Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Va mai fi iarăşi cum a fost?

Gânduri la aniversarea Unirii Bucovinei cu România

 

Prof. Oltea Prelucă

 Şcoala cu clasele I-VIII “Ion Creangă” Suceava

 

                                                        

 

             „Călcaţi ţara în lung şi lat- scria, în 1919, viitorul mareşal Ion Antonescu- mergeţi de la Nistru până la Tisa şi din Munte până la Mare  şi veţi constata pretutindeni acelaşi chip, aceeaşi privire, aproape acelaşi port şi absolut acelaşi grai şi aceeaşi dorinţă.” 1Aceasta a fost realitatea în această parte de lume pe parcursul a mai mult de un mileniu, de la naşterea poporului român, ca popor latin şi creştin, şi până la acest frământat început de mileniu III. Tendinţa legică, de unire a tuturor românilor într-un singur stat „...a existat când în capul cărturarilor nu răsărise această idee. Ea a existat în unitatea perfectă a vieţii generale...un singur corp, un singur sistem, am zice,vânos, prin care străbătea acelaşi sânge viu.”2

            Cu toate acestea, secole în şir unitatea naţională a fost doar o idee ce încolţea timid, greu, în mintea unor oameni politici ca un ideal ce părea de neatins în condiţiile în care, generaţie după generaţie, milioane după milioane, românii au fost înrobiţi pe propriile pământuri, umiliţi în propria lor ţară, sacrificaţi pentru interese ce le erau  străine.

            Declanşarea primului război mondial a făcut ca acest obiectiv de ordin  general să devină un imperativ al momentului istoric respectiv. În acest context, decizia luată de România după doi ani de neutralitate de a participa activ la operaţiunile militare alături de Antanta se impunea ca un act legitim, justificat din punct de vedere istoric, determinat legic de necesitatea desăvârşirii procesului de constituire a statalităţii româneşti, în tratatul încheiat în 4/17 august 1916 Antanta garantând recunoaşterea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Bucovinei.3 Pentru aceasta a intrat România în război, pentru aceasta au luptat soldaţii români în trecătorile Carpaţilor, la Jiu, pe Olt şi la Dragoslavele, în Dobrogea şi în curbura arcului carpatic în campania din 1916, precum şi la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, valea Trotuşului şi în dealul Cireşoaiei în fierbintea vară a anului 1917.

            Actul intrării României în război a fost primit cu entuziasm de către opinia publică din ţară, care a înţeles necesitatea acţiunii neîntârziate pentru realizarea unităţii naţionale. Bucovina a dat tributul ei de sânge pe front, pierzând peste 25.000 de oameni (cca 1% din populaţia românească a provinciei) într-un război ce-i opunea fraţilor de sânge. Mulţi au găsit posibilitatea să fugă şi n-au ezitat, trecând în România unde au încercat să se facă utili, deşi intraseră sub incidenţa legilor marţiale austro-ungare, autorităţile austriece solicitând, conform convenţiei de extrădare, înapoierea dezertorilor. Unii au primit mandat, alţii au făcut chiar închisoare în aşteptarea extrădării.Turnura pe care au luat-o evenimentele în vara lui 1916 a făcut ca, în cele din urmă, să se bucure de înţelegere şi protecţie. În spatele frontului s-a dezlănţuit teroarea, românii căzând pradă samavolniciilor unui Fischer care vedea în fiecare dintre ei un duşman ce trebuia eliminat. Tineretul Bucovinei s-a simţit dator să se alăture celor care luptau pentru onoarea culorilor româneşti şi, cu sutele, înfruntând primejdii mari, au trecut ilegal frontiera, înrolându-se ca voluntari în armata română, au dus cu ei o fărâmă din sufletul românilor bucovineni însetat de libertate. Lascăr Luţia, D. Mihalaş, Ion Grămadă,Toader Turturean, Justin Breabăn, Ambrozie şi Silvestru Micuţariu sunt doar câţiva bucovineni care, credincioşi neamului lor şi adevărului, au luat calea Regatului, înrolându-se în armata acestuia şi luptând împotriva celor care, preţ de mai bine de un veac, le-au umilit străbunii şi părinţii.Jertfa lor, la Neajlov ori la Cireşoaia, asemeni jertfei bucovinenilor care au participat la războiul de independenţă (a nu se uita că primul erou căzut la datorie în acest război a fost bucovineanul Constantin Popescu) au consfinţit, prin sângele şi tinereţea lor, dreptul Bucovinei de a-şi asigura existenţa în componenţa întregului din care fusese ruptă- statul românesc.

            A fost hărăzit ca, după secole în care poporul român şi-a dus în spate crucea suferinţei şi a umilinţei, anul 1918 să încununeze opera politică a românilor, să fie un nou început pentru naţiunea aceasta atât de mult şi de greu încercată, să evidenţieze voinţa de a deveni stăpân pe propriul destin în propria ţară.

            Actul prin care Congresul general al Bucovinei, întruchipând suprema putere a ţării şi fiind singurul investit cu putere legiuitoare, hotăra, la 15/28 noiembrie 1918 „...unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”4 este, alături de cele adoptate la Chişinău în 27 martie/9 aprilie 1918 şi la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, o piatră de temelie a Românieie noi pentru care românii şi-au încleştat braţele peste crestele Carpaţilor, peste apele Prutului şi peste arbitrara limită a Cordonului austriac.

            Acest act va fi acceptat cu bucurie şi recunoscut de Patria Mamă prin semnarea de către regele Ferdinand I a Decretului-lege de Unire a Bucovinei cu Regatul României(nr.3744 din 18 decembrie 1918)5 care proclamă prin art.1: „Bucovina, în cuprinsul graniţelor ei istorice, este şi rămâne deapururea unită cu România”, decret ratificat prin Legea pentru unirea Bucovinei cu România, promulgată prin decretul Regal nr. 5452 din 31 decembrie 1918.6

            Se făcea astfel un act de justiţie pentru poporul român din Bucovina care timp de 144 de ani a „...îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care-i nesocotea drepturile naţionale şi care, prin strâmbătăţi şi persecuţii, căuta să-i înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu care el voeşte să trăiască ca frate.”7 În sfârşit bucovinenii care „...au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătălie din Europa sub steag străin, pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi, drept răsplată, aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, izgonirea limbei lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică”8, aveau să devină, după un veac şi jumătate, stăpânii propriei lor vieţi.

            Se impune să fie subliniat faptul că istoricul act din 28 noiembrie 1918 a găsit sprijin şi în rândul reprezentanţilor progresişti ai minorităţilor naţionale din această provincie- mozaic etno-confesional, Alois Lebouton-în numele populaţiei germane- şi Stanislaus Kwiatkovski- în numele comunităţii poloneze- manifestându-şi deschis adeziunea la actul unirii. După cum se cuvine să precizăm şi faptul că, în spiritul sentimentelor de tradiţională omenie care i-a caracterizat dintotdeauna, bucovinenii, printr-o atitudine de înaltă ţinută morală şi umană, vor întinde o mână caldă minoritarilor care, de-a lungul vremurilor, au ajuns să trăiască în acest mic Paradis-Bucovina.

            Iată aşadar Bucovina „...prin vicleşug...smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice”9 revenită acasă, primită cu entuziasm de cei alături de care au apărat fiinţa neamului împotriva tuturor încălcărilor dinafară şi cotropirii păgâne.

            Pentru buna desfăşurare a activităţii economice, social-culturale, politice şi militare în Bucovina, pentru a asigura reorganizarea provinciei în condiţiile noilor realităţi, Decretul de organizare a Bucovinei din decembrie 191810 crea funcţia de ministru delegat al Guvernului la Cernăuţi, cu largi prerogative legislative, prevedea prezenţa în Consiliul de Miniştri a doi miniştri fără portofoliu pentru Bucovina, reglementarea tututror problemelor din această parte a ţării fiind în sarcina unui Secretariat General şi a unui Serviciu administrativ ce avea în componenţă următoarele secretariate de serviciu: interne; justiţie; finanţe; instrucţiune publică; culte; lucrări publice; industrie, comerţ şi îngrijire socială; agricultură,domenii şi alimentare; salubritate publică, celelalte domenii- armata, siguranţa statului, afacerile străine, jandarmeria şi poşta- rămânând în administraţia centrală a organelor de resort de la Bucureşti.

            Unirea Bucovinei, ca şi cea a celorlalte provincii româneşti din 1918, a dobândit consacrarea internaţională prin sistemul tratatelor de pace care au pus capăt, formal, primei conflagraţii mondiale.După lupta de pe front a fost nevoie de o adevărată bătălie diplomatică pentru a obţine recunoaşterea apartenenţa la România a teritoriilor româneşti în integralitatea lor. În ceea ce priveşte Bucovina, tratatul cu Austria a croit strâmb graniţa de nord a României, atribuind o serie de teritorii Galiţiei orientale, ceea ce va stârni serioase proteste, abia prin tratatul de la Sevres facându-se rectificările de rigoare, rectificări completate prin tratatul bilateral româno-polon, care a finalizat trasarea corectă a frontierei comune. În cele din urmă actele de autodeterminare realizate de români s-au impus opiniei publice internaţionale şi reprezentanţilor statelor reuniţi în cadrul Conferinţei de la Paris ca un drept istoric inalienabil al poporului român. Seria de tratate la care România era parte semnatară încheiate între 1919-1920 n-a făcut decât să recunoască o realitate: înfăptuirea firească a năzuinţelor de unitate statală, realizată de adunări reprezentative ale fiecărei provincii, alese pe baza votului universal (Sfatul Ţării în Basarabia, Marea Adunare Naţională în Transilvania) sau de către organizaţii legal constituite, aşa cum a fost Consiliul Naţional al Bucovinei care lua fiinţă la 27 octombrie 1918, având în componenţă pe foştii deputaţi români în Parlamentul de la Viena, primarii tuturor comunelor-urbane şi rurale- din Bucovina, preoţi, învăţători, deci pe cei care, pe bună dreptate, puteau cel mai bine să reprezinte voinţa colectivă.

            În pofida situaţiei catastrofale în care se afla la sfârşitul războiului, statul român va găsi capacitatea de a gestiona situaţia economică de aşa manieră încât să se înscrie curând pe un trend ascendent, înscriind apoi economia românească printre cele mai bine cotate în regiunea ei. N-a fost uşor, în condiţiile în care economia românească, devastată de război, hiperexploatată de ocupaţia germană, înglodată în datorii de tot felul, i s-au alăturat provincii cu propriile lor probleme economice, grevând asupra bugetului cu datorii preluate ca stat succesor, cu monedă ce trebuia schimbată la un curs cât mai favorabil pentru ambele părţi, cu petenţi ce solicită despăgubiri de război pentru proprietăţile devalizate,etc. Şi toate acestea pe fondul unei crize economice mondiale, provocate de ceea ce a rămas, din nefericire doar pentru o scurtă perioadă, cea mai mare încleştare militară din istorie.

            Şi din punct de vedere naţional şi confesional situaţia din anii de după unire va fi destul de complicată, având în vedere presiunile exercitate de reprezentanţii comunităţilor minoritare din România Mare, mai ales cu prilejul dezbaterilor referitoare la proiectul noii Constituţii. Păreri pro şi contra, acuzaţii repetate şi vehemente la adresa guvernului liberal, refuzul colaborării cu autorităţile româneşti, memorii adresate Societăţii Naţiunilor, o permanentă agitaţie pe tema românizării, respectiv a tendinţelor de anulare a identităţii minoritarilor sunt doar câteva dintre aspectele relaţiilor interetnice pe care a trebuit să le gestioneze statul român întregit. Nu trebuie însă uitat că, deşi, sub diverse forme, unii şi-au manifestat mereu nemulţumirea faţă de tratamentul aplicat în România Mare, agitând apele naţionalismului, minorităţile s-au  bucurat de prevederile democratice ale Constituţiei şi legilor ulterioare acesteia, având partide politice proprii, presă în limba naţională, trimiţându-şi reprezentanţi în Parlamentul României, având şcoli în limbile naţionale. Sigur, nu mai existau privilegiile de altădată, minoritarii nu mai puteau avea pretenţia de a fi „mai egali” decât românii, valahii îşi recuperaseră-în parte!- drepturile uzurpate în anii ocupaţiei străine, dar, în esenţă, minoritarilor din România nu le lipseau drepturile pe care le aveau în statele democratice ale epocii, ba dimpotrivă. Cât priveşte agitaţia politică şi acuzaţiile la adresa autorităţilor acestea sunt normale în activitatea unei grupări politice ce reprezintă o minoritate, reprezintă raţiunea existenţei respectivei grupări, întemeiată pe vechea zicală „copilul care nu plânge moare de foame”.De neînţeles-şi de condamnat!- ar fi lipsa angajamentului, neimplicarea, tăcerea acestor grupări, tăcere care ar permite tratamentul discriminatoriu.

            În concluzie se poate afirma că prin istoricele acte de unire din 1918 s-a realizat cadrul naţional şi social-economic necesar dezvoltării României moderne, s-au creat condiţii favorabile pentru progresul general al societăţii româneşti, în perioada ulterioară realizându-se importante reforme economice şi democratice.

Să nu uităm însă că înfăptuirea de acum 90 de ani avea să supravieţuiască puţin; ulii roşii venind dinspre Siberii de gheaţă s-au năpustit furibund asupra milenarului pământ românesc, strivind România dodoloaţă, umplând zările de ţipetele şi de umbrele lor  ticăloase, răşluind de la sânul Maicii Patrii grădina Bucovinei pe care-au otrăvit-o cu stârvurile lor nenorocite.

Să nu uităm, ca români, anul 1918, dar să nu uităm, ca bucovineni, nici anul 1940, care a frânt atâtea destine în lumea noastră dintre ceţuri. Să ne întoarcem la cuvintele lui Vasile Posteucă, un adevărat mucenic al neamului românesc, un idealist vizionar care,obligat să trăiască departe de ţara la care a visat şi de care veşnic i-a fost dor, şi-a creat  o Românie din poeme, din frânturi de cântec românesc, din amintirile duioase despre lumea lui hiperboreică. Să memorăm aceste cuvinte ca pe o rugăciune şi, atunci când vremea va fi venit, să nu ne lăsăm din nou inima furată şi vatra batjocorită:

 

“Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei, este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată. Ea poate fi numai încălcată, pusă-n lanţuri şi ţinută, până ce dreptatea Providenţei vine şi-i trânteşte pe asupritori la pământ. Şi ziua aceasta a restaurării dreptăţii în lume va veni! (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28 Noiembrie”11

 

Prof. Oltea Prelucă

Şcoala cu clasele I-VIII “Ion Creangă” Suceava

 

Note:

1.I. Antonescu, Românii-originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, Editura moldova, Iaşi,1991,p.37

2.N.Iorga, Conferinţe şi prelegeri, vol.I, Bucureşti,1943,p53

3.C.Hamangiu, Codul general al României, vol.VIII,Bucureşti,p.1210

4.Ibidem,p.1174

5.”Monitorul Oficial” nr.217/19decembrie 1918

6. ”Monitorul Oficial” nr.6/1 ianuarie 1919

7.C.Hamangiu,op.cit.,vol.VIII,p.1174

8.Ibidem

9.Ibidem

10. ”Monitorul Oficial” nr.217/19decembrie 1918

11. Pr. prof. dr. Cezar Vasiliu ,www.observatorul.com, preluat după “Cuvântul Românesc”, Nov. 1992, p.16

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)