HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Un document inedit -

Jean Bart în arhivele mureşene

 

Prof. Nicolae Balint, publicist 

 

Aspecte privind diplomaţia românească în Balcani, la începutul secolului XX

 

Pe data de 9 mai 1905, o iradea - act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea[1] în favoarea aromânilor din Grecia - a provocat un grav conflict diplomatic între statul român şi statul elen, urmare fiind ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state pe o durată de şase ani, aceste relaţii fiind reluate abia în 1911. Actul amintit anterior, cel ce a provocat ruperea relaţiilor diplomatice, îi recunoştea pe aromânii din Peninsula Balcanică, ca millet, adică ca pe o entitate etnică de sine stătătoare[2]. Trebuie subliniat faptul că grecii, aşa cum arată de altfel şi istoricul Richard Clogg[3], chiar şi după obţinerea independenţei şi recunoaşterea Greciei în 1833, ca stat, continuau să deţină poziţii importante la curtea sultanului otoman[4]. Din aceste poziţii influente pe care le deţineau atunci, grecii s-au opus în mod constant - cum o fac de altfel şi azi - recunoaşterii aromânilor ca entitate etnică.

Potrivit istoricului Gh. Carageani[5], care consacră un amplu studiu problemei aromânilor, la începutul sec. XX numărul acestora în Peninsula Balcanică, era de circa 400.000, din care cei mai mulţi - peste 200.000 - trăiau în Grecia. Iradeaua a fost emisă de sultan în urma a numeroase demersuri făcute de autorităţile române pe lângă înalţii oficialii turci, dar mai ales, ca urmare a influenţelor exercitate pe lângă sultan, de ambasadorul german Marschall şi de guvernul italian, care acţionaseră în acest sens de conivenţă cu autorităţile române. Se mai cuvine menţionat şi faptul că anterior anului 1905, guvernul român a acţionat în mod constant pentru recunoaşterea aromânilor ca entitate de sine stătătoare, atât pe lângă autorităţile statului elen, cât şi pe lângă cele de la Constantinopol. Pentru a câştiga bunăvoinţa Greciei, România încheiase cu acest stat în anul 1900, o convenţie comercială şi mai mult decât atât, România a recunoscut Biserica greacă de la noi din ţară ca persoană juridică. Prin protocolul anexat la respectiva convenţie, statul român mai făcea şi alte concesii Greciei, recunoscând ca persoane juridice comunităţile greceşti de la Brăila, Galaţi, Calafat, Mangalia, Constanţa, Tulcea, Sulina şi Giurgiu. România spera astfel, ca pe cale de consecinţă, să determine o atitudine mai binevoitoare a Greciei faţă de aromâni, fapt care însă nu s-a întâmplat.

Deşi au existat şi alte momente tensionate în relaţiile româno-elene, precum cel reprezentat de cazul Zappa[6], care a dus în 1892, pentru scurt timp, la ruperea relaţiilor diplomatice dintre cele două state, criza din 1905 era cu mult mai gravă, ea venind după o serie de abuzuri, ce au culminat cu grave atrocităţi comise împotriva aromânilor din Grecia, dar şi din teritoriile ce încă nu aparţineau atunci Greciei. În numele proiectului utopic al “Marii Idei”[7], la sfârşitul sec. XIX - începutul sec. XX, bande înarmate de greci au ucis sute de aromâni care revendicau drepturi culturale[8]. Consulii românii de la Ianina, Monastir şi Salonic raportaseră abuzurile şi teroarea la care erau supuşi aromânii de către greci, aceştia din urmă având uneori chiar concursul tacit al autorităţilor turceşti[9]. Aceiaşi consuli raportaseră şi abuzurile la care erau supuşi macedonenii şi albanezii de rit ortodox, pe care, la fel ca pe aromâni, grecii urmăreau să-i descurajeze în lupta lor pentru păstrarea identităţii naţionale şi, ulterior, să-i asimileze. În aceste merituorii, dar complicate jocuri diplomatice[10] pe care le făceau românii la Constantinopol, dar şi pe lângă autorităţile greceşti, a intervenit şi Austro-Ungaria care, având propriile sale interese în zona balcanică, a iniţiat o întrevedere între regele Carol I al României şi regele George al Greciei[11]. În cadrul celor 5 zile de întrevederi, deşi nu s-a semnat niciun act oficial, au fost abordate şi probleme referitoare la situaţia aromânilor din Grecia şi a abuzurilor la care aceştia erau supuşi. Întreruperea relaţiilor diplomatice în 1905, între România şi Grecia, s-a soldat şi cu denunţarea convenţiei comerciale de către România. În acelaşi timp, în ţară, ca o consecinţă a atitudinii autorităţilor elene faţă de aromâni, s-a declanşat un val de antipatie faţă de locuitorii grecii de la noi, antipatie care însă din fericire, n-a depăşit niciodată stadiul unor incendiare articole de presă şi fulminante discursuri în Parlamentul ţării.

A existat însă riscul real, ca urmare a valului de naţionalism care a cuprins o bună parte din populaţia românească, ca autorităţile române - pentru a le da satisfacţie - să procedeze la măsuri de retorsiune împotriva comunităţilor greceşti din porturile de la Dunăre şi de la Marea Neagră, comunităţi greceşti care se bucurau de o serie întreagă de facilităţi recunoscute prin lege. Trebuie accentuat faptul că ruperea relaţiilor diplomatice cu Grecia - relaţii ce vor fi reluate în 1911 - a survenit într-un context european complicat de jocurile de culise făcute în spaţiul balcanic, de către Austro-Ungaria, Rusia, Anglia, Germania şi chiar de Italia, care aveau şi urmăreau materializarea propriilor lor interese. Grecia a perseverat în această blamabilă atitudine faţă de aromâni şi pe parcursul anilor următori. Spre exemplu, în 1910, Patriarhia de la Constantinopol, dominată atunci, la fel ca şi azi, de greci, a refuzat cererea făcută de sultan în favoarea aromânilor, ca aceştia să-şi poată oficia slujbele în limba română şi cu preoţi români[12]. Chiar şi după încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, din 1913, ce punea capăt războaielor balcanice[13] şi în cuprinsul căruia, printre altele, se prevedeau şi obligaţiile Greciei, Bulgariei şi Serbiei  de a acorda autonomie şcolilor şi bisericilor aromâne, Grecia nu a respectat angajamentul asumat. Însă cea mai dură lovitură au primit-o aromânii la sfârşitul Primului Război Mondial. Aromânii, care până atunci mai speraseră în realizarea unor minime doleanţe, s-au văzut împărţiţi între patru state distincte: Bulgaria, Iugoslavia, Albania şi Grecia. Din păcate, după 1930, autorităţile din România nu vor mai manifesta acelaşi interes pentru problemele aromânilor din spaţiul balcanic, iar astăzi, mai mult ca oricând, ei trăiesc acut  sentimentul că au fost abandonaţi definitiv.   

 

 “Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…”

          

O atitudine foarte critică faţă de grecii din România - ştiut fiind faptul că în ţara noastră, la începutul sec. XX, erau în număr foarte mare, ei bucurându-se de toate drepturile asigurate de Constituţia din 1866 - a fost cea a scriitorului Eugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart[14]. Consideraţiile sale vis-ŕ-vis de momentul ruperii relaţiilor diplomatice româno-elene din 1905, scrise manu propria pe 12 pagini de caiet, se află la Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Mureş[15]. Deşi nu există o dată specificată pe acest document olograf ce aparţine cunoscutului scriitor, din conţinutul acestuia am putut însă deduce că a fost scris la puţin timp după momentul la care m-am referit la pct. 1 al prezentei comunicări. Nu am putut afla în ce condiţii a ajuns acest document la arhivele mureşene, deşi pe plicul în care se află cele 12 pagini am găsit ştampila unui anticariat, fără a fi specificat însă şi oraşul. Jean Bart, scriitorul despre care criticul literar George Ivaşcu, spunea, citez “…e un Odobescu al apelor”[16], a fost un autor de excepţie - romanul Europplis fiind o ilustrare în acest sens - înzestrat cu un spirit fin, realist, dar şi un om de atitudine, cu harul unui verb muşcător şi cinic. “Neputând trăi numai din literatură - îi mărturisea Bart lui I. Cremer, cel ce-i semna prefaţa unei cărţi - nu m-am devotat cum ar fi trebuit, trup şi suflet, scrisului; cea mai mare parte din munca ce am depus-o în viaţă a fost pentru alte ocupaţii”[17]. De altfel, Mircea Braga, în acest sens, spunea, citez, “… pentru el (Jean Bart – n.a.) scrisul este o ocupaţie a timpului liber.” [18] Într-un alt context, acelaşi Mircea Braga, surprindea sintetic şi riguros viaţa lui Bart care s-a împărţit permanent între profesia de ofiţer de marină şi pasiunea pentru scris.

“Autorul nostru (Jean Bart – n.a.), scria Braga, este unul din acele rare cazuri în care, cu adevărat viaţa şi literature sunt - sau măcar par – una…”[19] Jean Bart trăise printre greci, legase prietenii cu aceştia, comandase echipaje din care făceau parte şi greci. Pe mare, dar mai ales în lumea porturilor, avusese ocazia să-i cunoască foarte bine şi nu e de mirare că, în multe dintre scrierile sale, grecii întruchipează unele dintre personajele sale. În atmosfera creată de tensiunile din 1905, dintre Grecia şi România, şi aprecierile scritorului faţă de greci au devenit foarte critice. “Viaţa porturilor şi întregul comerţ - scria acesta în documentul aflat la ANDJM - era în mâinile grecilor. Aşa se explică averile mari făcute de greci în România şi exodul care n-a încetat încă pe Dunăre... Mai în toate porturile mari din lume se găsesc capitalişti greci, dar relativ puţini, pe când în România, Egipt şi SUA, ceea ce frapează este marele număr de emigranţi greci…Sunt unii născuţi şi crescuţi aici, muncesc, câştigă, se îmbogăţesc în România, dar fac armata şi varsă averea în Grecia. Dunărea a fost California pentru greci…”[20] Foarte realist şi critic a surprins Bart, în documentul aflat la arhivele mureşene, modul cum se valorificau grânele româneşti. “…boierul moldo-vlah - nota Bart - arenda moşia unui grec…între ţăranul de la Dunăre, producător, şi consumatorul din ţările străine, se interpuneau o armată de intermediari care speculau pâinea scoasă cu trudă din ogorul românesc…misiţii, încărcătorii erau greci…armatorii de vapoare, remeorchere, şlepuri, elevatoare erau greci. Cerealiştii, care fără să se mişte din cafeneaua-busră câştigau într-o zi cât câştigau profesorii sau magistraţii într-un an, erau greci…”[21] Într-un alt paragraf din acelaşi document, Jean Bart îşi continuă aprecierile în aceeaşi notă critică. “ “…am cunoscut greci - scria Bart într-un alt context care mi s-a părut deosebit de sugestiv -  care în curs de 15 ani, din băieţi de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari. Au plecat în Grecia, au făcut şcoli şi biserici acolo, şi azi sunt deputaţi şi oameni politici ai Republicii Elene…Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…”

În concluzie, personal consider că acest document din arhivele mureşene este important, nu numai din punct de vedere al modului original în care Bart face analiza unor stări de fapt, vis-ŕ-vis de comunitatea greacă din România începutului de secol XX - chiar dacă într-o notă personală, nu lipsită de subiectivism - ci mai ales pentru faptul că autorul se face exponentul unei stări de spirit, al unei reacţii care se înscrie în trendul dominant al acelui moment istoric, punând astfel în valoare o anumită atitudine generată de un fapt de politică externă.   

  

Prof. Nicolae Balint, publicist  

      

CASETĂ

 

Eugeniu P. Botez (mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart) s-a născut în 1874, la Burdujeni, în judeţul Suceava, ca fiu al generalului din arma grăniceri, Panait Botez. Eugeniu Botez, care la un moment dat l-a avut învăţător pe Ion Creangă, şi al cărui chip şi voce blândă le evocă la un moment dat,  a urmat două clase gimnaziale la Iaşi, iar apoi Şcoala Fiilor de Militari (1890-1894), Şcoala de ofiţeri din Bucureşti (1894 - 1896) şi în final Şcoala de aplicaţie a Marinei de la Galaţi, pe care a absolvit-o în 1896. A fost locotenent la Divizia de Mare timp de aproape doi ani (1902-1903), apoi căpitan la Divizia de Dunăre (1907-1908), iar din 1910 a fost căpitan de marină la Sulina, port în care, pe data de 14 aprilie 1911, a fost numit comisar maritim. A fost membru fondator al Revistei Maritime (1900), iar din 1922, membru corespondent al Academiei Române. A debutat în publicistică cu articolul „D. Vlahuţă să ne dumerească”, iar ca prozator cu povestirea „Iapa Căpitanului” (Lumea nouă literară şi ştiinţifică, 1896, semnată cu pseudonimul Trotuş). A colaborat la Viaţa Românească, Orizontul maritim, Dimineaţa, Adevărul literar, Pagini literare,  Marea Neagră, ş.a. Eugeniu Botez a fost cel care a înfiinţat Salonul literar de la Galaţi, în anul 1907. A fost distins cu mai multe premii, dintre care cel mai important a fost Premiul Naţional pentru Literatură. A scris foarte multe nuvele, schiţe şi povestiri, având predilecţie pentru lumea porturilor şi problemele ei. Romanul Europolis - cea mai apreciată dintre scrierile sale - a cunoscut mai multe ediţii şi traduceri în limbi străine.

                                                                      

BIBLIOGRAFIE

 

- Bart, J., Europolis, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956;

- Bart, J., Datorii uitate, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953;

- Bart, J., Jurnal de bord, Editura Minerva, Bucureşti, 1981;

- Bart, J., Europolis şi trei nuvele, Editura Militară, Bucureşti, 1985;

- Carageani, Gh., Studii aromâne, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999;

- Ciachir, N., Marile Puteri şi România, 1856-1947, Editura Albatros, Bucureşti,1996;

- Clogg, R., Scurtă istorie a Greciei, Editura Polirom, Bucureşti, 2006;.

- Drago, M., şi Boroli, A., Enciclopedia de istorie universală, Editura All Educational, Bucureşti, 2003; 

- Pascu, V., Istoria modernă a românilor (1821 – 1918), Editura Clio Nova, Bucureşti, 1999;.

- Predescu, L., Enciclopedia României - Cugetarea, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999; 

- ANDJ Mureş, Fond Manuscrise, dosar 186;

 

Note

[1] A domnit în perioada 1876-1908, fiind înlăturat de la putere de revoluţia “junilor turci”; A căutat să contracareze influenţa grecească în puţinele provincii din sud-estul Europei, pe care, la începutul secolului al XX-lea, Imperiul Otoman le mai controla încă.

[2] Carageani, Gh., Studii aromâne, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 37.

[3] Clogg, R., Scurtă istorie a Greciei, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p. 96.

[4] Ilustrativ în acest sens, este faptul că bancherii personali ai sultanului erau doi greci, Ghiorghios Zarifis şi Hristaki Efendi Zografos, oameni cu mare influenţă pe lângă sultan, fapt care însă nu-i împiedica să fie şi foarte buni greci, susţinând financiar diverse opere de cultură pentru conaţionalii lor. 

[5] Carageani, Gh., op. cit., p.38.

[6] Ciachir, N., Marile Puteri şi România, 1856-1947, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, pp. 136 – 137.

[7] Proiectul “Marii Idei” viza reunirea tuturor grecilor într-o singură patrie, iar susţinătorul ei cel mai înfocat, a fost Venizelos Eleutherios (1864 - 1936), cunoscut om politic grec, de două ori prim-ministru; A se vedea în acest sens, Drago, M., şi Boroli, A., Enciclopedia de istorie universală, Editura All Educational, Bucureşti, 2003, p. 1268.  

[8] Carageani, Gh., op. cit. p. 37..

[9] Ibidem, pp. 139 - 254.

[10] Despre demersurile diplomatice ale României în perioada 1900 - 1914, a se vedea Pascu, V., Istoria modernă a românilor (1821 – 1918), Editura Clio Nova, Bucureşti, 1999, pp. 191 – 195.

[11] Ciachir, N., op. cit., pp.141-142.

[12] Carageani, Gh., op. cit., p. 172.

[13] A se vedea în acest sens Pascu, V., op. cit., pp. 193 - 194.

[14] Momentele cele mai importante privind formarea, evoluţia, viaţa şi opera acestuia sunt cuprinse în volumul lui Predescu, L., Enciclopedia României - Cugetarea, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999, p. 85. 

[15] ANDJ Mureş, Fond Manuscrise, dosar 186.

[16] Bart, J., Europolis, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1956, p. 9.

[17] Bart, J., Datorii uitate, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, p. 8.

[18] Bart, J., Jurnal de bord, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 270.

[19] Bart, J., Europolis şi trei nuvele, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 6.

[20] ANDJM, fond citat, dosar 186, p. 6.

[21] Ibidem, pp. 4-5.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com