Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

UN RITUAL FUNERAR INSOLIT PRACTICAT ÎN TRECUT DE POPULAŢIILE DIN SPAŢIUL ROMÂNESC (1)

 

Dr. Emil MOLDOVAN

Grafica de Roca

 

 

Practicile funerare reprezintă, fără îndoială, un domeniu plin de interes pentru arheologi şi antropologi ai culturii, unii cercetători numind siturile cu caracter funerar chiar star atraction in archaeology[2].

 

Sunt atrăgătoare prin aceea că incită şi dezamăgesc deopotrivă, „opacitatea” documentului arheologic, cum îl numeşte M. Eliade[3], exprimându-se în acest domeniu şi mai insistent şi mai inoperant decât în celelalte zone ale trecutului. Ce rămâne în urmă altceva decât dovada materială (nici aceasta întotdeauna completă) a unui ritual, pe care îl intuim însă ca fiind poate expresia cea mai intimă, mai condensată şi mai conservatoarea a unei religiozităţi şi sacralităţi care ne scapă, din păcate, în esenţa desfăşurării ei? Sau numai a religiozităţii? V. Lull este de părere că „materialitatea morţii are prea puţin de-a face cu durerea, compasiunea şi alinarea”, orice interpretare a documentului funerar necesitând un studiu care să se bazeze, în mod necesar, pe o dialectică a „arheologiei morţii” şi a „arheologiei viului”, criticând astfel abordarea arheologică tradiţională, apoi pe cea procesualistă şi post-modernistă a fenomenului funerar.

 

Reconstituirea unor demersuri preliminare, a unor gesturi şi manifestări care însoţesc momentul morţii, cu toate aspectele legate de ritual, este aproape imposibilă pentru arheologul preistoriei. În general, acesta consemnează cu scrupulozitate ritul practicat, poziţia scheletului (atunci când este vorba de înhumaţie) şi descrie obiectele de inventar. Dar şi aici lucrurile se pot complica, mai ales atunci când înhumările sau incinerările sunt doar parţiale, când sunt identificate amputări sau altfel de intervenţii care lasă urme la nivelul oaselor, şi aşa mai departe. De cele mai multe ori ritualul de înmormântare stă sub semnul lacunarului şi aproximărilor dar, în acelaşi timp, al dezirabilului prin aceea că identificarea procesele formative (formation processes) care stau la baza conturării trăsăturilor anumitor contexte funerare, constituie o adevărată confruntare pentru arheologi, spune Estela Weiss-Krejci[4].

 

Literatura arheologică românească, consemnează câteva contribuţii recente în legătură cu acele schelete care, identificate în complexe preistorice, dar nu numai, s-au aflate în poziţii nefireşti, dezarticulate şi mai adesea fragmentare. Dacă în general acestea sunt privite ca rezultatul unor reînhumări şi, adeseori, ca morminte deranjate, pentru a se elimina astfel orice controversă în jurul interpretării lor, există totuşi şi păreri care depăşesc acest nivel prin încercarea de a identifica un alt proces formativ, mai puţin luat în discuţie până acum, şi anume obiceiul excarnării cadavrelor înainte de depunerea lor în mormânt.

 

Intenţia acestui articol este să pună în legătură anumite descoperiri arheologice cu câteva cercetări din domeniul antropologiei culturale, omise de arheologi până acum şi care sper să contribuie pe viitor, cât de puţin, la elucidarea unor fapte de natură materială şi spirituală pe care le oferă unele descoperiri funerare şi care au constituit sau constituie în continuare dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea. Pentru că anumite teorii culturale pretind, pentru justa utilizare a analogiei, o relaţie apropiată între fenomenele etnografice şi cele arheologice, relaţie istorică, etnică sau lingvistică[5], am încercat, ca pe cât posibil, ceea ce am folosit în legătură cu practicarea excarnaţiei să se refere la evenimente din arealul carpato-danubiano-pontic sau care ar putea să aibă legătură cu acest spaţiu.

 

Aşa cum era de aşteptat, epuizarea descoperirile cu caracter funerar care ar putea să fie invocate pentru discutarea subiectului propus aici, nu a fost posibilă în limitele unui simplu articol consacrat analizei. Am încercat doar să sugerez că presupunerile unor cercetători în legătură cu anumite aspecte ale cutumelor funerare din trecutul cel mai îndepărtat nu sunt hazardate, chiar dacă sondează regiuni neexplorate încă, sau prea puţin, şi că acolo unde argumentele arheologice şi ale antropologiei fizice nu sunt suficiente, pot fi căutate soluţii în discipline umaniste conexe, care se află în imediata apropiere, adică în folcloristica şi etnografia regiunilor româneşti şi sud-est europene, nefiind necesară apelarea unor analogii suspicioase, chiar dacă nelipsite implicit de relevanţă, cu medii culturale foarte îndepărtate, ca cele provenind din Australia, America de Sud sau Africa.

 

În cadru unor manifestări de la începutul epocii bronzului din sud-vestul şi centrul Transilvaniei apare, îndeosebi potrivit opiniei unor cercetători, practicarea de către anumite comunităţi umane a descarnării prefunerare a trupurilor celor decedaţi, obicei urmat apoi de îngroparea fragmentelor rămase în urma expunerii cadavrului. Această practică a fost dedusă, în urma observaţiilor arheologice, în primul rând datorită fragmentării şi dezarticulării scheletelor[6]. Este vorba de schelete descoperite în câteva dintre monumentele tumulare cu manta de piatră care aparţin cultural grupului, numit de H. Ciugudean, Livezile, din bronzul timpuriu I[7]. Ridicarea unor astfel de movile, ca şi utilizarea unora gata înălţate, a fost preluată ulterior şi de grupurile culturale Şoimuş şi Copăceni din bronzul timpuriu II răspândite, aproximativ, în acelaşi areal[8]. Prezenţa în cadrul grupului Livezile a unui cimitir plan[9] dar şi practicarea în bronzului timpuriu II, restrâns la câteva exemple, a incineraţiei[10] conduc către concluzia existenţei unei diversităţi de cutume funerare la începutul epocii bronzului în spaţiul circumscris de grupul/grupurile culturale amintite mai sus, caracterizate în ceea ce priveşte ritualurile funerare, în primul rând prin îngroparea defuncţilor (sau a unor părţi din ei) sub/în movile cu manta din piatră.

 

Potrivit lui H. Ciugudean, scheletele dezarticulate, şi fragmentare uneori, descoperite în mormintele de tip Livezile, „ilustrează practica excarnaţiei corpurilor înainte de înmormântare, prin expunerea lor pe platforme sau în «case ale morţilor», urmată de îngroparea parţială sau completă a oaselor”[11]. Platforma din calcar, descoperită în tumulul VI de la Ampoiţa-Peret (jud. Alba), pe care se aflau patru schelete umane incomplete[12] a fost invocată ca reprezentând una dintre manierele de expunere a cadavrelor.

 

Gh. Lazarovici, care propune o reconstituire grafică a sistemului de expunere a defuncţilor[13], atrage, de asemenea, atenţia asupra diversităţii elementelor de ritual funerar din cadrul înmormântărilor de la începutul epocii bronzului[14]. Excarnaţia este considerată a fi o practică izolată, fenomenul circumscriindu-se doar câtorva situaţii, îndeosebi în cazul Tumulului Mare de la Tureni, la Petreştii de Sus-Pă Grădini şi la Sănduleşti (Ghicenghe)-Suliheghi şi Sănduleşti (Ghicenghe)-Dealul Căcădării[15], toate descoperite în judeţul Cluj. Argumentele utilizate în favoarea practicării excarnaţiei sunt, de asemenea, poziţia dezarticulată şi fragmentară a scheletelor şi existenţa unor amenajări de piatră în interiorul tumulilor cum ar fi „masa” de calcar din tumulul de pe Dealul Căcădării[16], caseta din Tumulul Mare de la Tureni[17], folosită ca posibilă „casă mortuară”[18] şi „altarele” descoperite în tumulii din zona Cheilor Turzii încă de la sfârşitul secolului XIX[19]. „Masa” de pe Dealul Căcădării a fost interpretată fie ca loc consacrat depunerii scheletelor, fie ca aflându-se dedesubtul unor tărgi pe care defuncţii erau lăsaţi la descărnare[20]. „Altarele” din calcar, ca cel de la Izvoarele – La Cruce (jud. Alba)[21], este posibil să fi folosit totuşi la altceva decât la excarnaţie, având în vedere inventarul din apropierea lui. La Sănduleşti – Suliheghi alături de scheletele fragmentare din morminte, au fost descoperite sute de oase răspândite la întâmplare printre straturile de pietre ale mantalei, mai ales în cadranul de sud-est al tumulului[22]. Această situaţie ca şi analiza antropologică a fragmentelor de oase a condus către concluzia „existenţei unui ritual în care scheletele erau ţinute o anumită perioadă pentru descărnare, iar apoi, ceea ce rămânea, era înhumat sub unul sau două rânduri de pietre”[23], într-un moment care este posibil să fi corespuns unor evenimente sacre sau să fi depins de diferite interdicţii de ordin religios sau de altă natură[24].

 

M. Meşter vorbeşte în repetate rânduri, în legătură cu aceleaşi descoperiri tumulare (încadrate însă cultural ultimei faze a culturii Coţofeni), de existenţa unor înmormântări duble, în prima fază pe o platformă sau în copaci iar ceea ce a rămas, în tumuli[25].

 

Chiar dacă apartenenţa culturală a acestor tumuli este în continuare dezbătută de cercetători, posibilitatea transmiterii obiceiului excarnaţiei în cadrul acestor manifestări funerare dinspre cultura Coţofeni, nu cred că este o ipoteză hazardată, cu atât mai mult cu cât raportul dintre descoperirile de aşezări şi cele de morminte, în cadrul acestei culturii, este total inegal. Dacă sportul demografic important este semnalat prin existenţa sutelor de puncte cu descoperiri de materiale Coţofeni numai în Transilvania[26], necropolele sau mormintele sunt extrem de puţine. Totuşi, în ciuda acestei rarităţi, nu putem să nu remarcă neaşteptata diversitate de ritualuri abordate, putând spune că aproape fiecare dintre descoperirile funerare atribuite acestei culturi pune în evidenţă un alt ritual funerar, dincolo de simpla bipolaritate a ritului[27]. De asemenea, identificarea în cadrul câtorva dintre mormintele acestei culturi a unor ritualuri de îmbucătăţire a cadavrelor, şi mă refer aici nu numai la scheletul mutilat de la Vădastra[28], ci şi la necropola de la Igriţa (jud. Bihor) cu sute de fragmente de oase răspândite în interiorul peşterii[29] şi la situaţia, oarecum similară, din aşezarea de la Şincai (jud. Mureş), interpretată de V. Lazăr ca pe o posibilă practică magico-religioasă de ciopârţire a cadavrelor sau de antropofagism[30].

 

Starea dezarticulată şi fragmentarea unor oase poate să fie cauzată, aşa cum uşor se poate obiecta, de reînhumări, mutilări sau dezmembrări intenţionate ale corpului, imediat după moarte sau parţial chiar în timpul vieţii. Acestea, cu excepţia reînhumărilor, pot să fie semnalate însă de analizele antropologice. Nu sunt pomenite în cazul celor patru schelete din tumulul de la Ampoiţa[31]. Reînhumările, greu de observat într-un strat de bolovani aşa cum sunt mantalele tumulilor[32], sunt pomenite totuşi acolo unde sunt identificabile arheologic[33]. Păstrarea în conexiune anatomică a unor părţi de schelet, aşa cum se întâmplă la Suliheghi, neagă însă această practică. Este posibil ca păstrarea în conexiune anatomică a unor părţi din schelet să se datoreze acoperirii, pe perioada expunerii cadavrelor, cu ceva de natură organică sau cu pietre, lăsând partea superioară, probabil din raţiuni religioase, mai expusă. Mai bine protejate de intemperii şi de păsările de pradă, picioarele puteau să fi fost depuse în mormânt când ligamentele şi muşchii mai ţineau încă legate oasele[34].

 

Orizontul mormintelor în cistă, post-Glina, din judeţul Dâmboviţa oferă, de asemenea, câteva cazuri de înhumaţie în care scheletele au fost descoperite răvăşite. Privite iniţial ca rezultat al unor jefuiri, sunt interpretate recent ca provenind de la practici de expunere prefunerară a morţilor în aer liber[35]. Ruperea oaselor, aşa cum sunt cele descoperite în mormintele de la Apa Sărată (jud. Dâmboviţa) şi considerate, cu rezerva de rigoare, ca urme de antropofagie[36], ar pute să fie şi ele rezultatul aceloraşi expuneri ale cadavrelor, aşa cum s-a întâmplat şi în tumulul de la Suliheghi.

 

În tumulul IV, săpat la Independenţa (jud. Tulcea) în anul 1985, au fost descoperite nouă morminte cu ocru, de la începutul epocii bronzului, în care scheletele se aflau în poziţii nefireşti. Acestea au fost interpretate fie ca rezultatul unor sacrificii umane, fie al ciopârţirii trupului fie, cel mai probabil cred eu, al depunerii în groapă numai a unor părţi din corp[37], situaţie asemănătoare celor pe care le-am prezentat anterior.

 

Acelaşi cuplu de invarianţi utilizaţi şi mai sus, respectiv starea dezarticulată a scheletelor şi existenţa unor platforme, a fost invocat, ca element principal, pentru practicarea excarnaţiei în prima epocă a fierului[38] dar mai ales de către geto-daci în perioada sec. II î.Hr.- I d.Hr., perioadă în care lipsesc necropolele de înhumaţie şi mormintele obişnuite.[39]. Această trăsătură, pusă pe seama transformărilor survenite la nivelul credinţelor religioase, surprinde cu atât mai mult cu cât este vorba de secolele de maximă dezvoltare a societăţii şi culturii geto-dacice care corespunde, în egală măsură, cu o creştere demografică însemnată[40]. Al. Vulpe considera însă, în urmă cu aproximativ douăzeci de ani, că „este puţin probabil să se fi aplicat defuncţilor tratamentul pe care-l practicau perşii, acela de expunere a cadavrelor. N-avem nici o dovadă, nici scrisă nici materială. Mult mai probabil îmi pare practica răspândirii resturilor cremate pe sol sau în apă, de restituire a lor ţării care i-a născut. Dar până la descoperiri pertinente, acesta nu este decât o ipoteză, chiar dacă plauzibilă”[41]. Totuşi, potrivit lui X.B. Saintine, citat de G. Bachelard, şi în mediile celtice s-ar fi practicat uneori acelaşi obicei funerar de expunere a morţilor în copaci[42].

 

Aşa cum păstrarea dezarticulată şi fragmentară a scheletelor în groapa sepulcrală, a fost unul dintre argumentele cele mai importante pentru afirmarea, în cazul câtorva descoperiri funerare preistorice, a excarnării prefunerare a cadavrelor, lipsa acestei trăsături în cimitirul eneolitic de la Decea Mureşului (jud. Alba) a fost un prilej de negare explicită a acestei practici[43], la fel ca şi pentru cutumele funerare ale purtătorilor culturii Bodrogkeresztúr din Transilvania[44], deşi Ida Bognar-Kutzián nu omitea, în legătură cu această cultură, posibilitatea practicării excarnaţiei în câteva cazuri izolate din Ungaria[45].

 

De asemenea, deşi purtătorii culturii de origine stepică, nord-pontică, Cernavoda I, similară grupului Decea Mureşului din Transilvania, îşi îngroapă morţii întregi, relativ recent a fost propusă şi practicarea expunerii prefunerare a cadavrelor sau abandonarea lor pe câmpuri. Excarnaţia, dacă nu antropofagia rituală sau conjuncturală, pare să fie explicaţia pentru descoperirea într-un mormânt aparţinând acestei culturi, de la Roşeţi, judeţul Călăraşi, doar a unui craniu şi a câtorva oase, mormântul neavând urme de deranjare ulterioară[46].

 

Dr. Emil MOLDOVAN

 

[1] Studiul de faţă reia o parte din opiniile pe care le-am exprimat într-o notă mai amplă apărută în Marisia, XXVII, 2003 (Moldovan 2003). Descoperirea unor referinţe bibliografice extrem de utile, privitoare la aceeaşi problemă, pe care nu le cunoşteam în momentul apariţiei în anuarul Muzeului din Târgu Mureş, au determinat, implicit, şi o schimbare a manierei de abordare a subiectului, aşa încât, din punct de vedere metodologic, am încercat să lărgesc nu numai perioada de timp avută în discuţie dar şi spectrul surselor necesare studierii înmormântărilor în aer, a cărei prezenţă în tradiţia obiceiurilor funerare din arealul românesc este încă „imponderabilă” pentru cei mai mulţi dintre cercetători.

 

[2] Lull 2000, p. 576

[3] Eliade 2000, p. 16

[4] Weiss-Krejci 2001, p. 769

[5] Metcalf, Huntington 1991, p.18-19

[6] Ciugudean 1991, p. 80-114; Idem 1995, p. 13-33; Idem, 1996, p. 133; Lazarovici 1995, p. 73-74; Idem 1997, p. 12-13; Lazarovici, Meşter 1995, p. 87-89; Meşter 1996, p. 354-359

[7] Ciugudean 1996, p. 78-79; Idem 2000, p. 44; Conform celorlalţi doi cercetători, respectiv Gh. Lazarovici şi M. Meşter, movilele funerare avute în discuţie ar aparţine ultimei faze a culturii Coţofeni, deşi negarea apartenenţei acestor tumuli la cultura Coţofeni şi-o exprimase şi Roman 1976, p. 3.

[8] Ciugudean 1996, p. 97, 101-102

[9] Ciugudean, Gligor 2000, p. 42; Idem 2001, p. 97-98. Îi mulţumesc şi cu această ocazie domnului cercetător Adrian Gligor care mi-a atras atenţia asupra acestei necropole unde, conform opiniei domniei sale, starea fragmentară a unora dintre schelete este posibil să fi fost consecinţa practicării, şi aici, a excarnaţiei. Nu omitea însă nici el posibilitatea înmormântărilor secundare sau a unor deranjări a scheletelor, deşi nu există nici o dovadă stratigrafică în acest sens.

[10] Ciugudean 1996, p. 102, 133-134

[11] Ibidem, p. 133

[12] Perianu 1990, p. 241-247; Ciugudean 1991, p.78; Idem 1996, p. 35

[13] Lazarovici 1995, p. 74, fig. 85

[14] Lazarovici, Meşter 1995, p. 89

[15] Ibidem, p. 89; Lazarovici 1997, p. 12

[16] Lazarovici, Meşter 1995, p. 89

[17] Lazarovici, Maxim 1994, p. 16. Deşi în casetă nu s-au găsit decât bucăţi de cărbuni şi câteva oscioare de pasăre, spaţiul interior corespunde ca dimensiune lungimii corpului uman.

[18] Lazarovici 1997, p. 12, presupune că această casetă era întrebuinţată la păstrarea, pentru o anumită perioadă de timp, a defunctului înainte de a fi înmormântat.

[19] Lazarovici 1997, p.12

[20] Lazarovici, Meşter 1995, p. 89

[21] Ciugudean 1996, p. 48. A se vedea şi descrierea iniţială la Herepey 1901 apud A. Cserni Monografia, p. 21-22. Tot în această lucrare apare descrierea altor amenajări descoperite în preajma T. II de la Cacova-Sârb, unde au fost găsite două coloane de piatră de formă prismatică, cu o înălţime de doar 1 m şi o placă mare, cubică, cu latura de 1 m, evident tot din piatră. Împrejurul acestora s-a găsit o cantitate mare de oase de animale, cărbuni, cenuşă şi fragmente ceramice. „Chiar şi aceste rămăşiţe, împreună cu mormintele înconjurătoare, afirmă K. Herepey, m-au condus la presupunerea că acele coloane amintite mai sus n-au fost altceva decât altare pentru jertfă care erau în legătură cu ceremonia religioasă a înmormântării la poporul care a trăit odinioară aici”.

[22] Lazarovici, Meşter 1995, p. 88

[23] Ibidem, p. 88 „În perioada descarnării oasele se împrăştiau fiind duse de ploi şi vânturi sau erau împrăştiate de păsările cerului. După o anumită perioadă de timp, ceea ce era pe tărgi sau în vecinătatea lor era înhumat printre pietrele tumulului, din care erau ridicate unele pietre şi depuse resturile scheletului, adăugate apoi alte pietre pentru acoperirea completă a scheletelor”.

[24] Lazarovici 1997, p. 12

[25] Meşter 1996; Idem 2001; Idem 2003

[26] Ciugudean, 2000, p. 62-86, alte descoperiri continuând să apară, vezi Moldovan 2005

[27] Roman 1976, p. 31-33; Ciugudean 2000, p. 42-44

[28] Mateescu 1973, p. 19-23; Comănescu et al. 1981, p. 33-40

[29] Emődi 1984, p. 406-410

[30] Lazăr 1981-1982, p. 37

[31] Perianu 1990, p. 241-247. Cele patru schelete au fost puse în legătură cu un posibil sacrificiu uman de către Comşa, Schuster 1995, p. 284-285, fapt care nu exclude însă implicit expunerea ulterioară a cadavrelor pe respectiva platformă şi abia apoi, după o perioadă îndelungată de timp, acoperirea lor cu movila de pământ.

[32] Lazarovici, Meşter 1995, p. 89.

[33] Ciugudean 1996, p. 33, 37

[34] Cazuri similare sunt semnalate pentru prima epocă a fierului pe teritoriul ţării noastre de Sârbu 1994, p. 86. Acoperirea picioarelor cu o placă de calcar a fost practicată în cazul unui schelet dintr-un tumul de la Ampoiţa-Peret (Ciugudean 1996, p. 32). Tratarea diferenţiată a părţii superioare a corpului, pentru a i se accentua  orientarea spre răsărit, este evidentă în cazul scheletului eneolitic de la Csongrád (Ecsedy 1971, p. 9)

[35] Schuster 1997, p. 127

[36] Ibidem, p. 128

[37] Simion 1991, p. 35

[38] Sârbu 1994, p. 84-90

[39] Ibidem, p. 90-101; Idem 1993, p. 31-40

[40] Bejan, Măruia 2003, p. 97-99 şi urm.

[41] Dumitraşcu 1995, p. 39

[42] Saintine 1863, p. 14-15 apud Bachelard 1997, p. 75-76 „celţii se foloseau de diferite şi stranii mijloace pentru a face să dispară cadavrele omeneşti. Într-un ţinut erau arse, iar copacul sădit la naşterea celui mort constituia rugul; în alt ţinut, Todtenbaum (copacul morţii), scobit de secure, îi slujea drept sicriu proprietarului său. Acest sicriu era îngropat în pământ sau lăsat să alunece pe fluviu, care îl ducea nu se ştie unde. În sfârşit, în anumite cantoane exista obiceiul – îngrozitor! – de a lăsa trupurile pradă păsărilor răpitoare; şi locul acestei expuneri lugubre era vârful aceluiaşi copac sădit la naşterea defunctului şi care, de data aceasta, în mod excepţional, nu trebuia să piară o dată cu el”.

[43] Kovács, 1928-1932, p. 99; Idem 1944, p. 15; Situaţia este similară cu cea întâlnită în cazul mormântului de la Csongrád, vezi în acest sens Ecsedy 1971, p. 9, 11

[44] Luca 1999, p. 15-16. Aşa cum arată Luca 1999, p. 37 şi Idem 1994, p. 9, triburile culturii Bodrogkeresztúr îşi îngroapă uneori morţii după o perioadă în care dispărea rigiditatea post-mortem a corpului.

[45] Bognar-Kutzián, p. 366. Cercetătoarea maghiară vorbeşte de posibila expunere a cadavrelor timp de două luni sau chiar mai mult.

[46] Munteanu 1995, p. 59, 60, n. 3. Sunt invocate aici similitudini cu descoperiri din contexte Wietenberg şi Noua. Este foarte posibil ca obiceiul expunerii cadavrului şi apoi a înhumării doar a unor părţi din el să fi fost generalizată în cadrul câtorva dintre culturile preistorice, sau a unor faze din evoluţia acestor culturi, dar selectiv în cadrul altora. Această idee am susţinut-o în cadrul primei prezentări a subiectului de faţă, cu ocazia sesiunii de comunicări studenţeşti din cadrul Universităţii din Bucureşti, în martie 2002, care a avut ca temă raportul dintre identitate şi alteritate în istorie.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)