Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Sf. Valentin şi Dragobetele nostru strabun

Julia Maria Cristea - Viena

 

 Impresii si pareri personale in FORUM

   De câţiva ani buni, luna februarie este marcată comercial de o nouă sărbătoare, intens mediatizată, ce tinde fie încoronată ca fiind cea mai sensibilă, cea mai romantică, cea mai delicată din toate cele cunoscute până acum – Valentin´s Day  - sărbătoarea dragostei şi a florilor. Aşadar, de 14 februarie când  e ziua Sfântului Valentin, s-a iniţiat frumoasa tradiţie ca fiecare bărbat sau chiar băiat să ofere flori fetelor şi femeilor – surorilor, iubitelor, prietenelor, logodnicelor, mamelor. O tradiţie foarte recentă, adoptată nu atât datorită romantismului ei cât mai ales datorită intensei mediatizări. Până în anul 1947 serbarea era practic inexistentă – în Europa cel puţin. În acel an concernul floral Fleurop din Franţa şi Belgia, a iniţiat sărbătoarea care însemna o fantastică deschidere pentru comerţul cu flori.

Evident, pentru a putea fi acceptată şi înrădăcinată, trebuiau argumente justificabile şi astfel s-au născut numeroase legende.

Într-una dintre ele, Valentin ar fi fost un martir roman, care în timpul împăratului Claudiu al II-lea ar fi ajutat creştinii şi tinerii care doreau să se căsătorească în ascuns şi pentru aceea a fost condamnat la moarte şi spânzurat la 14 februarie 270 ( e.n.) Se spune că împăratul cu pricina era convins că bărbaţii nu vor să se înroleze în armată datorită logodnicelor şi soţiilor, de aceea a interzis căsătoriile.

Într-o altă legendă, Valentin ar fi fost un preot foarte îndrăgit prin faptul că ar fi avut o grădină minunată şi fiecărei perechi de îndrăgostiţi care-l vizitau pentru a-i cere să îi căsătorească, el le dăruia flori. Numele său ar fi devenit şi mai celebru prin faptul că putea  să vindece epilepsia ( adică să scoată diavolul din trup).

Un alt Valentin împlicat în această tradiţie ar fi fost un episcop care ar fi murit în anul 475 în Meran - Italia. În anul 1972 prin simbioza acestor trei Valentini şi prin reforma calendarului regional catolic s-a instituit ziua Sf. Valentin la data de 14 februarie. În Germania noua tradiţie a fost adoptată cu greu, de abia din 1973 a fost sărbătorită ca „Ziua prieteniei”.

                       

Se spune că tradiţia zilei îndrăgostiţilor este mult mai veche. În Evul Mediu, la curţile nobililor din Franţa, Belgia şi Anglia se făceau bileţele pe care erau trecute numele tinerilor necăsătoriţi. Perechea astfel unită prin tragerea la sorţi ar fi fost considerată un an întreg logodnici. În alte versiuni această tradiţie ar fi datat din vremea Imperiului Roman, fiind o sărbătoare dedicată Junonei ( Juno Lucina) soţia lui Jupiter, patroana fetelor. Evident că toate aceste legende n-ar fi existat, sau ar fi fost practic îngropate în uitare dacă la începutul sec. XX in Statele Unite (asupra datei exacte există controverse) inovatorii americani n-ar fi făcut primele felicitări comerciale, în formă de cărţi poştale, dedicate zilei îndrăgostiţilor -"Valentine's Day". Şi uite aşa s-a dovedit încă odată – a câta oară? – că reclama este sufletul comerţului şi sărbătoarea a “prins rădăcini” – nesperat de adânci, în lumea întreagă..

 

Cred că este bine să avem cât mai multe sărbători. E bine să avem cât mai multe prilejuri de bucurie. E bine să ne colorăm intens existenţa care de multe ori poate fi mult prea ternă, prea monotonă sau pur şi simplu gri în gri. Nu este rău să importăm şi să împământănim  sărbători ale altor popoare – ba chiar poate fi o notă de exotism – trecând peste caracterul lor pur comercial.

DAR, este păcat să nu ne cunoaştem tradiţiile noastre, cele care ne definesc spiritual, serbările bunilor şi străbunilor noştrii, care, nu pot fi depăşite nici de mersul timpurilor, nici de evoluţia tehnicii secolului XXI, din simplu motiv că ele au izvorât din strânsa legătura a omului cu natura, care îşi va păstra întotdeauna ritmul său neschimbat.

 

Este păcat că a intrat de mult în uitare Dragobete zis şi Dragomir, Iova, Iovan Dragobete, Cap de Primăvară – tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei milenare româneşti, un corespondent similar divinităţilor antice ale dragostei şi naturii, precum Adonis, Eros, Telepinus, Osiris, Cupidon, Kupalo etc. ( I. Evseev)

Legendele spun că ar fi băiatul Babei Dochia ( dar opusul ei pozitiv) şi cumnatul lui Lăzărică – un străvechi zeu al vegetaţiei şi că ar fi un tânăr voinic, frumos, iubăreţ şi bun, care inspira dragoste curată fetelor ( spre deosebire de Zburătorul – o semidivinitate erotică, un demon malefic care reprezenta sexualitatea trupească)

Dragobetele era similar cu Năvalnicu – un personaj similar din folclorul românesc, un tânăr iubăreţ, focos, înflăcărat, care năucea minţile fetelor şi nevestelor tinere şi pentru aceea Maica Domnului l-a pedepsit trasformându-l într-o plantă ce-i poartă numele, folosită la vrăjile de dragoste. ( I.Ghinoiu )

 

Celebrarea sărbătoririi lui se făcea la sate în perioade diferite, de la zonă la zonă – în funcţie de ritmul împrimăveririi – 24 şi 28 februarie sau 1 şi 25 martie ( 24 februarie – sărbătoarea religioasă ortodoxă – Aflarea capului lui Sf. Ioan Botezătorul de aici se crede că vine şi denumirea de Iovan; „25 martie – Buna Vestire şi Ziua Cucului). Preambulul acestei sărbători era ziua Sfântului mucenic Vlasie – 11 februarie, considerat protectorul păsărilor şi femeilor gravide. În credinţa populară se crede că de ziua lui se întorc păsările migratoare şi încep să cânte.( I. Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti)

Observând îndelungat natura, ciclurile anotimpurilor, fenomenele naturale, viaţa plantelor şi animalelor (după care şi-a determinat propriile calendare -  ale muncilor agricole, pomi-viticole, pastorale, a strângerii plantelor tămăduitoare etc.) ţăranul român a dedus că majoritatea animalelor sălbatice sau domestice îşi au perioada de înmulţire primăvara, în cadrul renaştererii întregii naturi. Astfel multă vreme ziua de 3 martie a fost considerată o sărbătoare tradiţională – începutul primăverii sau Capul de primăvară. Este perioada de rut când păsările cerului se strâng în stoluri, se împerechează şi încep să-şi facă cuiburile, considerată Logodna păsărilor ( atât sălbatice cât şi domestice).

În lumea satelor, această presupusă logodnă a păsărilor a fost adoptată simbolic de către oameni ca o serbare a erotismului uman, în această zi se fac înfrăţirile între tineri de acelaşi sex, se fac logodne fictive ce pot genera căsătorii reale – ceremonii care au loc în cadrul unei frumoase  sărbători tradiţionale, considerate de unii cercetători etnografi ca „o rămăşiţă a totemismului avimorf, a cultului strămoşilor-păsări – în vechime comportamentul zburătoarelor era un model de conduită umană, învestit cu prestigiu sacral“. ( I. Evseev – dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească).  Păsările erau considerate mesagere ale zeilor, în acest sens este semnificativ faptul că în limba greacă cuvântul pasăre înseamnă "mesaj al cerului". Se credea că „păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere până la Dragobetele din anul viitor“ ( I.Ghinoiu) – ceea ce era valabil şi în lumea oamenilor.

Ziua lui Dragobete – zeul dragostei, era sărbătorită în mod deosebit, în primul rând nu se ţesea, nu se cârpea, nu se lucra la câmp sau în ateliere deoarece: „cel ce lucrează atunci, circicăie ca păsările toată viaţa“. ( A. Fochi – Datini şi eresuri). În schimb se făcea mare curăţenie în casă pentru a întâmpina cu bună cuviinţă pe Zeul Iubirii - Dragobete, care venea însoţit de zânele Dragostele, aducând sporul şi belşugul dar şi bucuria în case. O altă credinţă:” Dragobetele e flăcău iubăreţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat de ziua lui” ( I. Evseev ) .

Gospodinele trebuiau să hrănească păsările curţii cu hrană specială, iar celor sălbatice le aruncau boabe de  grâu, mei sau orz pe acoperişurile caselor. În această zi nu era voie să se taie păsări domestice şi nici nu se vânau sau blestemau cele sălbatice. Starea psihologică euforo-erotică a oamenilor, generată într-o oarecare măsură de împerechierea păsărilor, dar mai ales de primele semne ale primăverii, este semnalată de către N.Densuşeanu: “ o femei spune: că numai mâna s-o puie pe un bărbat străin în această zi şi va fi drăgostoasă bărbaţilor în tot cursul anului”. Fetele şi nevestele tinere strângeau zăpada netopită şi-şi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, ca să-şi păstreze frumuseţea ( Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania) Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an. Tot legat de această zi se făceau prevederi meteorologice sau existau superstiţii. Daca auzeai pupăza atunci erai  harnic şi spornic tot anul. Dacă ploua, se împrimăvăra mai devreme şi vremea urma să fie frumoasă.

 

Adevărată sărbătoare era însă pentru fetele şi flăcăii care aşteptau prilejul să-şi arate în faţa întregii colectivităţi alesul sau aleasa inimii. Tinerii trebuiau să serbeze împreună, căci cine stătea singur şi n-avea pereche de Dragobete, risca să rămână tot singur un an întreg, până la următoarea sărbătorire a Dragobetului.

Dacă era vreme frumoasă, de dimineaţă, frumos îmbrăcaţi ca la o mare sărbătoare, fetele şi băieţii se adunau pe grupe de vârste şi porneau hăulind şi chiuind de răsuna satul, strigând: „Dragobetele sărută fetele”, înspre dealurile din preajmă sau înspre pădure, pentru a culege primele flori de primăvară - ghiocei şi brânduşe. În timp ce fetele căutau flori, băieţii strângeau uscături pentru a aprinde apoi un mare foc, în jurul căruia se adunau, pe grupe de vârste, vorbeau, spuneau glume cu caracter erotic – dar nu cu substrat indecent – mai mult legate de simpatiile ţinute ascunse.

Înspre nămiază, când focurile se stingeau, fetele porneau în goană înspre sat, fiecare urmată de băiatul care o îndrăgea. Dacă acesta reuşea s-o prindă ( şi evident că ea se lăsa prinsă) avea dreptul s-o sărute în văzul tuturor şi erau pentru un an de zile, până la următorul Dragobete, consideraţi logodnici.

Această goană a băieţilor după fete se numea în jud. Mehedinţi „zburătorire”( şi păsările se zburătoresc) iar obiceiul declarării publice a dragostei între urmărită şi urmăritor s-a păstrat ca un cult erogen până în sec. XIX ( R. Vulcănescu).

Mulţi dintre părinţi de abia acum aflau simpatiile tinerilor, unii erau mulţumiţi, alţii nu, dar logodna virtuală era respectată, chiar dacă nu se încheia cu o căsătorie. De multe ori ele prevesteau nunţile care aveau loc în toamnă.

În această zi era obiceiul să se facă „însurăţirile între fete şi înfrăţirile între băieţi”- un ritual cu rădăcini străvechi întâlnit la tracii nord-dunăreni ( dacii) cât şi la tracii sud-dunăreni ( moesii şi odrisii) precum şi la iliri. ( Romulus Vulcănescu). Se făcea un gen de fraternitate rituală – fraţi de cruce şi surori de cruce, care rămâneau toată viaţa ca rude cosangvine, se ajutau, se sfătuiau,  până la moartea unuia dintre ei când la mormântul decedatului se făcea un ritual de „dezlegare”, de „desfrăţire”. Ceremonialul ritual era făcut pe grupe de vârstă şi sex, tinerii îşi zgâriau pe braţul stâng semnul crucii solare, îţi suprapuneau braţele sângerânde şi-şi sugeau sângele, considerându-se astfel de acelaşi sânge. Urma apoi un mare ospăţ cu alimente rituale – colaci şi grâu fiert. Aşa cum relatează Petru Caraman, acest legământ era destul de riguros, în unele regiuni el se reînnoia în fiecare an, până când tinerii aveau vârsta pentru a „intra în horă”.        

Cei legaţi prin acest ceremonial îşi spuneau veri, văruţe, fârtate, şoală ( verişoară), surate şi după ce se căsătoreau ( nu cu sora sau fratele suratei sau fârtatului) se întâlneau la fiecare sărbătoare de Rusalii ( Ion Ghinoiu – Obiceiuri de peste an). În felul acesta familia era virtual mărită şi oamenii trăiau într-o strânsă comunitate, cunoscând prea puţin cumplitul „demon” al lumii contemporane – „Singurătatea”...

 

Din punct de vedere fizic „fluviul timpului“ curge neîntrerupt, în acelaşi ritm imperturbabil – el nu cunoaşte cascade, vârtejuri, sau stagnări de ape. Doar evenimentele importante între care intră şi sărbătorile tradiţionale, amplifică, colorează această scurgere monotonă a timpului. Ele marchează ciclurile naturii, momentele cheie, definitorii, ale vieţii şi istoriei unui popor.

Aceste sărbători tradiţionale sunt în cele din urmă forma de exprimare a condiţiilor determinante din punct de vedere istoric, etnic, geografic, social şi cultural, caracteristice pentru fiecare popor în parte. Ele îşi au rădăcina adânc înfiptă în contextul social şi religios al omenirii, sunt urme ale “subconştientului colectiv” ( C.G.Jung) şi sunt studiate de o întreagă serie de ramuri ale ştiinţei interesate de acest specific, cum sunt : Etnografia, Folclorul, Antropologia, Sociologia, Psihologia şi Teologia.

 

E frumos că am adoptat o sărbătoare a îndrăgostiţilor, dar ar fi şi mai frumos să ne-o amintim pe a noastră, serbată de moşii şi strămoşii noştrii – nu ca de un eveniment din mediul rural ci ca o expresie a enormelor resurse spirituale ale neamului nostru.

E frumos să dăruieşti flori, indiferent de ocazie, sau mai bine zis să cauţi orice prilej de a dărui flori. Nu există un mesager mai delicat, mai sensibil, care să poată să spună fără cuvinte, atât de multe...

Putem serba Valentinul dragostei la 14 februarie – căci este prea mediatizat şi e “cool” să ne occidentalizăm, uite aşa, în timp rapid…

Dar este o datorie de suflet să ne reamintim sărbătorile noastre – vitregite şi intrate în uitare prin îngheţul afectiv datorat mult prea lungii ierni comuniste.  Ele ne reprezintă, sunt zestrea noastră culturală, au farmecul lor inedit, care ne afirmă şi ne diferenţiază de alte popoare.

Deci daţii şi lui Dragobetele cel frumos şi iubitor ceea ce i se cuvine din moşi-strămoşi -ziua lui pe 24 februarie care să fie  cunoscută de toţi românii, ca o “Sărbătoare a dragostei” ce ne aparţine şi ne leagă sufleteşte.

O zi a dragostei, neaoş românească. Credeţi că este prea mult? Eu zic că nu.

Iubirea ar trebui să fie sărbătorită nu la date fixe, nu  în fiecare zi ci în fiecare moment al vieţii noastre, căci ea este aceea ce generează viaţa şi „fără de iubire se-usucă timpu-n noi ca floarea fără apă“...

 

Julia Maria Cristea

Viena

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]