Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

UN DOMNITOR ROMÂN NEDREPTĂŢIT - ALEXANDRU I ALDEA

Prof. TIBERIU CIOBANU, Timişoara

□ Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

□ Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

Prof. Tiberiu CiobanuUnul dintre domnitorii români, despre existenţa şi faptele cărora ne-au parvenit peste veacuri destul de puţine informaţii, şi acelea de multe ori eronate, se remarcă, în mod deosebit, Alexandru I Aldea.

Domn al Ţării Româneşti, din februarie-martie 1431 (primul hrisov, emis din porunca sa şi păstrat până astăzi, a fost redactat la Târgovişte şi poartă data de 14 iunie 1431)1 şi până în decembrie 14362, el era unul dintre fiii nelegitimi ai lui Mircea cel Bătrân (23 septembrie 1386 – 31 ianuarie 1418). După alte opinii, Alexandru I Aldea ar fi fost doar descendentul unui mare boier (numele de Aldea conducând la această părere)3. În realitate, însă, el era feciorul marelui Mircea, al doilea ca vârstă, după Mihail I (cel care va urma la tron după moartea învingătorului de la Rovine4, guvernând, din 31 ianuarie 1418 şi până în august 1420).

Sub domnia fratelui său, Radu al II-lea Praznaglava (1421; 1423; 1424-1426; 1427), avem informaţii că a fost ţinut în mare cinste de către acesta, administrând, printre altele, vama de la Rucăr. Ulterior, însă, el dispare de pe scena politică a ţării, refugiindu-se, fie la Curtea de la Suceava, fie pe moşiile boierului Aldea, unde se pare că a copilărit5 (şi de unde, mai mult ca sigur, i se trage şi numele).

Alexandru, un nume mai puţin prezent în familia princiară a Basarabilor şi mai mult în cea a Muşatinilor, i-a fost dat, probabil, după cel al lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei (23 aprilie 1400 – 1 ianuarie 1432), care, datorită legăturilor foarte strânse avute cu tatăl lui (voievodul moldovean ajungând la putere cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân)6, nu este exclus să-i fi fost naş (unele surse îl consideră pe Aldea chiar ginere al acestuia). De altfel, cu ajutorul său, Alexandru I Aldea va prelua, în primăvara anului 1431, domnia (sprijinit, bineînţeles, şi de o bună parte a boierimii autohtone, ce nu vedea cu ochi buni belicoasa guvernare a vărului său Dan al II-lea, domn al statului românesc sud-carpatin, între 1420-1421; 1421-1423; 1423-1424; 1426-1427 şi 1427-1431).

Datorită împrejurărilor politice favorabile în care a venit la domnie (şi anume îmbunătăţirea relaţiilor dintre regele Ungariei şi protectorul său de la Suceava), el se alătură coaliţiei antiotomane, ce se instituise în zona bazinului dunărean. Acest fapt îl determină pe sultanul, de atunci, Murad al II-lea (31 mai 1421-3 februarie 1451)7, să declanşeze o campanie militară împotriva sa. În aceste împrejurări, Alexandru I Aldea expediază o epistolă fruntaşilor Braşovului, prin care îi informa cu privire la iminenta invazie („Aşa să ştiţi că turcii au năpădit la Dunăre prin toate vadurile şi vin împotriva ţării să prade şi să jefuiască”), cerându-le, urgent, sprijin armat pentru a stăvili-o („grăbiţi-vă cât mai iute, ziua şi noaptea să-mi veniţi în ajutor; căci dacă nouă ne va fi rău, vouă are să vă fie şi mai rău”)8.

Primind, ca ajutor, un corp de oaste braşovean şi unul moldav (alcătuit din patru steaguri), Alexandru Aldea obţine, la 22 iunie 1431, o victorie contra turcilor9. Lipsit, însă, de experienţă şi de calităţi de comandant de oşti, nu va putea face faţă situaţiei, fiind silit, pentru a se putea menţine pe tron, a salva ţara de la transformarea în paşalâc şi a opri expansiunea otomană (ce ameninţa întreaga Europă, inclusiv Moldova, Transilvania şi Ungaria), să accepte vasalitatea faţă de Imperiul Otoman şi să se prezinte, periodic, dinaintea sultanului pentru tradiţionala închinare, să plătească haraciul, iar, ca o altă dovadă a fidelităţii sale, să trimită 20 de fii de boieri ca zălog la Curtea „preamăritului ” padişah10. Pentru încheierea tratatului cu Înalta Poartă, el pleacă la Adrianopol (capitala europeană a statului otoman), în iulie 1432, fiind cel dintâi domnitor român care a recurs la acest gest. Tratând direct cu sultanul semnarea păcii, Aldea reuşeşte să impună ca încheierea ei să se facă prin „jurăminte de credinţă” de ambele părţi11 (performanţă diplomatică nemaiîntâlnită, până atunci, în raporturile dintre Imperiul Otoman şi o ţară învinsă, într-un război, de către acesta).

Nemulţumirea sa faţă de abuzurile de tot felul, la care era supusă populaţia românească de către ocupanţii turci, dar şi faţă de pretenţiile exagerate ale padişahului, pe care fusese obligat să le accepte, este oglindită foarte bine într-o scrisoare trimisă, în 1432, comitelui palatin al Ungariei şi comitelui de Timişoara, în care spunea: „Ce-am făcut am făcut şi m-am dus la el (la sultan – n.n. T.C.)… toate acestea cu frică le-am făcut, căci mi-au luat ţara şi-au început să se apuce de capul meu şi-am dat copii boiereşti acolo. Şi asta s-o ştie domnia-voastră; turcii mi-au risipit toată ţara, după ce juraseră cu credinţă şi cu blestem şi primiseră credinţă… De multe ori m-au înşelat turcii pe mine; acum vreau să le fac şi eu tot aşa; pe Dumnezeul meu că nu va rămâne nici sămânţă de ei…”12.

Anul 1432 a fost unul nefast pentru Alexandru I Aldea, căci, la 1 ianuarie, moare susţinătorul său principal, Alexandru cel Bun, şi, tot acum, se încheie perioada de pace (semnată în 1429) dintre Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei între 1387-1437 şi împărat al Germaniei din 1410 până în 1437)13 şi turci (astfel că aceştia năvălesc după pradă în Transilvania).

Măsura loialităţii, faţă de foştii săi aliaţi creştini, o va da, în primăvara-vara anului 1432, când sultanul Murad al II-lea porunceşte armatelor sale să atace regatul ungar. Acum, deşi este obligat să se alăture turcilor (se întâmpla pentru prima dată ca oştirea Ţării Româneşti să fie nevoită să însoţească armata otomană într-o expediţie a acesteia contra creştinătăţii, fapt ce-i va ştirbi puternic, lui Aldea, imaginea pe plan extern)14, el trimite, în secret, informaţii, căpeteniilor oştilor maghiare, referitoare la efectivele urdiei turceşti, capacitatea de luptă şi calitatea lor. De asemenea, se angajează să treacă de partea creştinilor atunci când forţele militare maghiare şi ale lui Daud Celebi (un pretendent turc aliat cu Ungaria) vor ajunge pe câmpul de luptă15.

Înfrângerea acestora, îl determină pe Alexandru Aldea să se situeze, până la finalul guvernării sale, de partea turcilor. Acest lucru va influenţa în rău şi politica sa internă. Prin urmare, clasa stăpânitoare, adeptă a colaborării cu otomanii şi a renunţării la lupta armată împotriva acestora, îşi întăreşte poziţiile, fapt ce determină ascensiunea, pe scena politică munteană, a unor boieri care îşi impun propria autoritate în raport cu voievodul. Exemplul clasic este cazul boierului Albu (numit în documentele mai târzii „cel Mare”)16, mare vornic, în Sfatul domnesc al ţării, care ajunge, practic, un adevărat asociat al său la domnie, în multe dintre documentele oficiale, numele şi semnătura sa apărând alături de cele ale domnitorului (fapt ce demonstrează participarea lui efectivă la actul de guvernare)17. Tot în această direcţie, pentru a preveni posibilele nemulţumiri ale unor boieri, Alexandru Aldea porunceşte locuitorilor satelor să fie supuşi faţă de stăpânii lor18.

Dincolo de aceste aspecte, ce relevă slăbiciunea sa în raport cu tagma boierească, Aldea se remarcă, totuşi, prin faptul că a găsit răgazul necesar de a continua, atât cât şi-a putut permite în acele vremi tulburi, opera ctitoricească a predecesorilor săi, o serie de lăcaşuri de cult (cum ar fi mănăstirile Cozia, Bolintinul şi Dealul) fiind bogat înzestrate cu bunuri în timpul domniei sale. De asemenea, dintr-un document redactat de Cancelaria domnească (în anul 1433) din dispoziţia lui, aflăm că Alexandru I Aldea a dăruit mănăstirilor Zografu şi Xeropotam, de la Muntele Athos, câte un obroc anual (constând în 3000 de aspri de fiecare)19, înscriindu-se, astfel, şi el printre susţinătorii ortodoxiei din Peninsula Balcanică.

Datorită contribuţiei aduse de el, în anul 1432, la zdrobirea trufaşilor cavaleri teutoni20, de către otomani (oastea sa luptând alături de aceştia)21, într-o bătălie derulată sub zidurile cetăţii Severinului, în anul următor va pierde Amlaşul şi Făgăraşul (ce vor fi dăruite de către Sigismund de Luxemburg lui Vlad Dracul, pe care acesta urmărea să-l instaleze, ca domn, în locul lui Alexandru I Aldea)22.

Ţinuturile amintite (ce, prin tradiţie, s-au aflat de-a lungul timpului în stăpânirea domnitorilor Ţării Româneşti), i-au fost „confiscate” de către regele-împărat (suveranul său pentru aceste posesiuni transilvane, al cărui „fiu de suflet” se considera la început, când se ştie că şi Sigismund l-a sprijinit să urce pe tronul strămoşilor săi şi să facă faţă invaziei turceşti din vara anului 1431)23, care şi-a manifestat, astfel, supărarea pentru implicarea sa în înfrângerea şi alungarea teutonilor din Banatul Severinului. (Dovadă că misiunea teutonă a eşuat, lamentabil, stă şi faptul că, la 1436, ban al acestei provincii de frontieră era Franc de Tallocz, un nobil originar din zonă)24. În condiţiile date, legăturile dintre el şi bănăţeni se întăresc, în vreme ce raporturile cu sibienii şi braşovenii (care-l susţineau, de altfel, pe rivalul său, Vlad Dracul) se înrăutăţesc.

Despre modul în care şi-a încheiat domnia, când, unde şi cum a murit (secerat de boală, se pare) Alexandru Aldea, nu avem informaţii precise (ca, de altfel, nici despre locul unde a fost înmormântat). Cu siguranţă cunoaştem doar că în preajma decesului său are loc o revoltă a boierilor (ce-l trădaseră, trecând de partea lui Vlad Dracul), pe care, însă, aliaţii săi turci reuşesc să o înfrângă (despre această izbândă sultanul fiind informat la 17 noiembrie 1436)25. Totodată, mai ştim că cel din urmă hrisov, semnat de el, este, datat 25 iunie 143626, şi că, la şase luni de la emiterea acestuia (deci, în decembrie 1436), în scaunul domnesc de la Târgovişte a urcat fratele său vitreg, Vlad Dracul (1436-1442 şi 1443-1447).

Bucurându-se, totuşi, de protecţia padişahului, el a decedat, pe când domnea încă, numărându-se, astfel, printre puţinii domnitori români care şi-au sfârşit zilele în asemenea condiţii, cei mai mulţi dintre ei pierind fie asasinaţi, fie cu arma în mână, pe câmpul de luptă, ori pe eşafod sau printre străini (după ce, fiind înlăturaţi de la putere, luaseră calea pribegiei).

Receptat drept un voievod supus, pe de-a-ntregul, turcilor, la o analiză mai atentă se poate observa că lucrurile nu au stat tocmai aşa în cazul lui Alexandru I Aldea, căci, de la început, el a încercat din răsputeri să reziste (recurgând până şi la opoziţia armată) instaurării dominaţiei otomane asupra ţării sale, iar dacă a acceptat, în cele din urmă, suzeranitatea Înaltei Porţi a făcut-o atunci când nu a mai avut de ales, reuşind, totuşi, prin aceasta să împiedice aservirea totală faţă de turci şi chiar să menţină independenţa Ţării Româneşti.

Semnificativ, în acest sens, este conţinutul scrisorii trimise de el sibienilor, ce-l acuzau că se dăduse cu turcii: „Eu şi de m-am dus la turci, m-am dus pentru nevoia mea şi am făcut pace ţării, câtă a rămas, şi vouă tuturor … şi am scos trei mii de robi, iar voi grăiţi că voi să prad cu turcii ţara domnului meu, craiul. Eu să nu dea Dumnezeu să prad, ci voi sluji domnului meu, craiului şi tuturor creştinilor până la sfârşitul vieţii mele, precum am făgăduit. Şi Dumnezeu să vă bucure!”27 

 

Prof. TIBERIU CIOBANU

Timişoara

 

Note

1 Documenta Romaniae Historica D. Relaţii între Ţările Române (1222-1456), vol. I, Bucureşti, 1977, p. 281-282.

2 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 392; Idem, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 901.

3 P. D. Popescu, Basarabii, Bucureşti, 1989, p. 118.

4 Celebra victorie obţinută, la 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394), de către Mircea cel Bătrân asupra oştilor turceşti conduse de însuşi sultanul Baiazid I Ildârâm (Fulgerul), ce a guvernat statul otoman din 15 iunie 1389 şi până în 28 iulie 1402. Bătălia s-a desfăşurat, undeva pe malurile râului Argeş, într-o zonă mlăştinoasă şi acoperită cu păduri. De aici şi denumirea locului, în care s-a derulat confruntarea dintre români şi turci, cuvântul „rovină” însemnând „loc mlăştinos”. Este, practic, prima mare izbândă obţinută de oştile române împotriva turcilor (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 380; Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 167-172; Tiberiu Ciobanu, Victorii celebre ale oştilor române, Timişoara, 1997, p. 15-18).

5 Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitaţi, Timişoara, 1994, p. 26.

6 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 177; Emil Diaconescu, Dumitru Matei, Alexandru cel Bun, Bucureşti, 1979, p. 14.

7 Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 380.

8 Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, Vlad Dracul, Bucureşti, 1978, p. 19; Documenta Romaniae Historica D., vol. I, p. 293.

9 P. D. Popescu, op. cit., p. 119.

10 Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 310; P. D. Popescu, op. cit., p. 119.

11 Viorel Panaite, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVIII), Bucureşti, 1977, p. 315; Constantin Rezachevici, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 187.

12 Ion Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească, secolele XV şi XVI, vol. I (1413-1508), Bucureşti, 1905, p. 51-52.

13 Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 561, 564.

14 Istoria Românilor, vol. IV, p. 310.

15 Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 207; P. D. Popescu, op. cit., p. 120.

16 Istoria Românilor, vol. IV, p. 310.

17 P. D. Popescu, op. cit., p. 120.

18 Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească (1247-1500), vol. I, Bucureşti, 1966, p. 131-132.

19 Ibidem, p. 137.

20 Aceştia au fost aduşi, în extremitatea sud-vestică a posesiunilor transilvane ale regatului Ungariei, de către Sigismund de Luxemburg, pentru a lupta contra turcilor, dar şi în scopul cuceririi şi trecerii în stăpânirea Coroanei maghiare a Banatului de Severin (Istoria Românilor, vol. IV, p. 310).

21 Ibidem.

22 Pompiliu Tudoran, op. cit., p. 35-36.

23 Ilie Minea, Principatele române şi politica orientală a împăratului Sigismund. Note istorice, Bucureşti, 1919, p. 207-208; Stoica Nicolaescu, Domnia lui Alexandru Vodă Aldea, fiul lui Mircea cel Bătrân 1431-1435, în „Revista de istorie, arheologie şi filologie”, XVI, Bucureşti, 1922, p. 235-244.

24 Pompiliu Tudoran, op. cit., p. 36.

25 Documenta Romaniae Historica D., vol. I, p. 321-322, 324-325; Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III, Bucureşti, 1897, p. 82-83.

26 Documenta Romaniae Historica D., vol. I, p. 138-139; P. D. Popescu, op. cit., p. 121.

27 Documenta Romaniae Historica D., vol. I, p. 292-296; Ion Bogdan, op. cit., p. 43-44.

• Pentru anii de domnie ai voievozilor şi domnitorilor Mircea cel Bătrân, Mihail I, Radu al II-lea Praznaglava, Dan al II-lea, Vlad Dracul şi Alexandru cel Bun, vezi Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 454, 457; C-tin şi Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 391, 392, 400; Idem, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 901, 907; Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 803, 804, 805; Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 513; Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 567, 569 şi Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 801,804.   

 

 

SUMMARY

Among our voivodes, Alexandru I Aldea stands out as one about whose existence and deeds little information has reached us.

He ruled Wallachia from February/March 1431 – the first document issued by his order and which reached us is dated 14 June 1431 – to December 1436. Some sources claim that he was the illegitimate son of Mircea the Old. Others sustain that he was only the descendant of a great boyar. In reality he was the son of great Mircea, the second after Mihail I – who succeeded his father to the throne and ruled from 31 January 1418 to August 1420.

Under his brother’s, Radu II Praznaglava, rule (1421; 1423; 1424-1426; 1427) he was highly honored administering, among other things, the customs of Rucăr. Subsequently he disappeared from the political stage seeking refuge either at the seat of Suceava or on the estate of boyar Aldea where he had spent his childhood. Probably he was named after Alexandru the Good, prince of Moldavia (23 April 1400 -1 January 1432) who might have been his godfather due to his close ties with his father. With his help Alexandru I Aldea took power in the spring of 1431 having on his side the autochthonous boyars who thought ill of the warlike rule of his cousin, Dan II (1420-1421; 1421-1423; 1423-1424; 1426-1427 and 1427-1431).

Due to the favorable political circumstances of his ascending the throne – the improving relations between his protector from Suceava and the king of Hungary – he joined the anti-Ottoman coalition. This made sultan Murat II (31 May 1421-3 February 1451) to launch a campaign against him. After a victory against the Ottomans won with the help of the military corps of Braşov and Moldavia (22 June 1431), he was still forced to pledge loyalty to the Sultan in order to preserve the throne and to prevent the turning of his country into a pashalik. As a token of his pledge, he would periodically shown himself in front of the sultan for the traditional respectful bow, paid the yearly toll and sent 20 sons of the boyars to the Porte. He was the first of our rulers who went to Adrianopolis, the European capital of the Ottoman Empire (July 1431). By negotiating directly with the Sultan he succeeded in signing a treaty based on mutual oaths (un unprecedented diplomatic success recorded between the Ottoman Empire and one of its defeated countries). Year1432 was an ill-fated one for Alexandru Aldea. On 1 January his protector died. As the treaty signed in 1429 by Sigismund of Luxembourg – king of Hungary 1387-1437) and emperor of Germany (1410-1437) – and the Turks expired, the Ottomans rushed Transylvania. Alexandru proved his loyalty to his former Christian allies in 1432 when sultan Murat II ordered him to attack the Hungarian kingdom. Forced to join the Turkish army he sent in secrecy information about the capacity and quality of the Ottoman troops to the Magyar military leaders. It was for the first time that the Wallachian army joined an Ottoman expedition against the Christians, a fact that damaged Aldea’s prestige on the external plane.

The defeat of the Christians determined Alexandru Aldea to side with the Turks till the end of his reign. This led to a deterioration of his internal policy and a growing authority of the boyars in comparison with the prince. An example was boyar Albu who became an associate whose name and signature were present on documents next to the voivode’s. Beyond these aspects which revealed his weakness in front of the boyars, Alexandru Aldea continued the deeds of his predecessors by endowing the places of worship – the monasteries of Cozia, Bolintin and Deal or the monasteries on the mount Athos, Zograf and Xeropotam which, according to an act of donation issued by the Princely Chancery in 1433, were given an yearly toll of 3,000 aspri for each. Thus Aldea proved a supporter of Orthodoxy in the Balkan Peninsula.

Little is known about the circumstances in which he lost power. Before his death a rebellion of the boyars took place. They betrayed him in favor of Vlad the Dragon, but the Turkish allies defeated them. It is also known that the last document signed by Aldea is dated 25 June 1436 and that six months later (December 1436) his half-brother, Vlad the Dragon, ascended the throne.

Regarded as a prince obedient to the Turks, Aldea sought during his rule to prevent the complete subjugation of his country by the Ottomans and to maintain the independence of Wallachia.

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)