HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Valeriu Traian Frenţiu

Preotul, episcopul, omul de cultură şi martirul Bisericii Române Unite cu Roma

Marie Hetco

 

            În scrisoarea adresată preoţilor la începutul anului dedicat preoţilor: 19.VI. 2009, papa Benedict al XVI-lea a consemnat: „Biserica are nevoie de preoţi sfinţi, de slujitori care să-i ajute pe credincioşi să trăiască iubirea îndurătoare a Domnului şi care să fie martori convinşi ai acesteia.”

În scrisorile sale, episcopul noatru martir Ioan Suciu ne-a lăsat scris din gândurile şi trăirile sale rândurile: „Preotul e un lucru mare. Sunt cruci pe care numai el, le poate purta.”

Ce gânduri pătrunzătoare şi câtă realitate au cuprins aceste rânduri vizionare, dacă ne gândim la soarta bisericii noastre greco-catolice, a ierarhilor, a preoţilor ei, începând cu anii 1945 până în 1989 şi aproape în prezent!

Din perspectiva acestor rânduri, voi evoca figura marelui preot şi ierarh al Diecezei de Oradea, P.S. Valeriu Traian Frenţiu, hirotonit ca preot celib în 1898, consacrat episcop de Lugoj în noiembrie,  1912 şi din 03.II.1922, după trgicul sfârşit al episcopului de Oradea, Demetriu Radu, a fost consacrat  episcop al Diecezei de Oradea.

Eparhia de Oradea era pretenţioasă. Pe aici au trecut marii episcopi fondatori ai eparhiei din anul 1700, până în 1922: Ignatie Darabant, Samuel Vulcan, Vasile Erdeli, blândul Mihai Pavel, impunătorul Demetriu Radu. Toţi au lăsat admirabile moşteniri, unul s-a întrecut în realizări cu celălalt şi nu era deloc uşor să le mulţumeşti memoria. Atât la Lugoj cât şi aici la Oradea, episcopul Valeriu Traian Frenţiu a căutat să ridice sufletele, să le întărească în credinţă, să reclădească ordinea, viaţa religioasă şi morală, profund zguduită după primul război mondial.

            Unul dintre biografii P.S. Frenţiu, spune că: Edificiul spiritual în planul P.S. se reazimă pe doi piloni: Euharistia şi Cultul Fecioarei Maria. Adevărata splendoare şi chemare a bisericilor nu o constituie arhitectura, zugrăveala, bogăţia artei, desigur acestea sunt frumoase, stimulente pozitive, ci prezenţa lui Isus în tabernacol, pe altar. Isus din sfântul sacrament încălzeşte zidurile reci, le însufleţeşte, luminează înălţimea bolţilor, umple tăcerea lor şi atrage sufletul! Nu e destul să adori un Dumnezeu pe care să-l ştii departe, sus în ceruri, pe care să-l chemi cu lacrimi, gemete, să i te tângui cu strigăte în largul câmpului, în ascunzişul casei tale, în pădure, în munţi, când Biserica ţi-l aduce pe Dumnezeu în faţa ta; îl poţi atinge cu gura ta vrednică şi nevrednică, gustându-l şi simţindu-i prezenţa, primindu-l în inima ta, învăluindu-te cu îndurarea şi iubirea lui, iar tu, mulţumindu-i cu dragostea, recunoştinţa ta, bucurându-te de El, de prezenţa lui euharistică, hrana sufletească pe care preotul ţi-o dăruieşte. Biserica, este cu adevărat Casa Domnului, lăcaş sfânt, sfinţit în primul rând de Cristos Euharisticul şi această apropiere a omului de Dumnezeu înalţă sufletul, rupe sufletul şi-l îndepărtează de ispitele lumii, de răul de dinăuntrul sufletului, pentru că Isus din sf. Euharistie ne atrage spre inima sa îndurătoare, ne purifică, ne înfloreşte sufletul şi viaţa, omenia, caritatea, credinţa. Preotul, prin munca sa în confesional şi la altar, exprimă barometrul vieţii spirituale, a credincioşilor din parohia sa.

Îndemnat de propria experienţă şi de practica Bisericii Universale, P.S. Frenţiu hotărăşte  să dea cultului euharistic importanţa cuvenită şi să intensifice Cultul Maicii Domnului. I s-a  opus tradiţia noastră orientală şi „peceţile” de la 1700. P.S. Fenţiu îi lasă pe potrivnici să se frământe, să interzică, dar el deschide porţile închise ale bisericii toată săptămâna şi-l scoate pe Isus din tabernacolele umede şi reci; dă glas zilnic clopotelor amuţite peste săptămână, făcând din Casa Domnului, visterie de haruri. P.S Frenţiu a introdus practica celebrării zilnice a Sf. Liturghii în toate bisericile diecezei, lucru ce l-a făcut Excelenţa sa, din prima zi a preoţiei sale, toată viaţa lui şi până în seara arestării sale. Noi creştinii de acum am ajuns, har Domnului, să ne bucurăm de sf. Liturghie zilnică în biserica greco-catolică, încât asta ne pare ceva absolut natural, dar nu a fost aşa întotdeauna, nici în biserica universală şi cu atât mai puţin în Biserica Unită. P.S. Frenţiu a fost între cei dintâi preoţi greco-catolici care au adoptat această practică şi a introdus-o în Eparhia de Oradea.

Celebrarea zilnică a Sf. Liturghii şi Cultul lui Cristos Euharisticul, arată pentru ce Biserica este Casa Domnului. Spovada şi sf. Euharistie este întărită de introducerea Binecuvântării Euharistice, de adoratţia Sf. Euharistii şi Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus în biserica greco-catolică.

Cu binecuvântarea P.S. au fost introduse în cult, devoţiunile faţă de Sf. Anton de Padova, a Sf. Tereza a Pruncului Isus, Ordinul terţiar franciscan, octava de rugăciuni pentru unirea bisericilor (18-25.01), procesiunile euharistice, exerciţiile spirituale pentru preoţi.

Preotul din sat, din oraş, familist sau celib, preot simplu sau protopop, profesor sau canonic, fiecare trebuia să dezvolte la locul său, partea sufletească a activităţii sale, respectiv Sf. Liturghie zilnică, lectura spirituală, meditaţia, rugăciunea, studiul pentru menţinerea forţelor sufleteşti proaspete. Preoţii aveau obligaţia să predice în fiecare duminică şi sărbătoare, să facă catehizare, să asigure manualele, cărţile de rugăciune, să supravegheze şi să îndrume creşterea tinerilor , într-un cuvânt, toţi să fie adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu într-o lume cu evidente semne de păgânizare.

Exerciţiile spirituale pentru întregul cler au devenit obligatorii şi P.S. participa la ele, ca orice preot, dar la toate seriile.

În biserica română unită, Reuniunea Mariană a fost înfiinţată în 1914 de P.S. Demetrie Radu, deci are o vechime de 95 de ani. Activitatea Reuniunii Mariane  a cunoscut o puternică dezvoltare în toate parohiile diecezei, în toate liceele confesionale în timpul P.S. V.T. Frenţiu.

Numai aşa se explică păstrarea şi transmiterea adevărurilor de credinţă a conştiinţei identităţii greco-catolice şi a rugăciunii sf. Rozariu în familii, după anii mulţi şi întunecaţi ai persecuţiei şi a desfiinţării bisericii greco-catolice şi asta este un mare merit al păstoririi eparhiei de către P.S. Frenţiu, timp de 28 de ani, până în noaptea când a fost arestat din Palatul Episcopal, în 28.X.1948, loc în care nu s-a mai întors niciodată.

În eparhia de Oradea nu existau mănăstiri, locuri atât de necesare pentru activitatea spirituală a credincioşilor, ce o dezvolta prin munca lor călugării şi călugăriţele. După Tratatul de Pace de la Trianon din 1920, Mănăstirea Pocs, unde se făceau singurele pelerinaje din acest teritoriu vestic al ţării, a rămas Ungariei. P.S. a înfiinţat două localităţi ca noi centre mănăstireşti de pelerinaj, una la Zalău – Sălaj, şi la Drăgeşti – Bihor. Călugărilor franciscani le-a încredinţat multe parohii pe teritoriul eparhiei, le-a asigurat adăpost propriu în Cartierul Ioşia şi activitate în mănăstirea sf. Anton din Drăgeşti.

La chemarea P.S. Frenţiu, adresată Bisericii Universale, au venit în eparhie ordine călugăreşti noi: Asumţioniştii Augustinieni din Franţa. Ei au fost aşezaţi în Beiuş – călugări la internatul liceului Samuil Vulcan, iar călugăriţele la internatul de fete din Beiuş. Aceşti călugări din Franţa, au găsit atâta ospitalitate şi apreciere în Beiuş şi Oradea, că s-au naturalizat şi identificat cu românii de sânge.

Călugăriţele din Ordinul Notre Dame de Sion, au deshis în Oradea un pension, li s-a încredinţat educaţia unui Liceu de fete, a unei grădiniţe, precum şi Şcoala de aplicaţie a Şcolii Normale eparhiale de fete.

În 1927, Ps. Frenţiu a organizat aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea Episcopiei greco-catolice de Oradea, când sf. Părinte Papa Pius al XI-lea, i-a acordat distincţia „Paliul (Papal) arhiepiscopal”. Această mare aniversare a fost eternizată prin încastrarea unei inscripţii pe peretele de nord al Catedralei Sf. Nicolae, cuprinzând data întemeierii, a a aniversării a 150 de ani a Episcopiei de Oradea şi numele P.S. V.T. Frenţiu şi a gloriosului rege al româniei, Ferdinand I, împreună cu promisiunea solemnă de mărturisire a credinţei catolice. P.S. V.T. Frenţiu a fost apreciat şi de Guvernul român, care în 1926 i-a acordat distincţia de „Mare Ofiţer al Ordinului Coroana României” şi „Răsplata muncii pentru biserica greco-catolică”.

În 1928 a organizat şi patronat aniversarea centenară a întemeierii liceului Samuil Vulcan din Beiuş, un adevărat eveniment cultural prin amploarea şi notorietatea  participanţiloir, între care s-a numărat şi generalul francez Berthelot.

P.S. V.T. Frenţiu a fost membru în Senatul României şi şi-a adus contribuţia împreună cu ceilalţi ierarhi greco-catolici la toate legile privind viaţa religioasă, inclusiv la încheierea concordatului cu sf. Scaun al Romei.  Cu sprijinul material al P.S. Frenţiu s-au tipărit mai multe reviste, printre care cunoscuta revistă „Vestitorul” care a apărut la Oradea din 1925, fără nici o întrerupere, până în 1948, la desfiinţarea Bisericii noastre.  Tot cu sprijinul său material s-a tipărit „Testamentul nou”, primul testament publicat cu literee latine în Biserica română Unită; s-a tipărit „Tratatul de teologie Pastorală” şi alte publicaţii periodice. Ceea ce îi aduce P.S. Frenţiu un nume de mare om de cultură, un mare Mecena, este concursul şi sprijinul financiar dat înfiinţării Teatrului de Vest din Oradea ştiind că din Maramureş până la Arad, era singurul teatru în limba română de-a lungul graniţei de vest a României.

Episcopul V.T. Frenţiu a fost un reputat gospodar al episcopiei.

A înfiinţat Pavilionul de vară la Huta Finişuluui de lângă Beiuş, a construit la Holod o reşedinţă domenială solidă, un depozit pentru păstrarea recoltelor agricole de pe propprietăţile agricole din Holod, a construit o moară cu aburi care lucra pentru nevoile populaţiei din satele apropiate Holodului; a dispus introducerea iluminatului electric în multe biserici ale episcopiei, în clădirile domeniului de la Holod, de la Stâna de Vale; a comandat şi finanţat lucrarea unui splendid iconostas pentru capela din incinta Palatului epicopal din Oradea, a lărgit şi modernizat corul catedralei Sf. Nicolae, cor religios cu mare nume, condus de preotul Francisc Hubic, iar la edificiul din spatele catedralei a adăugat încă un etaj, construit în stil neobrâncovenesc, clădire care a servit şi ca locuinţă pentru personalul diactic, preoţi şi călugări.

În 1940, P.S. Frenţiu, s-a opus public ocupării Ardealului după nefericitul Diktat de la Viena, fapt pentru care a fost expulzat de către autorităţile maghiare hortiste din Oradea.

În 1941, după moartea episcopului Nicolcescu de la Blaj, P.S. Frenţiu a ajuns Mitropolit al Blajului. Înapoi în Oradea s-a reîntors de la Blaj numai în 1946 dar era deja destul de bolnav.

În noaptea de 28 octombrie 1948 este arestat de către comuniştii români din Oradea şi închis cu alţi episcopi greco-catolici în vila patriarhului B.O.R., Justinian Marina, la Dragoslavele – Muscel. Sunt ţinuţi în frig şi foame 4 luni apoi după vizita Patriarhului Marina, sunt duşi cu toţii şi închişi la Mănăstirea Ortodoxă Căldăruşani. Izolarea de aici ţine 15 luni. Erau total rupţi de lume, de orice legătură cu diecezele lor din Ardeal. Scopul reţinerii şi al izolării este evident: se urmărea distrugerea rezistenţei fizice şi morale a martirilor credinţei noastre; să-i supună şi să-i umilească. Rezultatul scontat de B.O.R. este între timp cunoscut, căci episcopii noştri au refuat să se plece în faţa comuniştilor atei, refuzând orice compromis şi înţelegere cu Patriarhul I. Marina şi vicarul său, Teoctist. P.S. Frenţiu era bolnav, avea peste 73 de ani, dar relatările vremii îl descriu ca senin şi încrezător, fiindcă i se permitea să oficieze Sf. Liturghie, bucuria lui cea mai mare.

Anul 1950 îl găseşte la închisoarea din Sighet, unde toţi au fost supuşi unui regim auster de exterminare. Sighetul, ca toate închisorile comuniste ale vremii erau conduse de persoane cu înclinaţii sadice, de criminali autentici. N-au lipsit: foamea, frigul, tortura fizică şi morală, alături de bolile vârstei şi cele provocate de lipsuri, muncă forţată peste puterile lor, izolarea permanentă, batjocura, fapte care au adus Penitenciarului din Sighet un sumbru renume.

Directorul închisorii, Vasile Cioplan, i-a închis pe ierarhii Bisercii greco-catolice la grămadă, în celulele 44 şi 48. Directorul Cioplan le-a declarat arogant la ducerea în celule că  „de-acum înainte  eu sunt Părintele vostru”. Cu toţii au fost îmbrăcaţi în uniforme cu dungi şi cu numere pe spate, pierzându-şi definitiv numele, identitatea. P.S. Frenţiu s-a stins din viaţă în 11 iunie 1952 (deci acum 58 de ani), după ce împlinise 77 de ani. Trupul său neînsufleţit a fost transportat noaptea, în căruţa de gunoi a închisorii şi aruncat anonim într-o groapă în Cimitirul Săracilor de pe malul Izei. Nu se cunoaşte nici acum, locul de veci, mormântul, fiind nivelat imediat după îngropare. Am adus pământ de acolo în 2003, ţărână pe care am aşezat-o lângă capela Frenţiu, de aici.

Este cel de-al doilea martir al Bisericii Române Unite mort în închisoare, primul fiind episcop vicar de Bucureşti, Vasile Aftenie.

P.S. Valeriu Traian Frenţiu preot cu o viaţă de autentic apostol a credinţei strămoşeşti şi al neamului românesc, un preot plin de evlavie ce îşi odihneşte osemintele departe de episcopia sa, într-un mormânt necunoscut.

Avem datoria şi recunoştinţe sfântă de-a nu înceta comemorarea acestui mare preot, episcop şi martir al credinţei, dar şi a celorlalţi episcopi ai noştri, pentru că orele de comemorare pentru ei nu vor fi niciodată destule. Aceşti martiri sunt mângâierea şi speranţa bisericii române unite.

 

Oradea, 08.06.2010

A consemnat, Marie Hetco

Bibliografie: „Cei 12 episcopi martiri a Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică” de Sivestru Prunduş şi Clemente Plăianu

 

Adăugire la expunerea de mai sus:

„Biserica Română unită cu Roma se întoarce spre trecutul său, către perioada persecuţiilor, pentru a găsi forţa de a continua şi a sta mărturie pentru o viaţă creştină autentică şi generoasă”.

Duminică, 13.05.2007, în Catedrala Sf. Nicolae din Oradea a avut loc un eveniment cu o semnificaţie cu totul aparte pentru comunitatea greco-catolică. Rămăşiţele pământeşti ale episcopilor greco-catolici Iuliu Hirţe, Vasile Hossu, Coriolan Tămăian, ale monseniorului Ioan Dan, au fost deshumate, ceremonia de deshumare a fost oficiată de PSS Virgil Bercea însoţit de mai mulţi preoţi şi sicriile cu osemintele lor au fost de puse în catedrală. În locul rămăşiţelor pământeşti ale PSS Valeriu Traian Frenţiu, înmormântat în noaptea următoare a decesului din 11.06.1952 în cimitirul săracilor din Sighet, într-o groapă necunoscută din cauza faptului că veşmintele nu au fost găsite, PSS Virgil Bercea şi credincioşii orădeni care au participat la pelerinajul din Sighet din 11-12 mai din fiecare an, au adus într-o urnă pământ din cimitirul unde acesta a fost înmormântat.

După celebrarea sf. Liturghii arhiereşti şi parastasul de pomenire, rămăşiţele lor, au fost reînhumate prin depunerea lor în cripta catedralei sf. Nicolae, pentru a-şi dormi somnul de veci sub altar „pentru că locul lor se cuvine să fie în catedrală”, precizare făcută la finalul sf Liturghii de PSS Virgil Bercea, episcopul eparhiei greco-catolice de Oradea.

Episcopii noştri s-au reîntors asfel acasă şi în dangătul clopotelor catedralei, care au sunat acum pentru ei, ale onorurilor militare cuvenite, ale fanfarei, procesiunea religioasă la care au participat oficialităţile locale, ierarhii Bisericii române unite, ai Bisericii romano-catolice, un număr foarte mare de preoţi şi credincioşi au condus şi depus sicriele cu osemintele martirilor noştri în cripta catedralei.

Recent, la Mănăstirea franciscană „Adormirea Maicii Domului” din Oradea, la întrunirea „Reuniunii Mariane” din 08.06.2010, a fost evocată viaţa de preot, ierarh şi martir a PSS V.T.Frenţiu. În 11.06.2010 s-au împlinit şi comemorat în cadrul sf Liturghii şi a parastasului, împlinirea a 58 de ani de la decesul PSS. Am rememorat cu această comemorare cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: „Sărut cu veneraţie lanţurile cu care su fost legaţi epscopii şi preoţii acestei biserici române unite, atât de apropiaţi inimilor noastre. Isus a avut 12 apostoli. Episcopii voştri au fost tot 12 dar nici unul nu s-a lepădat de Isus”.

A consemnat Marie Hetco – 13.06.2010

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com