Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

VASILE MANIU

 Istoriografia românească referitoare la Banatul medieval

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

Continuator îndârjit al Şcolii Ardelene, lugojanul Vasile Maniu s-a aflat sub puternica influenţă spirituală a lui Timotei Cipariu şi August Treboniu Laurian, fapt datorat apartenenţei comune la cultura iluminismului târziu transilvănean. Ca şi August Treboniu Laurian, el a fost un adept al „purismului” latin al limbii române. De aceea, considera că lucrarea lui Laurian, Tentamen Criticum in originem derivationem et formam linquae romanae in utraque Daciae vigentis vulgo Valachichae, Viena, 1840, este o operă reprezentativă a culturii noastre, indispensabilă pentru cercetătorii lingvişti români sau străini, aşa cum el însuşi o dovedise în studiile sale, începând cu cel intitulat Care sunt literele romane, apărut la Timişoara în anul 1856. De asemenea, influenţa latinistă a lui A.T. Laurian asupra lui Vasile Maniu s-a răsfrânt şi după lectura unui număr de articole şi studii publicate în „Magazin istoric pentru Dacia”, periodic coordonat de autorul lucrării Tentamen Criticum. Puternică a fost şi înrâurirea lucrărilor istorice ale lui Laurian, îndeosebi a celor intitulate Die Rumänen der Osterreichischen Monarchie (Viena, 1849 – 1851) şi Temisiana sau Scurtă istorie a Banatului temisian (Bucureşti, 1849)[1].

Cu începere din timpul revoluţiei de la 1848, relaţii strânse, de prietenie, au fost între Vasile Maniu şi Alexandru Papiu Ilarian, un alt continuator al Şcolii Ardelene, pe cei doi apropiindu-i în principal admiraţia faţă de iluminişti,  preocupările istoriografice comune şi concepţiile similare referitoare la rolul disciplinei istorice în societate. Alexandru Papiu Ilarian îşi săvârşea cercetarea ştiinţifică în noul spirit al şcolii europene de orientare critică pozitivistă (fără să îşi poată anihila, uneori, impulsiunile romantice), astfel realizând o operă istorică valoroasă. Între lucrările sale, menţionăm Istoria Românilor din Dacia Superioară, (t. I-II, Viena 1851-1852) şi Tezaur de monumente istorice pentru România (t. I-III, Bucureşti, 1862-1865), lucrări care au fost apreciate de Vasile Maniu, prima constituind şi un preţios izvor documentar pentru studiile sale istoriografice.

Încununarea tinereţii studioase a lui Vasile Maniu[2] s-a realizat prin elaborarea masivei sale lucrări Dizertaţiune istorico-critică şi literară tractând despre originea românilor din Dacia Traiană, publicată la Timişoara, în anul 1857, aceasta fiind cea mai importantă operă a acestui istoric bănăţean. Vasile Maniu arată că scopul acestei lucrări a fost să lămurească originea şi evoluţia poporului român, din antichitate şi până în epoca modernă, în baza unor corecte cercetări, „cu explicarea combinativă a scrierilor vechi ce sunt în câtva de natură ambiguă, prin combinarea datelor istorice şi prin prejudecarea jurstărilor din timpii vechi”[3]. Ampla lucrare, de 645 pagini, e alcătuită din două părţi mari, una cuprinzând prezentarea istorico-critică a materialelor referitoare la originea şi continuitatea poporului român, cealaltă fiind axată pe problematica privind formarea şi evoluţia limbii române.

În privinţa continuităţii populaţiei autohtone pe teritoriul Daciei, el aduce argumente valabile, diferenţiate în funcţie de fiecare epocă. Pentru perioada migraţiilor, el consideră că populaţia de aici şi-a menţinut autonomia, retrăgându-se în codrii locurilor sale, fără să părăsească vreodată teritoriul strămoşesc şi să migreze în sudul Dunării: „Străbunii noştri rămăseseră şi astădată, cu tot fatalismul timpurilor, cu toată cruzimea barbarilor, statornici pe pământul Daciei, retraşi însă la început între munţi”[4]. Aserţiunea aceasta este similară cu amintita, mai sus, opinie a cronicarului Nicolae Stoica de Haţeg, care scria că: „Rumunii fugiţi munţii au lucrat şi s-au apărat, gloatele şi-au scăpat”[5]. Bazându-se pe lucrări ale reprezentanţilor Şcolii ardelene, pe anale şi cronici bizantine, istoricul bănăţean prezintă corect numeroase aspecte ale Evului Mediu timpuriu, între care o importanţă aparte îi acordă stabilirii bulgarilor la sud de Dunăre, a ungurilor în Câmpia Pannoniei, evidenţiind, totodată, contactelele pe care le-au avut aceştia cu populaţia românească nord-dunăreană de pe vechea vatră a Daciei Traiane. Că populaţiile migratoare n-au influenţat populaţia autohtonă într-o asemenea măsură încât aceasta să-şi modifice profilul etnic, o dovedesc „datinile, mitologia şi limba noastră romanică”[6]. Maniu stăruie mai mult pe ideea că, în ce priveşte limba română, se constată influenţe străine, mai ales din partea slavilor, fără ca acestea să afecteze tezaurul lexical latin, sau, după cum se exprimă lingviştii din zilele noastre, fondul principal de cuvinte.

Mergând pe urmele istoricilor Laurian şi Ilarian, istoricul bănăţean amintit foloseşte sursele documentare străine referitoare la primele formaţiuni statale româneşti din Transilvania şi Banat, îndeosebi Cronica Notarului Anonim şi Legenda Sf. Gerard. În temeiul acestor izvoare, Maniu a fixat întinderea geografică a voievodatului bănăţean, din veacurile IX–XI, între Criş şi Dunăre, aşa cum s-a susţinut şi mai târziu în întreaga istoriografie românească relativă la Evul Mediu din sud-vestul ţării noastre. El consideră că voievodatul lui Glad avea o oaste puternică – formată din pedeştri şi cavalerie – „cu mult mai respectabilă decât s-ar putea crede”[7], fapt ce îl face să susţină că acest teritoriu nu a fost cucerit de către unguri la sfârşitul secolului al IX-lea. Îşi bazează aserţiunea pe deducţia că dotarea militară superioară a lui Ahtum[8] nu putea fi, în chip logic, decât urmarea aceleia „din epoca domnitorului Claudiu”[9] (Glad – n.n. T.C.). De un temeinic comentariu din partea lui Vasile Maniu beneficiază şi Diploma Cavalerilor Ioaniţi din anul 1247, autorul relevând însemnătatea acestui document în istoria românilor, întrucât actul respectiv contribuie la o mai bună cunoaştere a stării sociale, economice şi politice a Ţării Româneşti în general şi în special a părţii acesteia cunoscute, la mijlocul secolului al XIII-lea, sub denumirea de Banatul de Severin.

Un spaţiu extins din tratarea Evului Mediu românesc este destinat confruntărilor dintre regele Carol Robert de Anjou şi voievodul Basarab I şi dintre regele Ludovic I şi voievodul Bogdan I. Autorul subliniază importanţa victoriilor în acele războaie de apărare ale românilor care au zăgăzuit în acea vreme expansiunea militară a Regatului Ungariei în teritoriile româneşti. Marii principi din istoria neamului românesc îi reţin atenţia cu totul aparte, autorul   evidenţiindu-le geniul militar, vocaţia diplomatică şi politică, rolul fundamental în apărarea Creştinătăţii din Europa Centrală şi Sud-Estică. Maniu consideră că Mircea cel Bătrân „ocupă locul cel mai ilustru din istoria română”[10], că acesta este „ regeneratorul poporului său”[11]; pe Ştefan cel Mare, „eroul Moldovei din sute XV”, îl caracterizează drept „domn de memorie eternă”[12].

În galeria iluştrilor domni români, figura lui Mihai Viteazul ocupă un loc central, acesta fiind, în viziunea lui Vasile Maniu, simbolul unirii Ţărilor Române. Actul istoric al Viteazului a prefigurat – ni se spune – întemeierea „unui stat mare, puternic şi independent”[13]. Prin faptele sale istorice, Mihai Viteazul este înfăţişat ca o personalitate de talie europeană, care şi-a lăsat amprenta strălucitoare pe epoca istorică a acestei părţi a lumii, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul veacului următor. Maniu face o caldă descriere a epocii „eroului strălucit”[14], istoria acesteia prilejuindu-i autorului argumente pentru atestarea aspiraţiei şi luptei neîntrerupte care a condus la unitatea politică statală a românilor, pe care, geografic, „nu-i despărţea nimic decât cinga Carpaţilor”[15].

După stabilirea definitivă la Bucureşti a lui Vasile Maniu, în anul 1858, lucrările sale publicate[16] acolo nu au atins nivelul la care se ridicase Dizertaţiunea istorico-critică şi literară tractând despre originea românilor din Dacia Traiană. Deşi a trăit în Capitală, interesul său pentru istoria Banatului i-a rămas mereu viu până la sfârşitul vieţii. În lucrarea Românii în literatura străină. Studii istorio-critice şi etnografice, se pronunţă cu consideraţie asupra unor studii ale „distinsului istoriograf Pesty Frigyes”, preţuind îndeosebi lucrarea A Szörényi bánsag és Szörény vármegye története (Istoria Banatului de Severin şi a Comitatului Severinului), apărută la Budapesta, în anul 1878. Această istorie a Banatului de Severin şi a comitatului Severin este prima prezentare istorică a acestei importante structuri politice româneşti din sudul Banatului şi nord-vestul Olteniei[17]. Vasile Maniu aprecia ca fiind de mare însemnătate ştiinţifică şi politică pentru poporul român, lucrările referitoare la istoria acestui popor, amintind între aceste lucrări contribuţiile mai vechi ale lui Francesco Griselini, August Treboniu Laurian, Leonhard Böhm, Johann Heinrich Schwicker şi pe cele mai noi, cu precădere pe ale lui Frigyes Pesty.

Leonhard Böhm publicase la Leipzig, în 1861, lucrarea în două volume, Geschichte des Temescher Banats, care conţine o mare bogăţie de informaţii documentare, din care o bună parte folosise şi Maniu în Dizertaţiune. Cu acelaşi titlu ca al lucrării lui Böhm (şi apărut în acelaşi an 1861, dar la Becicherecu Mare), studiul lui Johann Heinrich Schwicker a intrat şi el în atenţia banatologilor din secolul al XIX-lea; între aceştia, cel mai reprezentativ, prin la anii `80, a fost chiar Vasile Maniu. El sublinia că se închega, în limbile germană şi maghiară, o importantă istoriografie referitoare la Banat, din care se putea desprindea concluzia că „vechimea românilor în acea ţară românească se poate invedera fără contradicţiune”[18]. Continuitatea neîntreruptă a românilor pe acelaşi teritoriu „se putea învedera” mai cu seamă din valoroasa lucrare a lui Frigyes Pesty A Szörényi vármegyei oláh kerületek, apărută la Budapesta în anul 1876. Studiul acesta – al cărui titlu tradus este Districtele româneşti ale comitatului Severin – a declanşat în istoriografia românească un interes extraordinar pentru lămurirea situaţiei celor opt districte privilegiate din Banat. Tema aceasta a fost mereu actuală până în zilele noastre, aşa după cum se va vedea pe parcursul lucrării noastre.

Istoriografia maghiară şi germană bănăţeană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea îi incita pe cărturarii bănăţeni, întărindu-le hotărârea de a elabora şi ei, în viziune românească, o istorie a Banatului.

Vasile Maniu, într-o scrisoare din anul 1870 către Vincenţiu Babeş, îşi exprimă intenţia să scrie o sinteză istorică a Banatului, iniţiativa aceasta fiind stimulată şi de „stăruinţa” în acest sens a „amicilor” săi de la Academia Română. Maniu „le-a promis” că „se va hotărî” să elaboreze lucrarea îndată ce îşi „va procura” documentaţia necesară privind „starea Banatului politico-bisericească din timpii chinezatelor (subl. n. T.C.) până la înfiinţarea comitatelor şi în urmă. Spre acest sfârşit, iubitul meu, eu mă adresez la tine – îi scrie el lui Babeş –, la d-nii Mocioneşti şi la toţi amicii noştri. Arhivele Hungariei (Pestei), Vienei, Timişoarei, Aradului, Urbei Mari[19], Caransebeşului, Cenadului, Lipovei, Carlovăţului (relativ la datele înfiinţarii Mitropoliei sârbe) vor fi pline şi nimini altul decât tu poate fi mai competent în descoperirea şi aprecierea lor”[20].

După cum se arată în Programa pentru istoria critică a Banatului Temişan, rămasă în manuscris[21], în partea a II-a a acesteia, cu începere de la Secţiunea VI, sunt prezentate capitolele despre Banatul Evului Mediu: ,,Imperiul Bulgaro-Român în Ţarile de la Dunare. Starea Temişanei şi a poporului român între anii 680-797; domnia lui Claudiu din Temişana (864-884). Dezbinarea bisericii. Apariţiunea arpadienilor. Legătura şi comerţul domnilor Temişeni cu Basarabii Olteniei şi cu statul româno-bulgar din Moesia şi Tracia”.

Secţiunea VII – „Luptele domnilor români Claudiu, Ahtum cu arpadienii încălcători; consecinţele acestor lupte. Independenţa Temişanei până la 1020. Epoca lui Bazilius II Bulgaracton. Reînnoirea legăturilor între românii temişeni cu imperiul (bizantin) roman oriental”.

Secţiunea VIII – „Temişana între anii 1020-1186 sub numele de Banat al Severinului div(izat) în comitate neatârnate păstrând raporturi de uniune personală cu regii Ungariei. Luptele Comnenilor cu arpadienii Ladislau I, Ştefan II şi III. Incursiunile cumanilor şi peucinilor, sub Buture, Duca şi Petrafilo. Răzbel de succesiune între Ştefan II, Ladislau II, Geza II, Ştefan III şi IV – Ungaria vasală imperiului roman (bizantin). Bella III (1173). Fraţii Petru şi Asan restabilind regatul româno-bulgar ce pun în raport cu basarabii Olteniei şi cu românii Banatului Temişan - Starea culturală şi economică a poporului bănăţean din aceşti timpi”.

Secţiunea IX – „Ostilităţile între Ianiţiu şi Emeric, regele Ungariei. Încuscrenia Asanilor cu Andrei II Arpadianul (redă pacea Ungariei). Finanţele şi comerţul ţării (ungare); ruinele prin arendaşii Sărăconi. Diploma lui Andrei II are înrăurire asupra Banatului. Cumanii primesc pământuri între Dunăre şi Tisa de la Bela IV, supranumit regele Cumaniei. Romănii bănăţeni, adăpostiţi de munţi, rămân feriţi de prădările tătarilor”.

Secţiunea X – „Starea politcă a Banatului Temeşan pe timpii regilor Ungariei de viţă străină, începând de la Carol Robert - 1309. Legătura de unire personală cu principii Transilvaniei. Autonomia districtelor române[22] din B.Temişan (subl. n. - T.C.) ... (a se vedea Frigyes p. 36, 5. I, nota I, ce zice Czönig). Reformele prin care au trecut în diferite epoci familiile române bănăţene[23] cele mai însemnate din acei timpi. Epoca marilor căpitani români Corvinii, Chinezu, Băllasa, Desu, Perianucet. Documentele de imunitate ale municipiilor române[24] cuprinzând Hălmagiul Zarandul şi Valea Haţegului”[25].

Secţiunea XI – „Evenimentele urmate în Banat după catastrofa de la Mohács (1526) şi până la căderea Banatului sub dominaţiunea musulmană . Cauzele acestei căderi”.

Secţiunea XII – „Starea socială, culturală şi bisericescă sub domnia musulmană. Însemnătatea strategică a Banatului. Valoarea militară a poporului român bănăţean încercată în luptele cu puterea otomană”.

Secţiunea XIII – „Ce influenţă avut-au asupra poporului român bănăţean răscoala lui Doja, insurecţiunea lui Tököly şi Rakokzy, mişcarea românilor din 1714”[26].

Secţiunea XIV – „Situaţiunea Banatului sub raport politic, cultural şi economic în urma tratatului de la Pasarovitz 1718”[27].

Secvenţele reproduse din Programa... lui Vasile Maniu oferă o imagine destul de clară asupra viziunii istoriografice a acestui istoric, riguros structurată pe problematica fundamentală a Evului Mediu bănăţen. Desigur că o seamă de formulări nu mai corespund cerinţelor istoriografice contemporane, fie datorită unei terminologii devenite azi anacronice, fie datorită noilor metodologii privind abordarea conţinutului istoric al acelei perioade. Dar, oricum, dacă proiectul lui Maniu s-ar fi realizat, el ar fi fost un mare câştig pentru istoriografia românească în general şi pentru cea bănăţeană în special.

Întru sprijinirea înfăptuirii aceste istorii s-au implicat cărturarii bănăţeni Petru Broşteanu („acesta studiind în arhivele müncheneze, îi semnala preţioase documente referitoare la Banat”[28]) şi Athanasie Marian Marienescu, „care îi punea la dispoziţie mai multe note bibliografice”[29]. Între altele, Marienescu se oferă să-i facă traduceri din Corpus Juris Hungarici, îndeosebi secvenţele privind vechile comunităţi româneşti (din Evul Mediu) din Croaţia şi Slovenia. Totodată, Marienescu îi atrage atenţia asupra necesităţii cunoaşterii istoriei sârbeşti, pentru că în aceasta se găsesc informaţii inedite despre trecutul Banatului[30]. În acest sens i se adresează lui Maniu, având în vedere şi calitatea acestuia de academician (chiar de secretar al Secţiei de istorie a înaltului for ştiinţific din România), pentru rezolvarea unei cercetări în arhivele sârbeşti: „Poate că Academia ar putea trâmite pe unul carele ştie şi sârbeşte, să scruteze... Nu e rău pentru noi să aflăm puţine date istorice unde se află să le căutăm, căci pot lumina alte puncte încă nepricepute din istorie”[31] .

Din păcate, abia în anul 1892, Maniu a reuşit să întreprindă o cercetare documentară în Banat, în scopul completării nemijlocite a informaţiei sale istorice despre această provincie, investigaţia respectivă fiind efecuată cu sprijinul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din România. De aceea, el a înaintat acestui minister un amplu şi detaliat raport privind cercetarea sa[32]. În acesta face comentarii foarte interesante referitoare la aspecte istorice din zona investigată în luna iunie a anului 1892. Foloseşte acest prilej pentru a-şi manifesta necesara atitudine pamfletară faţă de părerile „cârtitoare” ale unor străini care contestau adevărurile istorice ale poporului român privind originea şi continuitatea sa pe vatra existenţei lui milenare. Redăm câteva spicuiri din acest Raport, cu date referitoare la Evul Mediu: „Bine ştiut este care a fost la venirea Arpadienilor situaţiunea poporului român din Dacia Traiană, împărţită în Domniate, Ducate şi mici republici transformate mai târziu în Chinezate (...). Cronicile naţionale, ca şi cele străine, ne amintesc pe Gelu ca domn al Ardealului (...), pe Menumorut al Marmaţiei, mărginaş cu ducatul din Remetea Mureşului, pe Claudiu al Temişianei – de la Tissa şi Mureş până la Orşova (...) – pe Farcaş al Bârsei, pe Basarabii Făgăraşului şi Omlaşului, pe craiul Iovan al Almaşului Temişian, care se întindea până la Vârşeţiu (...). Afirmaţiile noastre despre autonomia, viaţa de stat, biserica naţională, puterea de expansiune a Românilor băştinaşi pe întregul teritoriu al Daciei Traiane îşi au răsunet puternic până şi în mărturisirile cronicarilor şi istoriografilor: Bizantini, Slavi, Poloni, Bulgari, Dalmaţieni, Ruşi, Englezi, Franci, Germani, chiar şi maghiari, îşi au puternicul temei şi testimoniu în unitatea de limbă, datini, tradiţiuni, moravuri, port, credinţă, superstiţiuni, în modul vieţii şi al cugetării care toate pot surprinde pe cei ce nu se îndeletnicesc cu studiul comparativ etnografic (sub raportul istoric şi geografic, psihologic, biologic, adică cu studiul vieţii şi particularităţilor noastre), ci se mulţumesc a îngâna ştiinţa şi a ne judeca în modul cel mai uşurel după – impresiunile de moment sau în interesul egoist (...); se feresc a intra mai cu inimă în miezul studiului istoric spre a învăţa să cunoască (...) starea socială, morală şi culturală a popoarelor conlocuitoare şi a celor din prejurul nostru, de pe timpurile evoluţiunii lor medievale (...)”[33] .

Asemenea reflecţii dovedesc profunda viziune istoriografică a lui Vasile Maniu, contemporan cu marele învăţat B.P. Hasdeu, cu care, de altfel, avea relaţii apropiate de prietenie şi pe care îl preţuia foarte mult, considerându-l „un om de ştiinţă de valoare universală, capabil să aducă mari schimbări în fizionomia spiritualităţii noastre moderne”[34]. Era de părere că Hasdeu „a fertilizat istoriografia”[35]. Era convins că „filosofia istoriei critice” conturată de Hasdeu oferă „toate elementele spre a cumpăni în deplină cunoştinţă cauzele şi efectele evoluţiunilor[36]. Toate acestea erau spuse, avându-se în vedere concepţia lui Hasdeu potrivit căreia studiul istoriei se face pe baza „legilor naşterei, creşterei, dezvoltărei, slăbirei şi renaşterei popoarelor în spaţiu şi timp”[37]. E de reţinut că „timp de aproape trei decenii V. Maniu s-a aflat într-un permanent dialog cu autorul Istoriei critice a românilor”, că „frecventele lor întâlniri – în redacţia revistelor, la Academie, în Senatul României sau în familie – şi-au pus pecetea pe orientările ştiinţifice şi ideologice ale istoricului bănăţean. De altminteri, el însuşi relevă acest fapt atunci când adoptă elementele teoretice ori urmează proiectele de cercetare ale lui Hasdeu”[38]. Proiectul lui Vasile Maniu, Istoria critică a Banatului Temişan, ne aminteşte, prin formulare, de titlurile istoriilor scrise de Hasdeu (Istoria critică a românilor) şi de A.T. Laurian (Temisiana sau Scurtă istorie a Banatului Temisian).

E interesant faptul că Raportul de cercetare, adresat de Vasile Maniu Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, după ce în prima parte conţine informaţii privind investigaţiile ştiinţifice făcute în Banat, în următoarea secvenţă cuprinde o etalare a cunoştinţelor istorice ale lui Maniu, scrise parcă pentru prefaţarea Istoriei critice a Banatului Temişian, care era schiţată în Programa...  pe care am prezentat-o mai înainte. Păcat, însă, că această parte a Raportului, nefiind publicată[39] nu le-a putut servi drept ghid orientativ istoricilor bănăţeni de la sfârşitul veacului al XIX-lea, Patriciu Drăgălina şi George Popoviciu. A rămas astfel nevalorificată una dintre cele mai elocvente concepţii istorice, fundamentată în urma unei bogate experienţe în scrutarea fenomenelor istorice, îndeosebi a celor din Banat, în vederea scrierii unei lucrări reprezentative despre trecutul acestui ţinut românesc.

Pentru Maniu era foarte clar rolul pe care l-a avut biserica în consolidarea unitaţii spirituale a poporului român: „Date şi fapte istorice despre raporturi înrăuritoare asupra bisericii române din diferite ţări şi provincii, anume: între Muntenia şi Moldova, cu Ardealul, Marmaţia, Crişana şi Banatul Timişoarei sunt în abundenţă. Titlul comun al Mitropoliei din Muntenia şi Transilvania cu autoritatea de sufragane ale patriarhului pentru Ungro-Vlahia este în sine (...) un puternic document istoric încredinţător că în adevăr a existat comunitate şi de interese şi de acţiune (...). Este a se nota că prin Ungro-Vlahia, cronicile din 1479 etc., înţeleg ţările despărţite prin Mureşiu: în Crişiana şi Timişiana (...). Documentele scoase până acum la lumină nu ne spun oare răspicat că în afară de preoţime şi clerul înalt mai erau dascălii, renumiţii diaci ai Moldovei, care răspândeau ştiinţa de carte la fraţii din Biorea, Satu Mare şi Marmaţia, precum se făcea din partea Munteniei în Transilvania şi Banat! Cărţi bisericeşti (rituale), copiate după manuscrise vechi româneşti din Moldova, abundau prin numitele provincii române. Apostolii Românismului pentru indicatele regiuni înteţite de turci, agitate de prozelitismul latin şi calvin erau în suteşaişpe şi şaptişpe acei Diaci providenţiali (...). Lucrările acelor apostoli naţionali pe tărâmul literaturii ecleziastice sunt tot atâtea monumente preţioase de cultură şi civilizaţiune a Românilor din secolele XVI şi XVII, astfel că ne putem întoarce cu mândrie privirile noastre la acele timpuri memorabile, mănoase în produse intelectuale, în lupte viguroase şi în devotamentul sublim al scriitorilor noştri”[40]. Astfel îşi încheie Maniu, în ton romantic, prezentarea, evidenţiind o latură luminoasă a istoriei noastre medievale. Fiind pătruns de aceleaşi sentimente romantice care ne amintesc de înaripate pasaje din Istoria critică a românilor de Hasdeu, el invocă părerea cercetătorului german L. Böhm privind importanţa Banatului în cadrul istoriei noastre naţionale: „istoriograful L. Böhm vorbind în a sa operă Monografia Timişianei despre tema Banatului şi poporului românesc, afirma că este o provincie de cea mai mare însemnătate şi că populaţiunea ei a luptat bărbăteşte cu toate vicisitudinile dezastrelor, dezvoltând un curagiu legendar şi stând locului ca o stâncă puternică, de care s-au sfărmat valurile înfuriate ale hoardelor migratoare revărsate asupra Europei ca un arcan turbat fără a-i fi alterat câtuşi de puţin geniul naţional de urgia vandalismului fioros şi prădătoriu”[41].

Aceeaşi părere – subliniază Maniu – este împărtăşită aproape de toţi istoricii străini „vechi şi noi”, cum sunt Bonfinius, S. Pray, Istvanfi, Griselini, Pesty Frigyes, Baranyi, Meltzer etc. Menţionează că „eruditul Pray, vorbind despre evenimentele de la 1476, afirma că pe acele timpuri de teroare şi cruzime musulmană, numai Românii, unicii creştini ortodocşi de biserica răsăritului, au stat nemişcaţi la vetrele lor, înfruntând cu vigoare toate adversităţile încălcărilor prădătoare”[42]. Continuă pledoaria pentru relevarea rolului istoric al Banatului, amintind ce s-a scris despre acesta în publicaţia „Magazin istoric”, de fapt ceea ce menţionase şi A.T. Laurian la începutul Temişianei, lucrare pe care Maniu nu o citează în acest Raport, poate chiar pentru a nu aduce la cunoştinţă Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice că, în urmă cu aproape jumătate de veac, mai apăruse o istorie a Banatului, în limba română. Citând „Magazinul istoric”, tom V, p. 185, Maniu scrie că, aici, despre Timişiana se spune „că este una dintre ţările cele mai interesante în respectul istoric, formând primul punct ocupat şi colonizat de străbunii romani”[43]. În Timişiana se consemnează: „Această parte a Daciei Superioare, sau mai determinat celei occidentale, este una dintre cele mai interesante în respectul istoric. Ea e punctul cel dintâi care s-a colonizat de străbunii noştrii”[44]. Laurian, susţinând acestea, face trimitere la „Magazin istoric”, tom V, p.185. Între „faptele istorice, de notorietate publică”, „peste care nu se poate trece cu vederea”, când e vorba de elaborarea unei istorii a Banatului, se află „durata stărei de independenţă a celor opt districte româneşti din Banat, până la 1791, când s-a pus în aplicare legea din 1779, prin care se dispunea încorporarea ţărei la Ungaria”[45]. Această luare-aminte din partea lui Maniu asupra districtelor bănăţene, parcă ar fi fost un lăsământ ştiinţific testamentar pentru istoricii viitori, întrucât el n-a avut răgazul sau, probabil, acea stare sufletească specială, necesară pentru oricare autor spre a duce la bun sfârşit o lucrare de anvergură.


 

 


 

[1] Victor Neumann, Vasile Maniu. Monografie istorică. Prefaţă de Paul Cornea, Timişoara ,1984.

[2] Biografia lui Vasile Maniu, la Anexa acestei lucrări.

[3] Vasile Maniu, Dizertaţiune istorico-critică şi literară tractând despre originea românilor din Dacia Traiană, Timişoara, 1857, p. III.

[4] Vasile Maniu, op. cit.,  p. 538.

[5] Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, studiu introductiv, ediţie, glosar şi indice de Damaschin Mioc, ediţia a II-a revăzută, Timişoara, 1981, p. 81.

[6] Vasile Maniu, op. cit.,  p. 538. 

[7] Ibidem, p. 240.

[8] Pasajul despre armata lui Ahtum este cuprins şi în fragmentul, în traducere românească, din Legenda Sf. Gerard, publicat în Temisiana... lui A.T. Laurian, p. 39. Ultima versiune în limba română a pasajului respectiv despre Ahtum apare astfel: „domnitor în cetatea Mureşului, puternic foarte, care fusese botezat după credinţa grecească în cetatea Vidinului şi se fălea foarte în tăria şi puterea sa” (Gerard de Cenad-Armonia lumii. Cuvânt introductiv de Răzvan Theodorescu. În acest  volum, se află şi  studiul lui Radu ConstantinescuGerard de Cenad, un scriitor al anului 1000 şi tot de acelaşi autor, restituirea critică, traducerea şi comentarea scrierii lui Gerardus de Sagredo – Gerardus de Cenad, intitulată Deliberatio supra himnum trium puerorum.

[9] Vasile Maniu, op. cit.,  p. 241.

[10]  Ibidem , p. 532; Victor Neumann, op. cit., p. 71.

[11] Vasile Maniu, p. 568.

[12] Ibidem, p. 594.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 595.

[15] Ibidem.

[16] Cele mai importante lucrări sunt: Studii asupra scrierei  profesorului Dr. J. Jung intitulată Romanii şi Românii din ţierile Dunărene. Studii istorico-etnografice, Bucureşti 1878; Raport asupra mişcărei literaturii istorice în cursul anului 1879 în România şi în străinătate în „Analele Academiei Române”, seria II, t. II, 1879/1880, Bucureşti 1881; Românii în literatura străină. Studii istorico-critice şi etnologice cu un memoriu asupra mişcărei literaturii istorice în străinătate şi la noi în decursul anilor 1880-1881, Bucureşti, 1883 (160 pag.). Tradusă în germană de Petre Broşteanu: Zur Geschichtsforschung über die Romänen. Historischkritiche und etnologische Studien. Prima ediţie în limba germană a apărut în anul 1884, la Reşiţa, a doua ediţie a fost publicată la Leipzig, în 1884.

[17] Alexandru Rădulescu, Observaţii privind istoriografia Banatului medieval; o privire de ansamblu în „Studii de istorie a Banatului”, XXI – XXII (1997-1998), Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie, secţia istorie, Timişoara, 2000, p.77.

[18] Vasile Maniu, Românii în literatura străină. Studii istorico-critice şi etno-etnologice cu un memoriu asupra mişcărei literaturii istorice în străinătate şi la noi în decursul anilor 1880-1881, p. 6.

[19] Urbea Mare=Oradea.

[20] Corespondenţa lui Vincenţiu Babeş (ediţie îngrijită de Mihail P. Dan), Editura Dacia, Cluj Napoca, 1976, p. 118-119.

[21] În Arhiva lui Ştefan Niculescu din Bucureşti, material documentar pus în circuitul ştiinţific istoriografic de Victor Neumann în lucrarea monografică a acestuia  dedicată lui Vasile Maniu.

[22] Abia în prima parte a secolului XX vor apărea studii despre districtele româneşti din Banat şi cercetarea lor va continua până în zilele noastre: Iuliu Vuia, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene, în „Analele Banatului”, I, 1929; Gh. Vinulescu, Privilegiile districtelor româneşti din Banat, în vol. Fraţilor Alexandru şi Ion Lapedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1936; Traian Simu Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Lugoj, 1941; Nicolae Tomiciu, Districtele valahice privilegiate, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana” X, sept.-dec. 1942; Zenovie Pâclişanu, Vechile districte româneşti de peste munţi, în ,,Revista istorică română”, Bucureşti, 1931-1947; Victor Motogna, Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în Evul Mediu. Districtele româneşti, în vol. Banatul de altădată. Studii istorice, Timisoara, 1944; Gheorghe Cotoşman, Districtele valahice bănăţene  (500 de ani de la confirmarea autonomiei lor) în „Mitropolia Banatului”, VII, 1957, nr.10-12; Paul Binder, Localizarea districtului român bănăţean Cuiesti, o veche organizaţie a populaţiei băştinaşe, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, 1964; Marius Bizerea, C. Rudneanu, Consideraţiuni istorico-geografice asupra districtului autonom al Caransebeşului în Evul Mediu, în „Studii de Istorie a Banatului”, vol. I, 1969; Alexandru Nemoianu, Unele aspecte privind districtele româneşti din Banat în cursul secolelor XIV-XV, în „Muzeul Naţional”, vol. III, 1977; Alexandru Horváth, Contribuţii la delimitarea administrativă şi juridică a districtelor Sebeş şi Caran, în vol. „Studii şi comunicări de etnografie şi istorie”, Caransebeş, II, 1977; Costin Feneşan, Districtul românesc Mehadia la sfârşitul secolului al XIV-lea, în „Banatica”, V, 1979; Ioan Haţegan, Cnezi şi districte româneşti în Evul Mediu, în „Studii de istorie a Banatului”,  XVI, Timişoara, 1992; Viorel Achim, Banatul în Evul Mediu. Studii (secvenţa Districte româneşti, p. 11-43), Bucureşti, 2000.

[23] În istoriografia despre Banatul din Evul Mediu, după foarte mult timp, vor apărea  studii despre cele  mai importante familii româneşti. De exemplu: Traian Popa, Familia Mutnic, în „Revista Institutului Sociai Banat-Crişana”, XIII, 1944; Idem, Familia lui Petru de Valea, în Banatul de altădată, vol. I, Timişoara 1944; Costin Feneşan, Familia românească Bizere şi moşiile de peValea Pogănişului(1443-1447), în „Sargeţia”, 16-17, 1982-1983. Despre familia de Ţerova: Dumitru Ţeicu, O reşedinţă feudală românească la începuturile Reşiţei medievale, în „Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie”, 40, 1989, nr. 1. În diferite studii mai sunt amintite familiile Gârlişte, Fiat, Voia şi altele.

[24] Formulare al cărei sens este astăzi de neînţeles.

[25] E curioasă includerea acestor zone în Banat.

[26] Nu stim nimic despre vreo „mişcare a românilor” bănăţeni la anul 1714.

[27] Am reprodus aceste secvenţe ale Programei pentru istoria critică a Banatului Temişan din citata lucrare a lui Victor Neumann, p. 137-138.

[28] Victor Neumann , op.cit., p. 87; Dezbateri în „Analele Academiei Române” seria II, tom IV, 1881/1882, p.134.

[29] Ibidem; Victor Neumann, op.cit., p. 87; Scrisoarea lui Athanasie Marian Marienescu către Vasile Maniu: Victor Neumann, Vasile Maniu, corespondenţă inedită, în „Mitropolia Banatului”, nr. 4-5, Timişoara, 1980, p.352-359; Idem, Convergenţe spirituale, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, p. 155.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Raportul de cercetare pe care Vasile Maniu l-a adresat Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, document pus în circuitul ştiinţific istoriografic de Victor Neumann, în citata monografie dedicată lui Vasile Maniu, p. 161-181.

[33] Victor Neumann, op.cit., p. 174-175.

[34] Ibidem, p. 119-120.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] B. P. Hasdeu, Istoria, în „Foiţa de istorie şi literatură”, I, nr. 1, p.2-3 .

[38] Victor Neumann, op.cit., p. 30.

[39] O copie manuscris incomplet a rămas în Arhiva Vasile Maniu, păstrată la Ştefan Niculescu din Bucureşti, strănepotul istoricului bănăţean. Aceasta a fost pusă în circuitul ştiinţific de Victor Neumann, în lucrarea citată, p.161-181.

[40] Victor Neumann, op.cit., p. 171-180.

[41] Ibidem, p.180.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] August Treboniu Laurian, Temisiana sau Scurtă istorie a Banatului Temisian, Bucureşti, 1848, p. 2.

[45] Victor Neumann, op.cit., p. 181.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)