi, nu m-a dus cu zăhărelul acela? Eu, de nu-l mâncam, bine era. Că era şi mai bătrână şi mai urâtă, cum vă spusei"(p. 234).

 

Nu mai poate fi vorba de stângăcii ale expresiei, cum întâlnim la alţi autori, nici de exprimări greoaie impunând 'traducerea' lor în limba maternă, nu mai poate fi vorba nici de stil căutat, patetic şi 'convingător'. Naraţiunea curge dintr-un izvor lăuntric al veseliei abia temperate, fără capăt, nici fund, ca o apă bună la gust, din care tot ai bea şi nu te-ai mai sătura.

 

Asta şi datorită viziunii hâtrului de scriitor asupra celor povestite, ca şi a unui firesc imbatabil. Ghiduş, Ioan Muntean nu voieşte să stoarcă lacrimi din sufletele cititorilor, ci să-i facă să înţeleagă absurdul dramei trăite de generaţia sa (pentru unii tragedie), prin râs. O poziţie complet inedită.

 

Dealtfel, autorul este conştient de această trăsătură a sa şi şi-o prezintă - nu ca a unui scriitor, ci ca a unui om de societate.

"Aveam 51 de kg., după cântarul găsit la spital. Totuşi glumeam, cum făcusem şi mai înainte. De felul meu am fost mai glumeţ, cunoşteam multe anecdote şi-mi plăcea să le spun. Simţeam o bucurie când făceam pe alţii să râdă, nu ştiu dacă nu asemănătoare cu cea a actorilor care urmăresc reacţia sălii. Pentru mine erau un tonus sufletesc şi consideram că nu fac rău nici altora dacă reuşesc să mai descreţesc o frunte. Era în firea mea şi a rămas până azi. Iar acum, nu mâncam nimic, dar spuneam glumele potrivite vorbelor altora din cameră. Petrică Matei mi-a spus mai târziu că râdea de formă, numai să-mi facă plăcere, dar îi venea să plângă, văzând că mă prăpădesc şi totuşi mai spun glume pentru alţii. Când mi s-a făcut mai bine, mi-a spus că a fost convins că mor" (p. 224).

 

Ioan Muntean reţine cu plăcere, şi se delectează permanent datorită lor, invenţiile hazoase ale altora, în cazul următor, ceea ce englezul numeşte practical joke - o glumă construită prin gest, manipulare de obiecte, atitudine, toate grăind mai mult decât le stă în putinţă, prin spiritul în care sunt legate şi sensul conferit de glumeţ. "Un episod nostim de la această defilare. Dr. Mircea Băncilă, asistent universitar, şeful promoţiei din 1946, i-a aruncat unei colege din faţa mea, (...) un buchet de flori pentru noua doctoriţă (era o defilare a absolvenţilor Facultăţii de Medicină; n. n.) şi unul de zarzavat, să nu uite cratiţa"(p. 5-6). Îşi aminteşte şi de glumele la care a avut acces prin lectură: "Podoabe nu aveam, ceas, nici atât, căci toată viaţa până aici m-am orientat după ceasurile din perete şi cele de la catedrale (cum glumea Muşatescu)"(p. 10). Se bucură când îi revine o vorbă de duh a vreunui coleg de detenţie (şi câte nu-i răsar iar în memorie!): - "Fă, Ileană, de ce l-ai luat chiar pe ăsta? Altul n-ai găsit?"- "Tu, Ionică, l-am luat de urât, ca să-mi placă numai mie."(p. 140). Ideea neaşteptată de a uni două noţiuni, fără legătură cronologică posibilă, într-o aceeaşi afirmaţie, îl atrage: "Antisemit nu eram. Ţineam la neamul meu şi dacă mi se părea că altă naţie vrea să ia ce-i al nostru, luam poziţie de apărare. Cum Ştefan şi ceilalţi voievozi au luat atitudine şi au luptat împotriva celor care le primejduiau glia şi credinţa, fără a fi fost acuzaţi vreodată pentru asta că sunt rasişti,(...) tot aşa şi mie mi se părea firesc şi chiar că am datoria să lupt pentru ţară"(p.10). La fel este robul îmbinării de noţiuni ce n-au nimic comun; una dintre cele două este, bineînţeles, comandantul Aiudului, colonelul Coler: "mărinimia personală nu-i stetea lui în caracter" (p. 159). Găsind numele corect al unui obiect, prin aceasta naşte surâsul; e vorba despre ochelarii cu tablă în loc de lentile şi cu elastic strâns pentru a fi agăţaţi pe după creştetul anchetatului, să-i creeze psihoza misterului în care se afundă: "ochelarii, mai bine zis anti-ochelarii"(p. 152). Butada îl înghesuie când are de spus ceva: "Bine, măi Biţă, secretarii voştri sunt numai evrei, Farki, pe Universitate, Wexler pe Facultate şi Leipnik William pe anul VI. De ce nu au pus ei acţiunea asta într-o sâmbătă după amiaza, toată lumea era liberă, nu sunt cursuri, nici stagii, ori seminarii, şi sunt tot atâtea ore la dispoziţie câte într-o dimineaţă de duminică. Dar voi daţi în credinţa mea. Să nu mă duc la biserică. Merg la măturat, cu o condiţie, dacă merge şi rabinul într-o sâmbătă"(idem). Bătăuşul face pregătiri pentru activitatea ce va s-o desfăşoare cu victima sa, ca un gospodar serios: "robust, cu mânecile suflecate, ca un om pus pe treabă"(p. 11). Caută în numele personajelor fire ce să le lege de destinul lor viitor: "Comisarul şef Mărdărescu (o fi numele de la "mardeală", căci prea am auzit pe mulţi văitându-se că au trecut prin pumnii lui)" (idem). Se preface a fi în inspecţie când e anchetat: "Nu mai ţin minte şi înjurăturile, căci n-am mai avut timp de înregistrare" (idem). Cazna, Ioan Muntean o explică aparent neimplicat: "Bătaia era aşa, în general, ca să te moaie, să te intimideze" (idem). Contrazicerea sa însuşi aduce şi ea o notă de pehlivănie: "În prima noapte, care nici nu ştiu cum şi când a trecut (vorba să fie, că doar o ţin minte toată viaţa) am vrut doar să spun că a trecut repede"(idem). Confruntarea cu deservenţii Siguranţei e "meciul unilateral (...) aceeaşi echipă de pugilişti: Mărdărescu, Stănescu şi Breiner. Dar s-a terminat mai repede, din partea mea, prin abandon"(p. 15). Consemnează luările populare peste picior din timpul acela, "ce devin bancuri"; ne aflăm în 1946, sub conducerea lui Petru Groza: "Când s-a făcut primul import post-belic de bumbac, unii răstălmăceau lozinca zilei - "Trăiască Petru Bumbac (...) care a adus groaza în ţară"" (p. 18). Trimiterea la citatul din cronicar, parafrazarea acestuia, aduce o notă cunoscută şi deci amuzantă în naraţiunea ce ironizează (cu tristeţe ascunsă) epocă şi oameni, într-o caricatură cu aer carnavalesc caragialesc: "Dale ăsta, altfel un om mărunţel, puţin la trup, dar harnic la limbă, făcea şi poezii. Într-o seară, la un local, s-a urcat pe un scaun şi a declamat cu patos nişte versuri cu caracter naţionalist, din creaţia proprie. Ion Curea, prezent şi el în sală, fără însă a avea vreo legătură cu poetul-declamator, fiind şi el în vervă şi cu antren în acel moment, s-a dus şi l-a îmbrăţişat, sărutându-l. Aşa că, atunci când l-au ridicat pe poet, i-au luat şi pe toţi admiratorii săi de orice fel"(p. 19-20).

 

Istoria literaturii române de detenţie. Memorialistica reeducărilor.

 Mihai Rădulescu

Document PDF aici >>

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)