Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri


Asigurarea de sanatate in Germania, necesara si sigura!
Tratamentul nu constă numai în remedierea sechelelor ci, în combinaţie cu metode traditionale si moderne din domeniul fizioterapiei, chiropatiei,naturologiei,medicina quantică,etc. permite să se acţioneaze cu precizie, încercându-se în primul rând să se înlăture „rădăcinile răului iniţial”, care stau la baza/originea problemei, nu să se efectueze doar un tratament simptomatic. Scopul nu este doar calmarea durerilor, ci combaterea cauzei care provoacă durerea, înlăturarea ei definitivă.

http://www.kriket.ro/img/produse/G%20472_Stefan%20cel%20Mare_20x26_mica.jpg 

Asigurare de sanatate in Germania, ghid practic pentru cetatenii romani, de la locuinta, servici, sanatate, ieftin, eficient, medic, sanatate, limba romana

 

Mari victorii ale oștilor române asupra turcilor otomani - Aniversare 540

10 IANUARIE 1475-10 IANUARIE 2015), VASLUI

Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu

 

Consolidându-și domnia, Ștefan cel Mare[1] hotărăște, în toamna anului 1473, să nu mai plătească Înaltei Porți Otomane haraciul[2], refuzând, totodată, să dea curs solicitării acesteia de a-i „preda Chilia și Cetatea Albă”[3]. Ba mai mult, el va rupe pacea cu padișahul Mahomed al II-lea[4] și va întreprinde (în intervalul 8-24 noiembrie 1473) o expediție militară-fulger în Țara Românească, cu scopul instalării pe tronul Basarabilor a unui domn favorabil politicii sale[5]. Cu această ocazie marele Ștefan, după ce-l va înfrânge pe Radu cel Frumos[6] în două bătălii (derulate, între 18-20 noiembrie, la pârâul Vodna și respectiv, între 23-24 noiembrie, la Cetatea Dâmboviței)[7], îl va alunga pe acesta de la domnia „Ungrovlahiei”, instalându-l în locul său pe Laiotă Basarab[8]. Peste câteva zile, mai exact în 28 noiembrie, o armată turcească (numărând aproximativ 13.000 de războinici), căreia i se va alătura un corp de oaste muntean (alcătuit din cca. 6.000 oșteni)[9], va încearca să-l readucă pe scaunul domnesc de la București pe Radu cel Frumos[10]. Ștefan cel Mare, însă, va reuși să-i înfrângă pe invadatori și să dejoace planul sultanului de a-și repune favoritul la cârma statului medieval românesc sud-carpatin[11]. Pentru a da un exemplu de ceea ce îi aștepta pe adversarii săi, dacă vor continua să-i conteste autoritatea, aprigul voievod de la Suceava va porunci ca cei peste 2.300 de oșteni inamici, luați prizonieri cu această ocazie, să fie trași în țeapă[12]. Din păcate „la scurt timp însă (în decembrie 1473[13] – n.n.T.C.) o grupare otomană (17.000 de luptători) a traversat Dunărea, și, în urma unei lupte, dată pe 23 decembrie, Radu cel Frumos (care dispunea și el de 12.000 de oșteni[14]– n.n.T.C.) și-a putut relua tronul, Basarab Laiotă refugiindu-se în Moldova”[15]. Plecate „în urmărirea fostului voievod și a susținătorilor săi, trupele otomane (împreună cu cele muntene – n.n.T.C.) au înaintat pe teritoriul Moldovei, «jefuind și prădând până la Bârlad»[16], dar iminența confruntării cu oastea lui Ștefan cel Mare”[17] l-a convins pe serdarul[18] otoman să nu riște inutil o ciocnire armată cu abilul său adversar, considerând că era mai prudent să ordone forțelor sale militare o retragere strategică[19].

Urmărind reintegrarea țării surori în frontul antiotoman, vrednicul urmaș al Mușatinilor va declanșa „în cursul anului 1474, numai puțin de trei campanii: la 14 martie, în preajma lui 10 august și la 1 octombrie”[20], la sud de Milcov[21]. Astfel, în martie 1474, cu ajutor militar din partea lui Ștefan cel Mare, Laiotă Basarab (care se refugiase, așa cum am văzut mai sus, pe teritoriul statului moldav) invadează Țara Românească și învingându-l, în luptele care au urmat, pe rivalul său, Radu cel Frumos, îl va înlătura pe acesta de la domnie, reinstalându-se el în fruntea „Valahiei Mari”[22]. Nu va trece însă multă vreme și Radu cel Frumos va reveni, în același an, la nord de Dunăre, însoțit de o puternică oaste turcească, alungându-l pe Laiotă Basarab și preluând din nou puterea în „Kara Iflak”[23]. La rându-i, oponentul său (care se refugiase iarăși la curtea lui Ștefan cel Mare), sprijinit de o numeroasă oștire moldavă revine, la începutul lunii august a anului 1474, în Țara Românească și reușind să-l învingă pe protejatul padișahului urcă încă o dată pe tronul acesteia[24]. Peste doar o lună, prin septembrie, are loc iar rocada între cei doi veșnici pretendenți la sceptrul „Ungrovlahiei”, căci boierii munteni îl trădează pe Laiotă Basarab, susținând reîntoarcerea la domnie a lui Radu cel Frumos[25]. Supărat, Ștefan cel Mare va călca din nou „hotarul Țării Românești, la începutul lunii octombrie 1474, reprimând sângeros «trădarea» boierilor munteni care nu fuseseră credincioși domnului instalat de el, Basarab Laiotă”[26].

Acum, însă, oastea lui Ștefan cel Mare este nevoită să facă față atât trupelor muntene și turcești, ce-l sprijineau pe Radu cel Frumos, cât și celor ale unui al candidat la tronul Țării Românești și anume Basarab cel Tânăr[27] (zis și „Țepeluș”)[28], acesta din urmă fiind „susținut de Ungaria”[29]. Armata moldovenilor reușește să înfrângă forțele de care dispunea acest nou pretendent la coroana „Ungrovlahiei”, însă după ce Ștefan se va retrage în Moldova, Țepeluș va contraataca și va prelua, în 20 octombrie 1474, controlul (însă doar pentru o perioadă scurtă de timp[30]) asupra unei părți din teritoriul „Valahiei Mari”[31]. La rândul său, Laiotă Basarab se va retrage într-o cetate în care va rămâne până după bătălia de la Vaslui[32] (mai exact până în iarna anului 1475 când va reveni la domnie)[33].

Replica sultanului la această provocare nu se va lăsa prea mult așteptată[34]. El va porunci lui Süleyman Pașa „Hadâmbul” (adică „Eunucul”)[35] beilerbeiul Rumeliei și căpetenia supremă a trupelor otomane din Europa[36], să ridice asediul cetății Scutari (Shkodra, Shkodër) din Albania (cetate aflată la acea vreme „în stăpânirea venețienilor”)[37] și „să întreprindă o campanie de iarnă în Moldova”[38], pentru a-l pedepsi pe nesupusul „bei ghiaur” de la „Kara Bogdania”[39]. Bine informat cu privire la efectivul și valoarea armatei otomane, ce urma să-i invadeze țara, Ștefan cel Mare va trimite, la 28 noiembrie 1474, solii în toate capitalele statelor cu care avea încheiate tratate de alianță pentru a solicita de urgență sprijin militar[40].

Trecând Dunărea în Țara Românească[41], uriașa urdie turcească de invazie (însumând, după cele mai multe și sigure opinii, cca. 120.000 de războinici)[42] se va opri pentru scurt timp la București și după ce-și va organiza și reîmprospăta forțele va pătrunde, la finele anului 1474 (în decembrie), „în Moldova pentru a o readuce sub suzeranitatea Porții”[43]. În aceste condiții, conștientizând primejdia, domnul român își concentrează oastea lângă Vaslui, într-un loc aflat la câțiva kilometri de oraș, la confluența râurilor Bârlad și Rahova „fiind gata să înfrunte invazia otomană”[44]. Forțele sale militare numărau aproximativ 40.000 de oameni[45], în majoritate țărani[46], „oameni viguroși și cu dragoste de patrie, care n-au lipsit niciodată de la chemarea voievodului lor ori de câte ori țara a fost în primejdie”[47].

Privitor la rolul preponderent al populației din mediul rural în ducerea războaielor pe vremea lui Ștefan cel Mare, observăm că „prezența masivă a elementului popular a fost comentată și consemnată de numeroși cronicari ca un fapt ieșit din comun pentru o epocă în care armatele aveau, de regulă, efective reduse, iar cavaleria grea nobiliară continua să dețină o pondere ridicată și un rol important în deznodământul bătăliilor”[48].

Referindu-se la efectivele și componența oștirii lui Ștefan cel Mare, cronicarul polon Jan Duglosz consemna în Historia sa  că „cea mai mare parte (dintre oștenii moldoveni – n.n.T.C.) erau țărani”[49].

Un alt cărturar din Evul Mediu, Joachimus Cureus, notează, la rândul său, în cronica pe care a întocmit-o că „... Ștefan (...), cu toate că era părăsit de toți principii (aspect nu tocmai exact, după cum vom vedea mai jos – n.n.T.C.), își înarmă totuși o oaste potrivită, compusă din țărani și din ostașii săi cu plată, al cărei număr nu trecea de 40.000 de oameni”[50].

Ca răspuns la apelul lansat monarhilor țărilor vecine de către nepotul lui Alexandru cel Bun[51], românilor est-carpatin li se vor alătura însă, în cele din urmă, 5.000 de secui din Transilvania[52], 2.000 de călăreți din Polonia[53], iar potrivit unor documente de epocă și 1.800 de soldați din Ungaria[54].

De asemenea, oastea moldavă mai dispunea și de o artilerie alcătuită din 20 de tunuri mari, „care îi mărea substanțial capacitatea de rezistență și forța de izbire”[55].

Fiind evident depășit de către adversar, atât din punct de vedere al efectivelor cât și al dotării cu tehnică de luptă, fiul lui Bogdan al II-lea[56] va evita o bătălie în câmp deschis, adoptând tactica specifică acestor meleaguri prin care se urmărea „măcinarea treptată a potențialului combativ al armatei de invazie și schimbarea raportului de forțe”[57]. La fel ca și Basarab I[58], Mircea cel Bătrân[59] și Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare va folosi aceleași procedee pentru a diminua capacitatea de luptă a năvălitorilor, lansând o serie de acțiuni de hărțuire (executate prin surprindere de unități militare special instruite pentru astfel de misiuni), împotriva urdiei turcești și asupra nesfârșitelor „convoaie ale acesteia”[60]. Drept consecință a acestor perfide atacuri „un sentiment de nesiguranță a pus încetul cu încetul stăpânire pe inamic”[61]. Distrugerea căilor de comunicație, incendierea așezărilor și a fânului, ascunderea grânelor, otrăvirea și astuparea fântânilor[62], cărora li se adăuga și frigul (cu care adoratorii Semilunii nu erau obișnuiți)[63] vor completa situația dezastruoasă în care se aflau deja trupele invadatoare, greu încercate încă din timpul luptelor purtate în Albania[64].

Deși „la începutul anului 1475 (...) zăpezile și viscolele nu par a fi fost excesive”[65], înaintarea coloanei otomane a fost însă vizibil îngreunată de aversele de ploaie ce păreau a nu mai conteni, așa cum aflăm de la cronicarul turc Kemal Pașa Zade, care ne informează peste veacuri că „torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreți și slujitori (turci – n.n. T.C.), toți șoimii care zburau în lupte au devenit ca niște găini jumulite”[66].

Vorbind despre tactica adoptată de Ștefan cel Mare, cronicarul polon Jan Dlugosz, consemna în lucrarea sa că „pe caii turcilor și chiar pe turci îi chinuia foamea, pentru că Ștefan Voievod dete flăcărilor toată partea Moldovei pe unde aveau să treacă turcii; și această acțiune a fost hotărâtoare pentru biruință”[67]. Și din paginile Cronicii lituaniene aflăm despre modul în care vrednicul descendent al Mușatinilor a purtat, în ianuarie 1475, războiul împotriva năvălitorilor păgâni. Astfel, în cronica amintită mai sus stă scris că Ștefan cel Mare: „cu această masă (de oșteni – n.n. T.C.), folosind mai mult iscusința decât puterea, pretutindeni lovea și nimicea înfricoșata oaste turcească și prin aceasta mai mult îi biruia, căci locurile (...) spre care turcii urmau să ajungă, el înainte de aceasta le-a ars (...) de aceea turcii și caii lor îndurau foame”[68].

De asemenea, înșiși istoricii turci, de regulă subiectivi în aprecierile lor față de victoriile creștinilor asupra oștilor Înaltei Porți, sunt nevoiți „să recunoască situația dificilă în care a fost pusă armata de invazie chiar înainte de a se măsura în bătălia decisivă, de la Vaslui, cu oastea Moldovei”[69], același Kemal Pașa Zade notând în cronica sa că „pe drum oastea (otomană – n.n.T.C.) a fost surprinsă de vremea de iarnă, care, aruncând din arcuri asupra lor săgeți de ploaie, a dat cel dintâi semnalul înfrângerii în inimile ostașilor ocrotitori de țări (...); nu era îngăduit ca, fiind în halul acesta, întâlnindu-se cu dușmanul cel rău făcător (adică cu românii – n.n. T.C.), să se lupte și să se bată cu el; dar pentru că ajunseseră acolo (...) le-a fost rușine să se mai întoarcă”[70].

Înțeleptul domnitor român îi va atrage pe supușii Sublimei Porți într-un loc mlăștinos (acoperit cu păpuriș și sălcii), străjuit de dealuri împădurite[71], unde nu-și puteau pune în evidență superioritatea numerică, locația aleasă de Ștefan cel Mare, pentru confruntarea decisivă cu invadatorii, fiind potrivită „nu numai din punct de vedere larg al strategiei militare, ci și din punct de vedere tactic”[72].

Aflat într-o clară inferioritate (atât ca număr de luptători, cât și ca dotare cu tunuri), Ștefan cel Mare va căuta să profite din plin de avantajele oferite de configurația terenului[73], căci valea Bârladului fiind, în zona aleasă de voievodul moldav, pentru a-i întâmpina pe inamici, flancată „de înălțimi acoperite, la acea vreme, cu păduri (așa cum am arătat mai sus – n.n.T.C.), care lăsau între ele un culoar larg (doar – n.n.T.C.) de aproximativ 2-3 km”[74], el va porunci ca aici să se execute o serie de lucrări de apărare sub forma unor obstacole succesive, care au constat din șanțuri largi și adânci („săpate în lunca mlăștinoasă a râului”[75]), pline cu apă, în spatele cărora s-a ridicat un val defensiv înălțat „din pământul care rezultase din săparea șanțurilor”[76], întărit cu trunchiurile copacilor tăiați, pe care și-a amplasat tunurile și infanteriștii, majoritatea  „înarmați și cu arcuri cu săgeți”[77]. Acest lucru îl aflăm și dintr-un document de epocă în care stă scris că „pe drumul dintre cele două dealuri, pe unde aveau să înainteze (turcii – n.n.T.C.), domnul (Ștefan cel Mare – n.n.T.C.) a dispus să se taie copacii și i-a întărit cu ostași și cu tunuri”[78]. Acest sistem defensiv rudimentar dar eficient (așa cum vom vedea) se sprijinea „la dreapta pe pădurile de pe dealul Paiului, iar la stânga pe pantele împădurite de la nord-vest de cota 260 (Coasta Muntenilor), în acest loc valea fiind ceva mai strâmtă; peste un afluent al Bârladului, care se afla în fața poziției, drumul traversa mlaștina pe un pod de lemn”[79].

În ceea ce privește dispozitivul său de luptă, Ștefan cel Mare își va așeza (în cadrul amintitului „sistem de lucrări genistice”[80]) forțele pe două linii[81]. Cea dintâi îi avea la dreapta pe secuii înarmați cu sulițe lungi și securi late, la centru și la stânga, pedestrași moldoveni dotați cu arcuri, ghioage, topoare și coase[82], iar cea de-a doua era alcătuită doar din trupe românești pedestre „gata să sprijine la nevoie pe luptătorii din prima linie”[83].

În spatele flancului stâng, „în pădurile de pe Coasta Muntenilor, era păstrată în rezervă cavaleria Moldovei, descălecată, pentru a putea acționa mai ușor pe terenul moale din vale”[84]. Călărimea, în frunte cu însuși marele Ștefan, avea misiunea să intre „în vâltoarea bătăliei pentru a da inamicului lovitura hotărâtoare”[85]. La ambele aripi erau amplasate câte zece tunuri de calibru mare, cu porunca „de a trage, la semnalul voievodului, câte șapte lovituri”[86]. Pentru derutarea adversarului, domnitorul român va ascunde în stufărișul luncii râului un mic detașament, care avea menirea „să atragă pe dușmani în cursă”[87], așa cum reiese din cronica lui Grigore Ureche din care aflăm că „Ștefan Vodă tocmise puțini oameni preste lunca Bârladului ca să-i amăgească (pe turci – n.n.T.C.) cu buciume și cu trâmbițe, dând semn de război”[88].

Bătălia se va declanșa în dimineața zilei de marți, 10 ianuarie 1475[89], când „atrași de trupele de acoperire”[90] moldave, turcii vor înainta „pe valea Bârladului prin ceața deasă care acoperea lunca din preajma Vasluiului”[91]. În față se afla cavaleria de elită a spahiilor (alcătuind avangarda urdiei turcești), după care veneau ienicerii (care-l aveau printre ei pe însuși Süleyman Pașa) și azapii. Greoaiele piese de artilerie și mulțimea carelor (ce asigurau aprovizionarea numeroasei armate turcești de invazie), aflate sub paza akângiilor, formau ariergarda otomană[92]. Datorită proastei vizibilități cercetașii turci nu și-au putut face datoria și, drept consecință, „spahii s-au pomenit deodată în fața dispozitivului de luptă românesc”[93]. Când trupele avangărzii turcești s-au ciocnit de fortificațiile în spatele cărora se aflau oștenii moldoveni, acestea au fost obligate să se despartă „de o parte și de alta a drumului”[94], pentru a putea ataca[95]. Nevoiți să facă acest lucru, spahii vor intra, însă, „în mlaștină, mulți dintre ei împotmolindu-se”[96]. Ceața deosebit de deasă a făcut ca, în cele din urmă, printre turci să se producă „o mare învălmășeală”[97], mai ales că „ienicerii, care veneau în urmă, pe măsură ce treceau podul aflat la confluența Racovei cu Bârladul se desfășurau, amestecându-se cu spahiii, ori grupându-se pe flancurile lor”[98]. În condițiile date, Süleyman Pașa „Hadâmbul” nu mai avea cum să recurgă la binecunoscuta tactică a otomanilor „de a lovi adversarul frontal cu pedestrimea, a-i învălui ambele flancuri cu cavaleria și a-l încercui”[99], ci va fi silit să accepte „o luptă frontală cu trupele amestecate”[100]. Terenul foarte denivelat și solul extrem de moale și instabil a cauzat fragmentarea dispozitivului ofensiv otoman, determinând o lipsă aproape totală de coeziune în rândurile armatei turcești[101]. Totodată, rămasă mult în urmă, artileria turcească „neavând loc pe unde să depășească coloana, nu a putut fi adusă pentru a sprijini atacul cavaleriei și pedestrimii”[102].

Aflați la adăpostul valului de pământ și al palisadei din lemn, arcașii lui Ștefan cel Mare și tunurile sale de calibru mic vor executa un tir continuu asupra primelor rânduri inamice, care au fost oprite brusc în fața șanțului-obstacol, „presate fiind de cei ce veneau din urmă, care umpleau toată lunca Bârladului”[103].  Oferind o masă compactă și total neprotejată (alcătuită din războinicii musulmani și caii lor), pentru puzderia de proiectile (săgeți și ghiulele), lansate de români într-un ritm infernal, invadatorii vor înregistra numeroase pierderi, rândurile lor fiind rărite sistematic[104]. Abia după ce moldovenii vor rămâne fără muniție, turcii vor reușii „să treacă peste șanțul umplut, în bună parte, cu trupurile celor loviți de armele românilor”[105]. Deși „secuii, împreună cu sulițașii și măciucașii din trupele pedestre ale oastei Moldovei”[106] (ce formau linia întâi a dispozitivului de luptă moldav) vor stopa primul asalt inamic (pricinuindu-i acestuia mari pagube, încât „mulți dintre musulmani au murit acolo ca niște martiri”[107]), într-un final, după o rezistență eroică, creștinii vor fi copleșiți de otomani (care soseau în valuri, luând „locul celor căzuți”[108]), fiind nevoiți „să se replieze spre linia a doua”[109], contopindu-se cu aceasta și „formând un dispozitiv compact”[110]. Acum turcii vor executa o serie de atacuri furibunde din dorința de a zdrobi „această nouă rezistență, care, prin riposte violente, făcea noi victime în rândurile asaltatorilor”[111]. Când „mulțimea trupelor inamice amenința să rupă și această linie de apărare”[112], voievodul român (care „aflat pe Coasta Muntenilor, loc de unde se putea observa bine tot șesul Bârladului”[113]) decide să intervină personal în luptă, în fruntea rezervei, „pentru a veni în ajutorul pedestrașilor și a da armatei invadatoare lovitura hotărâtoare”[114].

Înainte de aceasta, potrivit unui izvor istoric de epocă, Ștefan cel Mare va primi „legământul și îndemnul boierilor, prin glasul unuia dintre ei”[115], care ar fi rostit, cu această ocazie, următoarele: „Doamne, nu te tulbura, căci îți vom sta astăzi credincioși alături și Dumnezeu ne va ajuta”[116]. Vorbind despre rolul decisiv al lui Ștefan cel Mare în obținerea victoriei, același Jan Dlugosz afirma în cronica sa că „toate rândurile dintâi, în care se aflau în frunte și secuii, fiind distruse, pericolul ar fi devenit foarte mare dacă nu s-ar fi aruncat Ștefan însuși în linia de luptă a turcilor”[117].

http://www.istorie-pe-scurt.ro/wp-content/uploads/2014/03/k4_wikimedia.org_.jpgPentru a obține rezultatul scontat, Ștefan cel Mare va pregăti intrarea sa în luptă după toate canoanele artei militare. Atacul urma să fie executat prin surprindere, de aceea el va porunci „detașamentului din ambuscadă să sune din trâmbițe și să se bată din tobe pentru a atrage forțele otomane în direcția de unde veneau sunetele, spre valea unui mic afluent al Bârladului”[118]. Zarva iscată de instrumentele muzicale a fost semnalul ce a declanșat canonada artileriei grele moldave (acum cele 20 de tunuri mari, de care dispunea Ștefan cel Mare, vor trage fiecare cele șapte lovituri, asupra cărora se convenise atunci cât s-a întocmit planul de bătaie), care va face prăpăd printre „coloanele de asalt otomane”[119]. Despre acest episod aflăm și dintr-o scrisoare trimisă de Ștefan cel Mare la Buda, în 24 februarie 1475, regelui Matia Corvin[120] din care aflăm că „atunci s-au descărcat tunurile în turci, care erau într-o strâmtoare și nu puteau să fugă”[121]. Acesta a fost momentul ales de Ștefan pentru a porni la atac în fruntea rezervei oștirii sale, căci dușmanul era complet derutat atât de „fanfara” moldovenilor, cât și de teribilul bombardament dezlănțuit de gurile de foc ale acestora. Impetuoasa șarjă de cavalerie, inițiată de bravul voievod român, a fost îndreptată împotriva flancului drept și a spatelui „dispozitivului forțelor dușmane”[122], astfel că până și Kemal Pașa Zade recunoaște în cronica sa că „oastea ghiaurilor cei răi din fire (...) s-a pus în mișcare ca un uragan și ca un vânt puternic, aducător de nenorociri”[123]. Printre războinicii sultanului se va isca o panică de neînchipuit încât, dornici să scape cu viața, aceștia vor începe să-și arunce armele[124]. Deruta era sporită de o ceața atât de compactă încât osmanlâii vor ajunge să se încurce unul pe altul creându-se, prin urmare, o învălmășeală de nedescris[125].

Descriind această fază a bătăliei, cronicarii turci consemnează și ei cu amărăciune că „părăsind lupta și măcelul (turcii – n.n.T.C.) au fugit astfel încât nici nu s-au uitat îndărăt; nici nu era chip; ei s-au călcat în picioare unii pe alții ca niște turme de oi și nici cei viteji și bravi nu au mai putut găsi cale ca să mai lupte; Süleyman pașa nu a putut să-i strângă într-un loc pe ostașii aceia care se împrăștiau; oricât de mult s-a străduit și oricât de multe sforțări a depus, el nu a putut totuși să-și închege și să-și rânduiască alaiul”[126].

În continuare, profitând de haosul care cuprinsese urdia Înaltei Porți, pedestrași români, care nu cedaseră presiunii exercitate asupra lor de repetatele atacuri ale turcilor, vor contraataca și ei, în vreme ce detașamentele de secui vor învălui aripa stângă a dușmanului[127]. „Manevra pe direcții convergente la care s-a ajuns în cursul desfășurării bătăliei a avut ca efect încercuirea și nimicirea unei părți însemnate din forțele lui Süleyman pașa, numeroși ostași otomani împotmolindu-se în «mlaștina morții»”[128], cum a fost numit, de atunci înainte, terenul mlăștinos aflat la sud de Vaslui, în valea îngustă a Bârladului, la confluența râurilor Racova și Bârlad. Grigore Ureche numește în cronica sa locul unde a avut loc celebra bătălie, Podul Înalt, iar în tradiția populară acesta este cunoscut sub numele de „Podul lui Ștefan cel Mare”[129].

Referitor la pierderile înregistrate de turci cu ocazia marii confruntări armate de la Vaslui, acestea variază (în funcție de sursa documentară utilizată) între 40.000 și 100.000 de morți, răniți și prizonieri, în Cronica țării vorbindu-se de o „mulțime mare fără număr” de năvălitori ce au pierit în teribila încleștare româno-turcă din 10 ianuarie 1475[130].

De la Jan Dlugosz aflăm că „aproape pe toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, i-a tras în țeapă”[131], iar „cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sunt mărturia eternă a unei victorii atât de însemnate”[132]. De asemenea „toată oastea lui (Ștefan cel Mare – n.n.T.C.) s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase”[133]. O mare parte dintre pașalele sultanului (dar și alte căpetenii de rang mai mic) au fost ucise în luptă sau au căzut în captivitate[134], căci, așa cum ne transmite peste veacuri chiar unul dintre cei mai de seamă cronicari otomani și anume Mehmed Sa´adeddin, „a fost un teribil măcel și puțin a lipsit ca să nu fie cu toții tăiați în bucăți și numai cu mare greutate Süleyman pașa și-a scăpat viața prin fugă”[135], pentru că (adaugă Orudj bin Adil, un alt mare istoric turc din Evul Mediu) „neputând ține piept oștii Moldovei, oastea musulmană a fost înfrântă și nimicită”[136]. Totodată „100 de steaguri și toată artileria turcească au căzut în mâinile oștenilor Moldovei”[137].

În legătură cu situația invadatorilor ce au reușit să scape din încercuire, se știe că aceștia au fost urmăriți și atacați în permanență, timp de trei zile, de călăreții români, ocazie cu care mulți dintre ei vor fi nimiciți, foarte puțini reușind să scape trecând Dunărea[138]. Din Letopisețul lui Grigore Ureche aflăm că otomanii au fugit „prin păduri și au ieșit unde purcede apa Similii, în ținutul Tutovei (…); iară Ștefan Vodă pornitu-s-au după dânșii cu ai săi moldoveni și cu 2.000 de oaste leșească (polonă – n.n.T.C.) ce i-au fost într-ajutoriu și i-au gonit pre turci până i-au trecut Siretul la Ionășăști, unde se pomenește și astăzi Vadul Turcilor”[139].

Biruința românilor fiind categorică, pe bună dreptate, Ștefan cel Mare îi informa, cu „îndreptățită mândrie”[140], printr-o scrisoare-circulară redactată la Suceava, în 25 ianuarie 1475[141], pe suveranii Europei „că o puternică armată otomană i-a încălcat țara”[142], însă „auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre pentru care lucru lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru”[143], repurtând astfel o strălucită victorie asupra Imperiului Otoman despre care istoricul de origine italiană, „Giovani Maria Angiolello, vistierul”[144] și „secretarul lui Mehmed (Mahomed – n.n.T.C.) al II-lea”[145], concluziona și el că Ștefan cel Mare „îi bătu și îi pusă pe fugă (pe turci – n.n.T.C.) până la Dunăre, unde au murit mulți și mulți oameni de seamă au fost luați în prinsoare, deși Soliman pașa s-a salvat prin fugă; foarte mulți s-au aruncat în apă pentru ca să scape în bărci și s-au înecat”[146]. Chiar și sultana-valide Mara, văduva lui Murad al II-lea (tatăl padișahului Mahomed al II-lea Cuceritorul), mărturisea plină de indignare că „niciodată armatele turcești n-au suferit un dezastru atât de mare”[147].

 Recunoașterea internațională a succesului repurtat de Ștefan cel Mare asupra otomanilor și faptul că „faima sa depășise granițele țării, impunându-l lumii ca pe o personalitate politică de primă mărime”[148], rezultă foarte clar și din scrisoarea primită de el, „în primăvara (31 martie[149] – n.n.T.C.) anului 1475, la scurtă vreme după marea victorie românească de la Vaslui”[150], de la papa Sixt al IV-lea[151], în care acesta îl elogia spunând că „faptele tale contra turcilor păgâni au adus atâta celebritate numelui tău încât toată lumea vorbește despre tine și în unanimitate ești foarte lăudat”[152]. Mai mult chiar, Suveranul Pontif, ce „păstorea” Creștinătatea apuseană din „Cetatea Eternă”, a declarat public că Ștefan cel Mare era un «verus christianae fidei athleta»[153] (adică „un adevărat atlet [apărător – n.n.T.C.] al credinței creștine”), proclamându-l, de altfel (în calitatea sa de „vicar [locțiitor – n.n.T.C.] al lui Iisus Hristos și urmaș al Sfântului Petru”[154]), drept «Athleta Chrisi»[155] („Apărătorul lui Hristos”).

Semnificativ pentru modul în care era receptat Ștefan cel Mare de către străini este și următorul fragment din Historia Polonica lui Jan Dlugosz, în care acesta vorbește despre valorosul voievod român ca despre un „bărbat demn de admirat, întru nimic mai prejos comandanților eroi, pe care îi admirăm atât de mult, acesta (Ștefan cel Mare – n.n.T.C.) în vremea noastră este cel dintâi dintre principii lumii, care a repurtat asupra turcilor o biruință atât de măreață; după judecata mea, el este cel mai vrednic, ca să i se încredințeze șefia și conducerea întregii lumi și mai ales funcția de șef suprem și comandant contra turcilor, cu sfatul comun, înțelegerea și hotărârea creștinilor, fiindcă ceilalți regi și principi creștini sunt aplecați spre trândăvie, plăceri lumești sau războaie civile”[156]. De altfel, până și cei mai înverșunați adversari ai săi, turcii otomani, îl considerau a fi „un bărbat mare și nebiruit nici de turci nici de creștini[157] și, totodată, foarte „vestit printre regii ghiauri”[158].

 

Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu

 

[1] Ștefan cel Mare a fost domnitor al Moldovei între 14 aprilie 1457 și 2 iulie 1504 (Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 457).

[2] Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1986, p. 310. Achitarea anuală de către Moldova a unui tribut Imperiului Otoman (ce se ridica la 2000 de galbeni - Istoria României. Compendiu, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 132) a fost moștenită de către Ștefan cel Mare la urcarea sa pe tron de la fostul domnitor, unchiul lui patern și, totodată, ucigașul tatălui său, Petru Aron (acesta a cârmuit „Moldovlahia”  în trei rânduri, după cum urmează: din octombrie [după 15] 1451 până în februarie 1452; din august [înainte de 25] 1454 până în februarie [înainte de 8] 1455 și din 25 mai 1455 până în 14 aprilie 1457- Istoria României în date, p. 457), care somat, în 5 octombrie 1455, de către Înalta Poartă, să plătească un haraci anual de 2.000 de galbeni se va conforma, după ce în martie-mai 1456 va convoca o Adunare la Vaslui (la care vor lua parte alături de el, Mitropolitul țării Teoctist și boierimea moldavă) în scopul luării unei decizii în acest sens (Ibidem, p. 96). De altfel, potrivit cronicilor vremii, Petru Aron „s-a «ilustrat» în domnia sa printr-un singur fapt: «au izvodit întâi și au început a da dajdea (tributul – n.n.T.C.) turcilor»” (Ștefan S. Gorovei, Mușatinii, Editura Columna, Chișinău, 1991, p. 53), el luând „această hotărâre împreună cu un sfat larg de boieri (și înalți ierarhi – n.n.T.C.), care au fost de acord «să dea acest bir pentru nevoia noastră (...), pentru pacea noastră». Primul tribut de două mii de galbeni a fost dat Porții spre sfârșitul anului 1456 sau începutul celui următor (...), acesta era prețul cu care țara își cumpăra pacea, an de an, din partea Imperiului Otoman” (Ibidem).

[3] Istoria poporului român (sub redacția acad. Andrei Oțetea), Editura Științifică, București, 1970, p. 146. Cetatea Chilia (aflată în stăpânirea ungurilor) a fost ocupată de Ștefan cel Mare între 23 și 25 ianuarie 1465, „după un asediu de o zi-24 ianuarie” (Istoria României în date, p. 101), cu această ocazie având loc „instalarea la conducerea cetății a pârcălabului Isaia, cumnatul domnului” (Ibidem). În ceea ce privește Cetatea Albă, aceasta a intrat în componența statului medieval românesc est-carpatin încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea (Tiberiu Ciobanu, Ion Vodă cel viteaz, o viață eroică și un sfârșit tragic, Editura Eurostampa, Timișoara, 2009, p. 141).

[4] Mahomed (Mohamed sau Mehmed) al II-lea (născut la 29 martie 1432) a fost sultanul Imperiului Otoman între 18 februarie 1451 și 3 mai 1481. El a mai avut două scurte domnii între 12 iulie-1 noiembrie 1444 și decembrie 1444-5 mai 1446, când tatăl său, sultanul Murad al II-lea (ce a cârmuit la rându-i statul turcilor otomani din 31 mai 1421 până în 3 februarie 1451, cu excepția intervalelor amintite mai sus, când a renunțat la tron, cedându-i-l fiului său Mahomed al II-lea) a abdicat în favoarea sa. Mahomed al II-lea este considerat „adevăratul fondator al Imperiului Otoman”, căruia după 1453 (anul în care a cucerit Constantinopolul, motiv pentru care a fost supranumit „Fatih”, adică „Cuceritorul”) i se va spune și padișah, adică „împărat” (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 380; Tiberiu Ciobanu, Dicționar de familii domnitoare, în Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», Editura Eurostampa, Timișoara, 2013, p. 216).

[5] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 310-311; Tiberiu Ciobanu, Vaslui,în Victorii celebre ale oștilor române, Editura Brumar, Timișoara, 1997, p. 47.

[6] Radu al III-lea cel Frumos a fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul (domnitor al Țării Românești între 1436-1442 și din 1443 până în 1447-Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 567) și fratele lui Vlad al III-lea Țepeș (supranumit și „Dracula”, acesta a domnit asupra „Ungrovlahiei” în 1448; între 1456-1462 și în 1476-Ibidem, p. 568) și a cârmuit „Valahia Mare” în patru rânduri, după cum urmează: între noiembrie 1462-noiembrie 1473; din 23 decembrie 1473 până în primăvara lui 1474; din primăvară până în septembrie [înainte de 4] 1474 și din octombrie 1474 (cu câteva întreruperi, în noiembrie și decembrie, când, însă, pierde controlul doar asupra unei părți din teritoriul țării)  până în ianuarie 1475 (Istoria României în date, p. 454).

[7] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 310-311.

[8] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ioan Bogdan (ediție de P.P. Panaitescu), Editura Academiei R.P.R., București, 1959, p. 17, 30-31. Laiotă Basarab sau Basarab al III-lea cel Bătrân a domnit asupra Țării Românești în cinci rânduri, după cum urmează: între 24 noiembrie-23 decembrie 1473; în primăvara lui 1474; din septembrie (înainte de 4) până în octombrie 1474; din ianuarie 1475 până în noiembrie (înainte de 8) 1476 și din decembrie 1476 până în noiembrie 1477 (Istoria României în date, p. 454).

[9] Ibidem, p. 103.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 103-104.

[12]Ibidem, p. 104.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.

[16] Istoria României în date, p. 104.

[17] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.

[18] Serdar, denumirea generică a comandantului unui corp expediționar otoman (Ibidem, p. 575).

[19] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, p. 17, 32.

[20] Ibidem, p. 32.

[21] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 47.

[22] Istoria României în date, p. 104.

[23] „Kara Iflak”, denumire a Țării Românești în vechile izvoare turcești și arabe. Provine din cuvintele turcești „kara”, adică „negru” și „iflak”, care înseamnă „valah”, deci „român” (Tiberiu Ciobanu, Dicționar de familii domnitoare, în Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», p. 232).

[24] Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 806.

[25] Ibidem, p. 377, 806.

[26] Ibidem, p. 377.

[27] Ibidem.

[28] Basarab al IV-lea cel Tânăr (poreclit „Țepeluș”) a fost domn al Țării Românești în octombrie-noiembrie-decembrie 1474 (cu dese întreruperi și doar asupra unei părți din teritoriul „Ungrovlahiei”); între ianuarie 1478-iunie 1480; din noiembrie 1480 până în iulie 1481 și din august 1481 până în iulie 1482 (Istoria Românilor, vol. IV, p. 806-807).

[29] Ibidem, p. 377.

[30] Sprijinit de turci, Radu cel Frumos își reia, pe la sfârșitul lui octombrie 1474, domnia asupra Țării Românești, păstrând-o până la moartea sa (cu câteva întreruperi, în noiembrie și decembrie, cauzate de Țepeluș Vodă, când însă pierde controlul doar asupra unei părți din teritoriul țării [Ibidem]), survenită în ianuarie 1475 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 392).

[31] Ibidem, p. 377.

[32] Ibidem.

[33] Istoria României în date, p. 454.

[34] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.

[35] Istoria Românilor, vol. IV, p. 378.

[36] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.

[37] Istoria Românilor, vol. IV, p. 378; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.

[38] Istoria Românilor, vol. IV, p. 378.

[39] Kara Bogdania, denumire a Moldovei, în izvoarele medievale otomane. Provine din cuvintele turcești „kara”, adică „negru” și „Bogdania”, care înseamnă „țara lui Bogdan”. Conform obiceiului oriental de a desemna o țară cu  numele întâiului ei cârmuitor (a fondatorului acesteia) turcii au numit Moldova –Bogdania, fapt ce demonstrează, o dată în plus, că Bogdan I (acesta a domnit între 1359 și cca. 1365 - Istoria României în date, p. 457) a fost întemeietorul statului medieval românesc de la răsărit de Carpați (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 232).

[40] Constantin Esarcu, Ștefan cel Mare, Tipografia „Antoniu Mănescu”, București, 1874, p. 23.

[41] În Țara Românească, acum, revine la domnie, „prin voința sultanului”, Radu cel Frumos (Istoria Românilor, vol. IV, p. 378).

[42] Despre efectivele urdiei turcești aflăm chiar dintr-o scrisoare trimisă de Ștefan cel Mare (după strălucita biruință de la Vaslui) suveranilor apuseni prin care marele voievod român îi informa pe aceștia cu privire la fericitul eveniment. Iată fragmentul edificator referitor la ceea ce ne interesează: „Noi Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturora cărora vă scriu și vă doresc tot binele și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți (…). De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută mai sus-numitul turc a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman pașa beglerbegul” (Ioan Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, vol. II, Atelierele Grafice Socec & Coop., Societate Anonimă, București, 1913, p. 320). Din epistola respectivă mai aflăm că „împreună cu acesta (adică cu Süleyman Pașa – n.n.T.C.) se aflau toți curtenii sus-numitului turc și toate popoarele din Romania (adică din Rumelia, partea europeană a Imperiului Otoman – n.n.T.C.) și domnul Țării Românești cu toată puterea lui și Assan-beg și Ali-beg și Schender-beg și Grana-beg și Oșu-beg și Valtival-beg și Serefaga-beg, domnul din Sofia și Cusenra-beg și Piri-beg, fiul lui Isac pașa, cu toată puterea lui de ieniceri. Acești mai sus numiți erau toți căpitanii cei mari, cu oștile lor” (Ibidem). Forțelor armate aflate sub comanda lui Süleyman Pașa (încă de la asediul cetății albaneze Scutari) li s-au adăugat acum un număr considerabil de ieniceri și un important corp de oaste muntean, pus la dispoziția invadatorilor turci de către Radu cel Frumos (Istoria Românilor, vol. IV, p. 378), numărând 17.000 de oșteni (Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 120).

[43] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311

[44] Ibidem. Ștefan cel Mare se instalase „încă din toamnă la Vaslui pentru a urmări desfășurările din Țara Românească”(Istoria Românilor, vol. IV, p. 378), astfel că el „era pregătit să facă față tuturor situațiilor” (Ibidem). Totodată „zona Vaslui prezenta avantajul că, fiind într-o poziție centrală, permitea oștirii lui Ștefan cel Mare să efectueze manevra pe direcții interioare, în situația când și tătarii ar fi invadat Moldova dinspre est” (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 315).

[45] Jan Dlugosz, Historia Polonica, tom II, Lipsiae (Leipzig), 1712, col. 526.

[46] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem; Războieni. Cinci sute de ani de la campania din 1476, monografie și culegere de texte, Direcția Generală a Arhivelor Statului din R.S.R., București, 1977, p. 106-107.

[49] Jan Dlugosz, op. cit., col. 526.

[50] Gentis Silesiae Annales, Contexti ex antiquitate sacra et ethnica et ex scriptis recentioribus a Joachimo Cureo Freistadiensi (ed. Joachimus Cureus Freistadiensis),  Wittenbergae (Wittenberg), 1571, p. 193.

[51] Alexandru cel Bun a fost domnitorul Moldovei între 23 aprilie 1400 și 1 ianuarie 1432 (Istoria României în date, p. 457).

[52] Ioan Ursu, Ștefan cel Mare domn al Moldovei de la 12 aprilie 1457 la 2 iulie 1504, Institutul de Arte Grafice „Antonescu”, București, 1925, p. 52.

[53] Constantin Cihodaru, Topografia luptei de la Vaslui, în Vaslui. Ștefan cel Mare (1475), Vaslui, 1975, p. 23.

[54] Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, vol. I, București, 1929, p. 7-8.

[55] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 311.

[56] Bogdan al II-lea a fost fiul lui Alexandru cel Bun și tatăl lui Ștefan cel Mare. El a domnit asupra Moldovei din 12 octombrie 1449 până în 15 octombrie 1451 (Istoria României în date, p. 457).

[57] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 314.

[58] Bararab I a fost întemeietorul Țării Românești, el domnind asupra acesteia între cca.1310 și 1352 (Istoria României în date, p. 453).

[59] Mircea cel Bătrân a fost „mare voievod și domn al Ungrovlahiei” din 23 septembrie 1386 până în 31 ianuarie 1418 (Ibidem, p. 454).

[60] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 314.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem, p. 314-315. Practic, invadatorii se vor confrunta acum cu o tot mai acută lipsă de hrană, furaje și apă, atât datorită măsurilor luate de Ștefan cel Mare (enumerate mai sus), cât și din cauza dificultăților pe care le întâmpina Süleyman Pașa în a-și aproviziona uriașa armată cu cele necesare din Țara Românească (Ibidem, p. 314; Istoria Românilor, vol. IV, p. 378).

[63] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 314. Majoritatea războinicilor, ce alcătuiau armata otomană de invazie, proveneau „din regiuni cu o climă mai blândă” (Ibidem), nefiind obișnuiți să lupte pe timp de iarnă. De altfel Süleyman Pașa se arăta nemulțumit, într-un document turcesc de epocă, de faptul că era silit să execute porunca padișahului „neavând nici o putere să judece firmanul (sultanului – n.n.T.C.) plin de înțelepciune” (Cronici turcești privind Țările Române, vol. I [întocmit de Mihail Guboglu și Mustafa Mehmet], Editura Academiei R.S.R., București, 1966, p. 321), prin care Mahomed al II-lea îi cerea să pornească în această campanie în anotimpul rece, ce „nu era deloc potrivit pentru desfășurarea de acțiuni militare de către ostașii Porții” (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 314), nu doar din motivul arătat mai sus (referitor la faptul că cea mai mare parte dintre aceștia erau originari din provincii ale Imperiului Otoman în care nu se înregistrau temperaturi atât de scăzute ca în spațiul carpato-danubiano-pontic), ci și datorită tradiției purtării războaielor la popoarele orientale (inclusiv la turcii otomani), conform căreia acestea considerau iarna drept anotimpul în care oștile trebuiau să se odihnească (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 127).

[64] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 314.

[65] Ibidem.

[66] Cronici turcești privind Țările Române, vol. I, p. 209.

[67] Jan Dlugosz, op. cit., col. 526.

[68] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 315.

[69] Ibidem.

[70] Cronici turcești privind Țările Române, vol. I, p. 209.

[71] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 315.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Nicolae Iorga, Acte și fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III/1, p. 92.

[79] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 315. Pentru informații suplimentare cu privire la motivele care l-au determinat pe Ștefan cel Mare să aleagă zona Vasluiului pentru derularea bătăliei decisive vezi și Alexandru I. Gonța, Tactica și strategia lui Ștefan cel Mare în bătălia de la Vaslui, în „Revista de istorie”, nr. 1, București, 1975, p. 58-60; Ioan Cupșa, Arta militară a moldovenilor în a doua jumătate a secolului al XV-lea, Editura Militară, București, 1959, p. 69-70.

[80] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 316.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem; Istoria Românilor, vol. IV, p. 378.

[88] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediția a II-a (îngrijită de P.P. Panaitescu), Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958, p. 92.

[89] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 316; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura „Albatros”, București, 1975, p. 304.

[90] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 316.

[91] Ibidem; Grigore Ureche, op. cit., p. 92.

[92] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 316.

[93] Ibidem.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem.

[96] Ibidem.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem.

[101] Ibidem.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] Ibidem.

[105] Ibidem, p. 316-317.

[106] Ibidem, p. 317.

[107] Cronici turcești privind Țările Române, vol. I, p. 96.

[108] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 317.

[109] Ibidem.

[110] Ibidem.

[111] Ibidem.

[112] Ibidem.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Istoria Românilor, vol. IV, p. 378.

[116] Nicolae Iorga, op. cit., vol. III, p. 93.

[117] Jan Dlugosz, op. cit., col. 526.

[118] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 317-318.

[119] Ibidem, p. 318.

[120] Matia I Corvin a fost fiul lui Iancu de Hunedoara. El va ajunge rege al Ungariei în 1458, domnind asupra acesteia până în 1490 (Istoria lumii în date, p. 564).

[121] Nicolae Iorga, op. cit., vol. III/1, p. 92-93.

[122] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.

[123] Cronici turcești privind Țările Române, vol. I, p. 210.

[124] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.

[125] Ibidem.

[126] Cronici turcești privind Țările Române, vol. I, p. 210.

[127] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.

[128] Ibidem.

[129] Istoria Românilor, vol. IV, p. 378.

[130] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.

[131] Jan Dlugosz, op. cit., col. 527.

[132] Ibidem.

[133] Ibidem.

[134] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.

[135] Cronici turcești privind Țările Române, vol. I, p. 61.

[136] Ibidem.

[137] Nicolae Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare (ediție de Mihai Berza), Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 97.

[138] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.

[139] Grigore Ureche, op. cit., p. 58.

[140] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 318.

[141] Istoria Românilor, vol. IV, p. 379.

[142] Ioan Bogdan, op. cit., p. 321.

[143] Ibidem.

[144] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 319.

[145] Aurel Decei, op. cit., p. 127.

[146] Călători străini despre Țările Române, vol. I (îngrijit de Maria Holban), Editura Științifică, București, 1968, p. 134.

[147] Nicolae Iorga, Acte și fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III/1, p. 84.

[148] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 367.

[149] Istoria infanteriei române, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 149.  

[150] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 367.

[151] Sixt al IV-lea a fost Suveran Pontif  între 1471-1484 (Istoria lumii în date, p. 556).

[152] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1, București, 1890, p. 8.

[153] Istoria Românilor, vol. IV, p.398.

[154] Dicționar enciclopedic, vol. V, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 188.

[155] Aurel Decei, op. cit., p. 120.

[156] Jan Dlugosz, op. cit., col. 527-528.

[157] Cronici turcești privind Țările Române, vol. I, p. 458.

[158] Ibidem.

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)