HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ REFERITOARE LA BANATUL MEDIEVAL

VICTOR MOTOGNA

 

prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

            În anul 1940, când Victor Motogna s-a stabilit în Timişoara, el era un medievist recunoscut, având publicate o seamă de lucrări[1] valoroase despre istoria românilor în evul de mijloc. În Timişoara s-a integrat în cadrul echipei de cercetători ai Institutului Social Banat-Crişana, condusă de Cornel Grofşorean, devenind preşedintele Secţiei de istorie. Totodată a fost membru în comitetul de redacţie al „Revistei Institutului Social Banat-Crişana”, membru în comitetul de redacţie al volumului de studii istorice apărut la Timişoara în anul 1944 şi membru în colectivul de redactare a lucrării Istoria Banatului. Pe fondul acestei activităţi timişorene, el s-a angajat cu toată energia în cercetarea istoriei medievale a Banatului şi în elaborarea unor studii referitoare la această perioadă, pe care le-a publicat între anii 1942-1944[2].

            Lucrările lui Victor Motogna, apărute în volumul I din cartea Banatul de altădată. Studiu istoric, Timişoara, 1944, se constituie într-o istorie a Evului Mediu din Banat, înfăţişată cronologic, până la sfârşitul epocii lui Iancu de Hunedoara. În continuare ne vom referi la studiile lui Victor Motogna, apărute în acest volum.

Banatul românesc în epoca migraţiilor popoarelor barbare (271-1300). Problema continuităţii românilor în Dacia se referă la o perioadă complexă şi controversată, de la finele antichităţii şi din Evul Mediu. După ce înfăţişează prezenţa popoarelor migratoare în Banat – goţii, hunii, gepizii, avarii – Victor Motogna studiază influenţa slavă asupra populaţiei autohtone, simbioza slavo-română, evidenţiind, în baza cercetărilor lui Silviu Dragomir[3], mărturii istorice rămase din această perioadă. Astfel „jupa” – ca formaţie administrativ-teritorială – ar fi o dovadă a existenţei în Banat, „a unei comunităţi de stat slavoromân”[4]. O asemenea organizaţie a existat cel puţin în secolul al IX-lea. Tot în aceeaşi perioadă sunt plasate şi „ohabele” (localităţile scutite de dări), acestea existând numai în Banat şi în partea sudică a Transilvaniei. Absenţa lor în Peninsula Balcanică „exclude presupunerea că românii ar fi adus de acolo instituţia dreptului ohabnic”[5].

Se arată apoi că cnezatele şi voievodatele slavo-române au ajuns sub stăpânirea ţarului bulgar Krum. Dominaţia bulgară a durat până către sfârşitul veacului al IX-lea. Pe la mijlocul acestui secol (în 864), a început creştinarea poporului bulgar în limba slavonă, proces care a dus la slavizarea completă a elementelor eterogene din care era formată populaţia Ţaratului bulgar. În nordul Dunării, în acest timp s-a desăvârşit procesul de asimilare a elementelor slave de către populaţia străromână. Acesteia i s-a impus, din partea stăpânirii bulgare, introducerea limbii slavone în biserică şi în viaţa de stat. În timpul pătrunderii ungurilor în Câmpia Pannoniei, ducatele bulgaro-române dintre Tisa şi Carpaţii răsăriteni mai depindeau doar nominal de Ţaratul bulgar, fapt ce încuraja hotărârea maghiarilor de a cuceri aceste teritorii.

      Primele incursiuni ale ungurilor în Banat sunt prezentate în lumina Cronicii lui Anonymus, cu confirmările lor şi completările aduse în Legenda Sfântului Gerard. Ambele izvoare narative sunt prezentate pe larg de Motogna. El precizează că Anonymus se referă de două ori la teritoriul cunoscut mai târziu sub denumirea de Banat, amintind aspecte privind luptele pentru cucerirea acestuia de către unguri. Sunt luate citate de la Anonymus, care „în c. 11 scrie: «... pământul care se întinde de la Mureş până la cetatea Orşova îl ocupase un oarecare duce Glad ieşit din cetatea Budin (Vidin), cu ajutorul cumanilor, din a căror seminţie s-a născut Ohtum, pe care mult mai târziu l-a ucis, în vremea Sfântului Ştefan, Sunad, în cetatea de lângă Mureş ...».[6] Iar în cap. 44 citim: «... apoi, punându-şi oastea în mişcare (sc. ungurii) au venit la râul Timiş şi şi-au aşezat tabăra la Vadul cu nisip. Dar când au voit să treacă râul Timiş, le-a ieşit în cale ducele acelei ţări, Glad – din al cărui neam s-a tras Ohtum – cu o oaste mare de călăreţi şi pedestraşi, având ajutorul cumanilor[7], al bulgarilor şi al românilor ...[8]»”[9]. Motogna nu mai insistă asupra lui Glad, ceea nu înseamnă neapărat că „îi neagă istoricitatea”, cum susţine istoricul timişorean Radu Ardelean. Acesta îi impută lui Motogna faptul că, „acceptând istoricitatea lui Ahtum (văzut ca şef al populaţiei băştinaşe), o neagă însă pe aceea a lui Glad, într-un mod care-l aminteşte pe acela cu care operează istoricii maghiari ca să discrediteze pasajele în care Anonymus pomeneşte pe români şi pe conducătorii acestora (modelul fiind probabil Hunfalvy[10], Magyarország etnographiája, Budapesta, 1876)”[11]. Acelaşi autor adaugă: „La Motogna finalitatea este opusă, căci prin trecerea între paranteze a episodului Glad el elimină totodată şi ipoteza unei prime cuprinderi a Banatului de maghiari sub Arpad”[12]. Se exemplifică apoi cu un citat destul de neconcludent din Ohtum[13], un alt studiu al lui Motogna. Raţiunile minimalizării rolului lui Glad de către Motogna apar destul de clar într-un alt studiu al său, elaborat pentru proiectata Istorie a Banatului: „Vom arăta, cu ajutorul legendei Sf-tului Gerard, că faptul istoric (pătrunderea ungurilor în Banat – n.n. T.C.) e următorul: Sf-tul Ştefan, regele Ungariei a cucerit Banatul de la un duce (voevod) cu numele Ahtum (Ohtum). Anonymus a ştiut acest lucru din analele redactate în veacul al XI-lea (Gesta Ungarorum), dar nu s-a putut împăca cu gândul că această provincie să nu fi fost cucerită[14] de eroul său favorit Arpad. De aceea transpune în timpul acestuia prima ocupare, iar a doua şi cea adevărată o aminteşte, în conformitate cu faptele istorice, ca înfăptuită de Sf-tul Ştefan”[15]. Faptul că Anonymus a vrut să-i atribuie lui Arpad – „eroul său favorit” – înfrângerea lui Glad este un fapt acceptat de istorici. Ioan-Aurel Pop subliniază că „este cunoscută tendinţa lui Anonymus de a atribui mai toate evenimentele semnificative iniţiativei sau epocii lui Arpad”[16]. De aceea, „prima ocupare (menţionată de Motogna) a unei părţi din Banat, Anonymus o datează în timpul lui Arpad, cu toate că aceasta s-a întâmplat prin 934[17], deci după 27 de ani de la moartea ducelui ungur (907)”. Motogna era convins că Banatul nu a putut fi cucerit efectiv în timpul lui Arpad, de aceea eludează episodul şi insistă efectiv asupra momentului Ahtum (Ohtum), petrecut cu circa un secol mai târziu. Istoricul susţine că „figura istorică a lui Ohtum (Ahtum) e adeverită atât de Anonymus cât şi de legendă”[18] (cea a Sfântului Gerard – n.n. T.C.). Aşadar, el se depărta de opinia lui Nicolae Iorga, potrivit căreia „nimic nu se poate păstra din această povestire (din cronica lui Anonymus – n.n. T.C.) decât că, la intrarea lor în părţile de dincoace de Tisa, ungurii au găsit o populaţie băştinaşă româno-slavă, sau românească, pe urma slavilor, având voievozi în fruntea ei, ba chiar cnezi”[19].

      Motogna prezintă Legenda Sancti Gerardi, cu cele două variante ale sale, Legenda maior şi Legenda minor, despre aceastea relevând şi bogata bibliografie dată de Coloman Juhász în lucrarea A Gellértlegenda, Cluj, 1929. Motogna nu intră în detalii privind această legendă, ci menţionează doar că „partea ei care se referă la supunerea Banatului s-a născut şi s-a păstrat în preajma episcopiei catolice de Cenad, a cărei întemeiere coincide şi este în strânsă legătură cu întâmplările povestite, ceea ce sporeşte mult veracitatea istorică a acestei creaţii. Sâmburele ei istoric se poate sintetiza în următoarele: În prima jumătate a veacului al XI-lea asupra Banatului Timişan stăpânea un duce (voievod) cu numele Ohtum (aceasta e forma mai veche a numelui păstrată la Anonymus). Scaunul de domnie se afla în «Urbs Morisena», care pare a fi traducerea unui slavon «Morisgrad – Morosvar – Cetatea Mureşului». Ohtum, stăpânind cursul de jos al Mureşului, vămuia corăbioarele cu care regele maghiar îşi transporta spre Ungaria sarea scoasă din ocnele de la Uioara (Salinae). Ştefan I, regele maghiar, porni războiul împotriva lui Ohtum care fu biruit şi ucis prin trădarea unui supus al său, pe care legenda îl numeşte cu forma latinizată Chanadinus. Numele adevărat pare a fi cel păstrat de Anonymus: Şunad, din care s-a născut numele pentru «Urbs Morisena»: ungurescul Csanád. Cele mai vechi acte papale îl scriu Cenad, aşa cum sună şi azi în graiul românilor din partea locului”[20]. Autorul precizează că bibliografia completă referitoare la interpretarea Legendei Sfântului Gerard se găseşte în altă lucrare a lui Coloman Juhász, Das Tschanad-temesvarer Bistum im frühen Mittelater 1030-1307, Münster in Westfalen, 1930.

În secvenţa Banatul în v[eacul] XI-XIII (Epoca arpadiană) a acestui studiu, Victor Motogna menţionează că regele Ştefan I cel Sfânt (997-1038), după nimicirea lui Ahtum, a întemeiat o episcopie catolică la Cenad, a cărei arie de coordonare religioasă a avut o întindere mai mare decât Banatul Timişan. În Legenda Sancti Gerardi se arată că monahii de rit răsăritean din Cenad au fost mutaţi în Oroslanos, unde li s-a construit o mănăstire cu hramul Sfântului Gheorghe. La Cenad episcopul catolic Gerard depunea mari eforturi pentru convertirea populaţiei la biserica romană. În legendă se arată că a fost o mare afluenţă, la mănăstirea de rit apusean, a celor dornici de a fi botezaţi. Între aceştia vor fi fost foarte puţini români, pentru că vedem în secolul al XIV-lea că populaţia românească îşi păstrase credinţa de rit răsăritean[21].

     Fiind vorba de viaţa religioasă a românilor din nordul Dunării (dar fără legătură cu Banatul), se aminteşte scrisoarea papei Grigore al IX-lea (1227-1241), din anul 1234, către principele moştenitor al Ungariei, viitorul rege Bela al IV-lea (1235-1270). În aceasta se arată că „...în Episcopatul Cumanilor sunt, după câte aflăm nişte popoare («populi») numite Valachi care, deşi se socotesc creştini (...) având diferite rituri şi obiceiuri, fac fapte care nu se pot spune. Căci dispreţuind biserica romană, nu primesc tainele bisericeşti de la venerabilul nostru frate, Episcopul cumanilor care are dieceza acolo, ci de la oarecare pseudo-episcopi ce ţin de ritul grecilor. Şi unii din regatul Ungariei, atât unguri cât şi germani, locuind printre ei, trec la credinţa lor şi, făcându-se una cu acei valachi, primesc şi ei zisele taine, spre marele scandal al dreptcredincioşilor şi nu mai puţina scădere a credinţei creştine”[22]. „Îndreptarea” vieţii religioase a românilor pe făgaşul dorit de papa Grigore al  IX-lea nu s-a putut săvârşi nici cu sprijinul Cavalerilor Ioaniţi, aşa cum nădăjduia Bela al  IV-lea, care le-a dăruit „toată ţara Severinului”. Diploma din 1247, prin care regele donează acest ţinut Ordinului Cavalerilor Ioaniţi, cuprinde informaţii foarte importante, referitoare la românii de aici. În document se arată că Ioaniţilor li se dăruieşte: „toată ţara Severinului cu munţii ce se ţin de dânsa şi cu toate celelalte dependenţe, de asemenea cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş, până la râul Olt, afară de ţara cnezatului lui Litovoi, pe care o lăsăm românilor, precum au ţinut-o şi până acum; le dăm acestea, păstrând, totuşi, pentru noi şi urmaşii noştri jumătate din toate foloasele, veniturile şi slujbele provenite din întreaga ţară a Severinului şi din cnezatele amintite mai sus, cealaltă jumătate cedând-o ordinului. Fac excepţie, însă, bisericile în fiinţă sau care se vor clădi în toate ţinuturile amintite mai sus; din veniturile acelor biserici noi nu ne oprim nimic, rămânând însă neatinse cădinţele şi drepturile ce se cuvin arhiepiscopilor. Fac asemenea excepţie toate moşiile în fiinţă sau care se vor face în ţinuturile amintite mai sus, afară de acelea din ţara Litua, de asemenea toate clădirile şi semănăturile făcute cu cheltuiala fraţilor zisului ordin, fânaţele şi păşunile pentru vitele lor, tot aşa şi heleşteele în fiinţă sau care se vor face; toate acestea le-am dat în întregime zişilor fraţi, afară de pescăriile de la Dunăre şi de iazurile Celei, pe care le dăm pe din două.

Acordăm, de asemenea, zisului Ordin al Ospitalierilor ca să ia jumătate din toate veniturile şi foloasele ce se strâng pentru rege de la românii din ţara Litua, afară de ţara Haţegului şi dependenţele sale. Voim asemenea ca numiţii români să ajute pe zişii fraţi cu oastea lor la apărarea hotarelor ţării şi la respingerea injuriilor ce ni s-ar face de către străinii nesupuşi nouă (...). Dacă se va da vreo sentinţă capitală împotriva mai marilor ţării (maiores terrae), pe care ei să o socotească nedreaptă, aceştia să poată apela la curtea noastră.

Pe lângă aceasta am dat amintitului ordin ospitalier întreaga Cumanie de la râul Olt şi de la Alpii Transilvaniei, în aceleaşi condiţiuni ca şi ţara Severinului, afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care o lăsăm, ca să o ţină ca şi până acum...”[23].

Motogna redă textul diplomei şi îi subliniază importanţa. Din ea ar rezulta că românii din sud-estul şi sudul Carpaţilor, la mijlocul secolului al XIII-lea, alcătuiau o populaţie numeroasă, care ducea o viaţă aşezată de agricultori, căci în document sunt amintite semănături şi mori, ocupându-se, totodată şi cu creşterea vitelor, pentru care aveau fânaţe şi păşuni. Populaţia aceasta trăia în organizaţii de stat, cnezate şi voievodate, care-şi formaseră oaste (apparatus belicus) şi avea o pătură conducătoare (maiores terrae). Aveau „biserici în fiinţă”, cu vlădici, pe care scrisoarea papală îi numeşte pseudo-episcopi, dar întreţineau o bogată viaţă religioasă, aceasta având putere de asimilare, la credinţa de rit răsăritean, a unor unguri şi germani care trăiau în mijlocul românilor, fapt încriminat de papa Grigore al IX-lea. Combinarea de către Motogna a datelor din documentul papal de la 1234 (referitor la „Episcopatul Cumanilor”, care era oricum la răsărit de Olt) cu cele din diploma ioanită de la 1247 (referitoare prioritar la Ţara Severinului, situată la apus de Olt) nu se justifică, deşi realităţile reflectate în cele două izvoare pot să fie considerate similare.

Un alt studiu, publicat în volumul Banatul de altădată are titlul Banatul românesc în cele dintâi veacuri ale stăpânirii ungureşti (Epoca Arpadiană, 1030-1301). Perioada 1030-1301 este cuprinsă şi în lucrarea analizată anterior, dar numai sub aspect formal, fără să fie efectiv tratată. La începutul acestui studiu, Motogna se referă la organizarea teritorială a Banatului în epoca Arpadiană. Istoricii unguri care s-au ocupat de împărţirea Banatului în comitate regale, consideră că acestea au fost infiinţate încă în timpul regelui Ştefan cel Sfânt. Motogna vrea să dovedească lipsa de adevăr a acestei aserţiuni. El susţine că nu există nici o dovadă documentară şi nici argumente valide de altă natură, care să adeverească punctul de vedere al istoriografiei ungureşti despre înfiinţarea comitatelor regale din Banat în timpul Sfântului Ştefan ori sub regii următori, înainte de veacul al XV-lea. Desigur că exagerează. Comitatele au fost constituite cu mult înainte de secolul al XV-lea.

      Motogna tinde ca, dincolo de instituţiile administrative maghiare, să poată desluşi fostele forme de organizare teritorială autohtonă. El subliniază că documentele atestă, pe teritoriul dintre Dunăre, Tisa, Mureş şi Carpaţi, existenţa unei autonomii teritoriale româneşti cu norme speciale de administrare, judecată şi de regim al proprietăţii, în districtele valahe. Însă constată că chiar în Banat, unde vechea autonomie românească s-a păstrat timp mai îndelungat, pentru perioadele cu un număr mare de documente păstrate, vechile „aşezăminte româneşti ne apar atât de întreţesute cu formele administraţiei ungureşti, încât cercetătorul întâmpină cele mai mari dificultăţi, când încearcă să înlăture scoarţa elementelor străine, ca să construiască structura originală (originară – n.n. T.C.) a acelor întocmiri, cum se aflau ele în momentul când s-a produs cucerirea ungurească”[24]. În continuare autorul prezintă modul „cum îşi închipuie ştiinţa noastră istorică evoluţia neamului românesc de la părăsirea Daciei până în epoca în care apare în lumina documentelor de epocă”[25]. Se ajunge la concluzia că instituţia cnezilor şi a voievozilor, care constituiau clasa nobiliară a românilor, n-a fost desfiinţată de stăpânirea ungurilor, ci a fost menţinută şi adaptată la formele constituţionale şi la fazele de dezvoltare a Regatului Ungar. În documentele emise de cancelaria regală a Ungariei apar – ni se spune – trei feluri de cnezi ai românilor, anume regali, ai castrelor (ai cetăţilor, fortificaţiilor) şi comuni. Motogna prezintă procesul istoric care a dus la apariţia celor trei categorii de cnezi şi la declinul lor până când au devenit iobagi. În final constată: „Cea mai importantă problemă a istoriei noastre din veacul XIV-XVI o constituie acest proces de uniformizare, care a avut drept rezultat despuierea neamului nostru din Ungaria de pătura lui conducătoare”[26].

Banatul românesc în veacul al XIV-lea (Epoca Angevinilor) este următorul studiu important al lui Motogna referitor la Evul Mediu. Secvenţa a doua, intitulată Elementul românesc din Banat în epoca angevină, este cea mai importantă parte a acestui studiu. Aici se găseşte şi o mărturisire a autorului care are o semnificaţie istoriografică deosebită. El scrie: „Cât priveşte trecutul românilor bănăţeni din veacul al XIV-lea, avem un număr însemnat de documente care au rămas neexploatate, deşi cuprind lămuriri de o importanţă covârşitoare chiar pentru istoria neamului românesc întreg. Câţiva inşi, care ne-am angajat să scriem istoria Banatului, am distribuit între noi chestiunile ce urmează să fie studiate, înainte de a proceda la redactarea unei opere de sinteză. D-lui prof. Traian Popa i-a revenit sarcina de a examina cuprinsul actelor publicate de Fr. Pesty[27]. După o muncă încordată, dl. Popa a ajuns la rezultate mai mult decât îmbucurătoare[28]. Se constată, în lumina acestor cercetări, că autorii colecţiei Hurmuzachi (N. Densiusianu şi alţii), întrebuinţând publicaţiile lui Pesty şi ale continuatorilor săi, au reprodus numai documentele în textul cărora au întâlnit atributul de român (Valachus, Olahus), căci din acela au putut conclude, cu puţină bătaie de cap, că actul respectiv avea legătură cu trecutul românesc. D-l Popa, urmărind firul genealogic al unor familii, a ajuns la constatarea că numeroase documente publicate de Fr. Pesty şi T. Ortvay, în care personagiile sunt arătate numai cu numele de botez, fără indicarea neamului (românesc) căruia aparţin, n-au fost trecute în colecţia Hurmuzachi (nici a lui Lukinich) şi astfel au rămas neutilizate de istoricii noştri”[29].

     Conştient de această carenţă a colecţiei Hurmuzaki, Motogna îşi lărgeşte sensibil baza documentară. Pentru prezentarea elementului românesc din Banat din secolul al      XIV-lea, el a folosit material documentar care anterior „a fost studiat şi interpretat numai de autori maghiari”, prin anul 1880 de Fr. Pesty, cu o obiectivitate relativă, iar mai nou de Turchányi Tihamėr (Krasso-Szöreny vármegye története, Lugoj, 1906) şi Szentkláray Jenö (Temes vármegye története, Budapesta, 1912). Motogna are numai parţial dreptate, întrucât lucrările lui Pesty au fost folosite şi de istoricii Patriciu Drăgălina şi George Popoviciu.

„Istoricii unguri susţin – evidenţiază Motogna – că, în secolul al XIII-lea, românii erau păstori nomazi, astfel explicându-se faptul că sunt aşa de puţine documente, din această perioadă, în care se găsesc referinţe la ei. Apoi, în veacul următor creşte foarte mult numărul de documente în care sunt menţionaţi aceştia, ceea ce, pentru ei, este un argument concludent că în timpul Angevinilor este epoca clasică a colonizărilor româneşti pe plaiurile bănăţene”[30]. Îl critică pe „istoricul român al Banatului, Gh. Popovici”[31], pentru că acesta s-a mulţumit doar „să tăgăduiască adevărul acestor afirmaţii, în numele teoriei continuităţii, fără să caute a-şi sprijini teza prin justa îndreptare a documentelor”[32]. Motogna citează din prefaţa colecţiei Documenta historiam Valachorum illustrantia usque ad anum 1400 p. Chr., alcătuită de Em. Lukinich, care scrie: „Se va remarca fără îndoială că datele privitoare la viaţa românilor în sec. XIII-lea sunt extrem de rare”, deşi ne-au rămas mii de documente anterioare anului 1300. Urmează un calcul formal, lacunar şi tendenţios: dintre aceste documente, 290 se referă la saşi (ei stabilindu-se în Transilvania în cursul secolului al XII-lea), iar la români care – subliniază Lukinich – se consideră autohtoni, se referă doar 26 de documente. Nerezistând ipoteza că numai actele referitoare la români ar fi fost distruse, rămâne după acest istoric o singură explicaţie: aceea că, în nordul Dunării, românii au venit mai târziu, în grupuri răzleţe. Lukinich susţine categoric că: „numai în sec. al XIV-lea s-a îndreptat spre Ungaria o imigrare mai serioasă dinspre Balcani şi a urmat în chip firesc că documentele referitoare la români au sporit în proporţie cu numărul noilor veniţi”[33]. Autorul nostru arată netemeinicia acestei aserţiuni. După ce menţionează că în timpul domniei lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), românii bănăţeni n-au prea avut motive să se plângă de asupriri din partea stăpânirii ungureşti – şi, prin urmare, aceste cazuri nu apar în documente – Motogna trece în revistă o seamă de acte în care apar pricini de ale românilor, dorind să demonstreze existenţa unui regim în care românii au fost supuşi din partea stăpânirii ungureşti la „despuiere de drepturi şi deposedare de pământ, fiind prefăcuţi în iobagi, iar alţii, sub ameninţarea acelui sistem, şi-au părăsit legea răsăriteană, devenind nemeşi unguri”[34]. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este familia nobilă a românilor din Valea, ale cărei avataruri sunt arătate de Motogna pe larg (în vreo 15 pagini)[35].

    Secvenţa aceasta din studiul lui Motogna, este urmată de capitolul Alte cazuri de deposedare a românilor din Banat, în care sunt prezentate ilegalităţi faţă de români, săvârşite de nobilul Benedict Himfy[36]. În subcapitolul Urme de organizaţie românească în Banat în veacul al XIV-lea[37],  Victor Motogna se referă la cele opt districte româneşti privilegiate, precizând, la început, că în documente acestea apar şi sub denumirile de provincia şi comitatus, ceea ce face uneori dificilă lămurirea statutului lor exact. Profitând de aceste impreciziuni, istoricii unguri au considerat, în multe cazuri, că e vorba de comitate maghiare. Motogna e de părere că, atunci când în documente sunt menţionate „comitatus de Sumplio ori de Carasow, evident că trebuie să înţelegem districtus”[38]. Motogna spicuieşte din documente relatări referitoare la românii din Banat şi la formele lor de organizare. Amintim câteva din aceste consemnări. La 8 noiembrie 1352, Posa de Szer, comite al Caraşului şi castelanul de Sebeş, la cererea lui Iuga şi Bogdan, fiii lui Ştefan de Mutnuk, le dăruieşte acestora pământul «deşert», numit Mutnokpatoka, „ca să-l stăpânească cu aceleaşi drepturi pe care le au cnezii în satele lor libere din provincia (districtul) Sebeş. Acolo nu are dreptul să ţină judecată nici un judecător, ci ei înşişi vor putea să ţină scaun de judecată în orice pricini, afară de tâlhărie (omucidere), furt şi punere de foc. Acestea vor fi îndrumate la scaunul judecătorului de Sebeş[39]. Într-un document din 19 iunie 1376, se arată că regele Ungariei, Ludovic cel Mare (1342-1382) a acordat unor români drept răsplată pentru credinţă şi vitejie posesiunea Bolasnicha (Valea Bolvaşniţa) din districtul Mehadia. Şurian, Bogdan, Dimitrie, Toma şi Blasiu, fiii lui Rayk şi urmaşii lui vor stăpâni acea posesiune în libertate şi după datina cu care îşi păstrează posesiunile lor şi ceilalţi nobili români din acelaşi district (ea libertate et consuetudine possidendam, tenendam et habendam, que ceteri nobiles Olahi in eodem districtu suas possessiones sunt consueti)[40].

    Aceste documente atestă faptul că românii în districtele privilegiate îşi exercitau dreptul de proprietate după normele dreptului românesc. În primul document se precizează că cnezii aveau dreptul de judecată (pe pământul stăpânit de ei) în afară de cauzele majore, precum omuciderea, furtul şi incendierea, acestea intrând în competenţa nobililor din reşedinţa districtului.

Într-un document din anul 1369, se arată că adunarea cnezilor din districtul Sebeş („universitas kenezyorum et aliorum Olahorum de districtu Sebes, item cives et universi divites et pauperes de civitate eiusdem”) i-a cerut banului Severinului, Benedict Himfy, să o scutească de noi dări, motivând că nu mai poate să facă faţă greutăţilor. Înşiră cheltuielile şi serviciile foarte multe pe care le-a adus coroanei, în perioada 1365-1369, de unde putem constata îndatoririle comunităţilor româneşti. „Universitatea” cnezilor şi nobililor români se îngrijea de existenţa oastei pentru apărarea graniţelor, de adunarea contingentelor armate care luau parte la expediţii, de strângerea dărilor în bani, necesare pentru întreţinerea armatei regale, în vreme de război; pe cheltuiala obştei româneşti se ţineau regele şi înalţii săi demnitari când aceştia ajungeau pe teritoriile districtelor.

O mare însemnătate istorică are lista cu numărul lucrătorilor şi cu numele cnezilor care i-au trimis pe aceştia să construiască, în 1371-1372 cetatea Orşovei, al cărui ban era puternicul magnat Benedict Himfy. Motogna publică Notă despre numărul oamenilor care a lucrat la săparea castrului Orşova, document care apare, acum, prima oară, tradus în limba română. Este consemnată şi localitatea din care era cnezul, ceea ce prezintă o foarte mare importanţă, fiindcă ne completează imaginea aşezărilor româneşti consemnate în acea vreme, constituind şi un excelent material pentru cunoaşterea vechii toponimii a Banatului. Sunt inventariate peste 50 de localităţi, dintre care, pentru Motogna, doar trei au fost neidentificabile pe teren. La acestea se adaugă localităţile cunoscute, cum sunt Sebeşul, Caranul, Lugojul. De asemenea, lista respectivă are o mare însemnătate şi pentru onomastica românească în general şi pentru cea bănăţeană în special. În document sunt menţionate patru districte, anume Sebeş, Hudus (Hodoş), Chery şi Beld, ultimele trei fiind semnalate de Motogna pentru întâia oară.

       Un alt studiu al aceluiaşi autor este Banatul românesc în prima jumătate a veacului al XV-lea. Epoca lui Sigismund de Luxemburg, prin care se continuă studiul cronologic al Evului Mediu. Este o perioadă de mari confruntări militare, datorate ameninţării otomane. Victor Motogna trece în revistă evenimentele de acest fel, inclusiv cele în care au fost implicaţi românii bănăţeni. Se relatează astfel că în anul 1395, în preajma sărbătorii Sfântului Arhanghel Mihail, o mare armată turcească a invadat teritoriul comitatelor Timiş şi Caraş, prădând şi luând mulţi locuitori în robie. Însă, în apropierea localităţii Chak, într-o noapte, otomanii au fost atacaţi de cetele comitelui Nicolae Chak, care au reuşit să pună turcii pe fugă. Se relevă apoi că, după un an de la înfrângerea armatei creştine la Nicopole (25 septembrie 1396), regele Sigismund de Luxemburg a convocat, în 25 octombrie 1397, dieta la Timişoara, pentru a fi dezbătute probleme legate de îmbunătăţirea sistemului de apărare a hotarelor. Apoi, tot peste un an, în 13 noiembrie 1398, acelaşi rege, fiind la Timişoara, a ordonat accelerarea mobilizării generale, în vederea bătăliilor cu turcii. Se arată apoi cum o mare armată turcească, formată din 66.000 de soldaţi, a pustiit ţinuturile sudice ale Ungariei şi Banatul, de unde a trecut în Muntenia, unde a fost înfrântă de către oastea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), având pierderi atât de mari, încât doar 3.000 de otomani au reuşit să scape cu fuga. Un alt episod este la 1416: o armată turcească a pătruns în Banat, devastându-l şi ajungând până la Mureş; aici le-a ieşit în întâmpinare comitele Nicolae, fiul lui Petru, cu luptătorii săi din partea locului, dar după o aprigă luptă, biruinţa a rămas incertă, nehotărâtă. În asemenea împrejurare vicecomitele Nicolae l-ar fi provocat pe Isaac Paşa, conducătorul armatei otomane, la un duel cavaleresc. Turcul a fost învins.

Se relatează mai departe că regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437), în anul 1419, a plecat cu armata sa împotriva turcilor, la hotarul sudic al Banatului. La 28 noiembrie este consemnată prezenţa sa la Porţile de Fier. Atunci a ordonat să se zidească fortificaţia Gureni (Görėny), destinată apărării Banatului de Severin. Motogna subliniază că în documentele din anul 1419 este lăudată vitejia românilor bănăţeni, în cursul campaniei de atunci împotriva turcilor[41]. Suntem încredinţaţi de autor că era o epocă de numeroase conflicte militare, în care comiţii de Severin erau mereu gata de luptă (la 20 decembrie 1420, comitele de Severin, Ştefan de Rozgon, se afla cu trupele sale lângă cetatea Severinului care era ocupată de turci), în care se fortifica linia Dunării şi întreaga frontieră sudică a regatului (încetând pentru o scurtă perioadă atacurile armatei turceşti, regele Sigismund de Luxemburg, folosi acest răgaz pentru a întări cetăţile de la Dunăre). Potrivit unui document din 6 octombrie 1424, regele se afla atunci la Orşova, pentru ca în noiembrie armata regală să se îndrepte spre zona Severinului. Sunt relatate si faptele de arme ale lui Pippo Spano (celebrul condotier italian Fillipo Scolari, cunoscut în Ungaria sub numele de Pippo Spano sau Pippo de Ozora, ce a intrat în slujba lui Sigismund de Luxemburg a condus pentru o vreme lupta antiotomană de la Dunăre), care în 1424 a trecut cu oştenii săi din Banat în Bulgaria, pentru a cuceri Vidinul. După trei ani, în 1427, Pipo de Ozora, cu luptătorii săi din Timiş şi Caraş, a întreprins o expediţie împotriva turcilor în Serbia, unde a repurtat o răsunătoare victorie, ultima lui faptă de arme, întrucât în acelaşi an a murit.

     Motogna face şi conexiuni cu lupta popoarelor creştine din sud-estul Europei. Victoriile armatelor creştine din 1427 ar fi încurajat şi pe conducătorii popoarelor balcanice în solidarizarea lor cu Regatul Ungariei, în lupta antiotomană, cel mai elocvent exemplu în acest sens fiind despotul Serbiei, Gheorghe Brancovici (1427-1456) care a predat regelui maghiar Belgradul şi alte cetăţi din Serbia. În felul acesta, el a fost primit în rândul magnaţilor unguri şi a fost răsplătit cu mari proprietăţi, între care unele erau în Banat. Este menţionat un document din 17 aprilie 1428, în care se consemnează că regele Sigismund de Luxemburg, fiind la Cuvin (Keve) a dat ordin nobilului Himfy din Ezeris (Egerśzeg) să meargă imediat în tabără la Golumbăţ, cu cei 32 călăreţi, pentru care primise bani de întreţinere. La sfârşitul aceleiaşi luni, armata regală – constituită din aproximativ 30.000 de soldaţi, între care erau mulţi români din Banat şi Maramureş, precum şi 6.000 de munteni sub conducerea lui Dan al II-lea (domn al Ţării Româneşti între 1420-1431, cu întreruperi) şi 200 de artilerişti lombarzi şi genovezi şi numeroşi poloni, sub conducerea lui Zips, a asediat cetatea. Asediul a durat până la sfârşitul lunii mai, după care au avut loc luptele cu turcii din cetate; acestea au durat 10 zile, până la începutul lunii iunie, în tot acest timp, otomanii dovedindu-şi superioritatea în bătălii. Victoria definitivă împotriva armatei creştine a avut loc în 3 iunie, când a sosit la Golumbăţ o puternică armată otomană, condusă de sultanul Murad al II-lea (1421-1444;1446-1451). Prin intermediul lui Brancovici, regele Sigismund de Luxemburg a obţinut armistiţiu, având promisiunea din partea sultanului că armata regală se va putea retrage fără să fie atacată. Însă, turcii nu şi-au ţinut cuvântul, astfel că, în timp ce Sigismund de Luxemburg trecea Dunărea cu grosul trupelor sale, otomanii au atacat ariergăzile aliaţilor creştini, polonezii – adunaţi pe o colină – fiind nimiciţi în totalitate, iar oştenii munteni suferind pierderi foarte mari. În urma înfrângerii creştinilor la cetatea Golumbăţ, Gheorghe Brancovici s-a supus sultanului, obligându-se să plătească tribut, iar Dan al II-lea – a cărui ţară a fost invadată din nou de trupele otomane – a trebuit să recunoască suzeranitatea turcească. Motogna relatează toate aceste întâmplări ca pe o naraţiune istorică, respectând succesiunea în timp a evenimentelor, dar adăugând elemente de dramatism specifice prozei istorice.

Nu este ocolit nici episodul teuton legat de Banat. Astfel, se subliniază cum regele a stat în Banat până la sfârşitul anului 1428, ocupându-se cu întărirea fortificaţiilor de aici şi organizând apărarea frontierelor regale. În vederea realizării acestui obiectiv, l-a numit ban de Severin pe Nicolae Redwics, magistrul Cavalerilor Teutoni, care a îndeplinit anumite misiuni în districtele Mehadiei şi al Almăjului. Motogna presupune că instalarea Cavalerilor Teutoni în Banatul de Severin s-a făcut în prezenţa regelui Sigismund de Luxemburg, care, în 30 noiembrie 1428 se afla în Caransebeş. Cavalerii Teutoni, împreună cu oamenii lor, s-au aşezat în cetăţile înşirate, „începând de la Severin spre Apus, peste Orşova până la noua cetate Sfântul Ladislau (în faţa Golumbăţului), iar spre nord peste Mehadia, până la Caransebeş, având sub ascultarea lor fortăreţele Severin, Sân-Petru, Gureni, Orşova, Peci, Lyoko, Sviniţa, Stănilăuţi, Drencova, Lybrasd, Sf. Ladislau, Pojebu, Soil, Rybes, Mehadia, Almăj, Iliedea, Croşovia, fortificaţiile de la Porţile de Fier şi insula Saan (Ada-Kaleh)”[42]. Este valorificat un document din 24 februarie 1430, în care există date privind starea în care au aflat Cavalerii Teutoni fortificaţiile amintite înainte, cu numărul apărătorilor pe care îi aveau şi cu numărul cnezatelor în cadrul cărora se aflau. Motogna reproduce datele respective, considerând pe bună dreptate că acestea contribuie în mare măsură la cunoaşterea forţei sistemului defensiv al Banatului de Severin. Acesta se înfăţişa astfel: „în Severin 200 de persoane şi 40 de puşcaşi, în insula Saan 216 persoane, Sân-Petru era pustiu, asemenea şi castelul aflător din sus de Severin era deşert; în Gureni se aflau 61 de persoane, în Orşova 60 de persoane, 30 de puşcaşi şi 260 slujitori, în Sviniţa 40 de persoane şi 6 puşcaşi, în Stănilăuţi 32 persoane şi 4 puşcaşi, în Librasd 24 persoane şi 4 puşcaşi, în Pecii Vechi 20 persoane şi 4 puşcaşi, în Sf. Ladislau 400 persoane şi 56 puşcaşi, în Rybes 40 persoane, în Mehadia 224 cnezate cu 1112 ţărani liberi, 30 grăniceri şi 20 curieri; în Almăj 293 cnezate cu 504 ţărani liberi, 32 grăniceri şi 26 curieri; în Iliadea (Ilidia) 120 cnezate”[43].

În legătură cu Cavalerii Teutoni, aduşi de Sigismund de Luxemburg în Banat se constată că eficienţa lor a fost nesemnificativă. În singura confruntare a acestora cu trupele otomane, în 1432, când turcii au atacat părţile sudice ale Banatului, ei – neprimind ajutor de nicăieri – au fost înfrânţi. În ce îl priveşte magistrul Nicolae Redwitz, acesta este amintit mereu în istoriografia bănăţeană despre scurta perioadă „teutonă”, pentru că un document din 21 august 1430 îl înfăţişează cum s-a plâns regelui deoarece nobilii şi cnezii români nu voiau să se supună judecăţii lui, în calitate de ban al Severinului, aceştia pretinzând că pe ei îi judecă numai regele. O asemenea mărturie, după Motogna, „atestă autonomia districtelor româneşti cu decenii înainte de diploma lui Ladislau V din 1457”[44].

Nu sunt lăsate deoparte nici alte episoade, ca cel reflectat într-un act emis de Sigismund de Luxemburg, datat la 5 decembrie 1428, prin care regele ia măsuri aspre pentru prigonirea „schismaticilor” din districtele Sebeş şi, în parte, Mehadia şi Haţeg. Sigismund de Luxemburg, prin aceste măsuri, îl continua pe regele Ludovic cel Mare în privinţa politicii faţă de credincioşii de rit răsăritean. Ludovic dăduse ordin tuturor nobililor din districtele Keve şi Caraş ca să adune pe „preoţii schismatici, din ţinuturile lor, şi, împreună cu familiile şi avutul lor, să-i ducă la Benedict Himfy care va face cu ei ceea ce i-a poruncit regele”. Acum, din decretul lui Sigismund de Luxemburg, se vede cum regele Ludovic I mai dăduse un ordin (probabil tot în 1366) prin care a dispus ca nici un nobil sau cnez să nu-şi poată păstra proprietăţile dacă nu era catolic. Motogna publică textul documentului din 5 decembrie 1428, tradus în limba română[45].

Trecutul românilor din Banat în epoca lui Ioan Hunyadi (1437-1457). Evenimentele politice este titlul unuia dintre ultimele studii ale lui Motogna din seria dedicată atunci Banatului medieval. Autorul consideră că este îndreptăţit să cuprindă în istoria Banatului românesc evenimentele militare şi politice al căror factor principal a fost Iancu de Hunedoara, desprinzând o epocă a lui, cuprinsă între anii 1437-1456. Se justifică prin două motive: primul legat de originea sa românească (a fost fiul unui cneaz român, astfel că „faptele lui glorioase aparţin istoriei neamului nostru”[46]); al doilea referitor la raporturile strânse ale lui Iancu cu Banatul („documentele arată că, la numeroasele lui bătălii cu turcii, au luat parte mulţi români din Banat, unde el a avut proprietăţi întinse şi unde şi-a petrecut o bună parte din viaţă”)[47].

      Motogna, continuând o tradiţie în istoriografia bănăţeană, prezintă, pe scurt, originea şi tinereţea lui Iancu de Hunedoara. În privinţa anului naşterii lui Huniade, autorul afirmă că istoricii susţin date diferite, unii, „în jurul lui 1387, alţii, mai nou, după 1400”[48]. Şi în ce priveşte data naşterii fiilor săi, Ladislau şi Matia, sunt consemnări diferite. Motogna scrie că Ladislau s-a născut în anul 1436, iar Matia – în anul 1440[49]. În istoriografia românească actuală s-a ajuns la alte concluzii, anume pentru Ladislau se dă anul 1431, iar pentru Matia anul 1443[50]. Legături mai strînse ale lui Iancu de Hunedoara cu Banatul au început în anul 1435, când regele Sigismund de Luxemburg, având împrumutaţi de la nobilul român 1.500 florini de aur, le-a dat fraţilor de Hunedoara drept zălog târgul (oppidum) Comiat cu districtul omonim. Regele Albert I (1438-1439) le-a încredinţat în 1439 aceloraşi doi fraţi (Iancu de Hunedoara şi fratelui său Ioan) apărarea frontierei dunărene, dându-le în grijă cetăţile Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia, pe timp de trei luni, începând cu data de 10 mai. Pentru cheltuielile lor făcute în scopul întăririi fortificaţiilor cetăţilor amintite (2.757 florini de aur) regele le-a dăruit proprietăţi în comitatul Bodrog. Mulţumit de modul cum cei doi fraţi şi-au îndeplinit sarcinile în zona dunăreană, le-a prelungit convenţia până în noiembrie 1439, adugându-se (pentru a se îngriji de ea) şi cetatea Peciu. Pe lângă susţinerea acelor cetăţi, fraţii Huniade mai întreţin, pe cheltuiala lor, 200 de călăreţi – în câmp deschis – pentru apărarea zonei sudice a Banatului. Motogna precizează că, în această împrejurare, „spesele ce urmau să le avanseze ei au fost socotite la 6.000 galbeni, din care regele se obliga să le replătească 2.000, iar pentru restul le-a zălogit districtul Icus, cu oraşul Marginea, cu toate satele şi venit. Fiii lui Voicu de Hunedoara poartă acum pomposul titlu de «bani nostri Severinenses», ceea ce înseamnă că au fost ridicaţi în şirul baronilor regatului”[51]. În anul 1440, Vladislau I (rege al Ungariei între 1440-1444) le-a dăruit fraţilor Huniade (pentru vitejia cu care i-a slijit pe răposaţii regi, Sigismund de Luxemburg şi Albert I) Şoimuşul, Beregsăul, Novaiul, precum şi districtul Bojor din Comitatul Timiş. Motogna continuă cu prezentarea carierei marelui erou: în anul 1441, Iancu de Hunedoara cu oştenii săi au alungat nişte cete răzleţe de turci care intrau în Banat şi pe care le-au urmărit în sudul Dunării, unde a fost întâmpinat de Isaac beg, învins apoi şi nevoit să se retragă în cetatea Semendria.

În continuare, Motogna trece în revistă toate luptele lui Iancu de Hunedoara cu turcii, în Transilvania, Ţara Românească, Serbia şi Bulgaria (1443). Prezintă detaliat „campania cea lungă” a lui Iancu de Hunedoara, la care au participat ca oşteni numeroşi bănăţeni; insistă asupra „catastrofei de la Varna” (1444). Despre participarea unor bănăţeni la bătălia de la Varna există o mărturie într-un act din 1447, emis de Iancu de Hunedoara – pe atunci guvernator al Ungariei –, prin care acesta îi confirma lui Des şi Ladislau, fiii lui Petru din Temeşel, nişte proprietăţi care se găseau în districtul Lugojului. Autorul descrie expediţia lui Iancu de Hunedoara, din toamna anului 1448, împotriva turcilor: la 11 august 1448, Iancu de Hunedoara a pornit o puternică expediţie antiotomană, având o armată de 24.000 de oşteni; trece Dunărea şi pustieşte cetăţile lui Brancovici care era acum de partea turcilor; ajuns la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) pe la mijlocul lunii octombrie, şi-a aşezat tabăra acolo, aşteptând armata otomană; aceasta, condusă de sultanul Murad al II-lea, era formată din 150.000 de luptători; superioritatea numerică a oştii otomane a făcut ca, în lupta care a urmat (derulată între 17-19 octombrie 1448), oastea creştină să fie înfrântă.

     Se redau apoi evenimentele dintre anii 1453 şi 1456. În anul 1453, Mahomel al II-lea (1444-1446; 1451-1481) a cucerit Constantinopolul (de aici trăgându-i-se şi supranumele de „el Fatâh”, adică „Cuceritorul”), eveniment istoric care a zguduit lumea creştină, înspăimântând-o cu creşterea puterii Imperiului Otoman. Regatul Ungariei trebuia să se pregătească temeinic de apărare. Dându-şi seama de iminentul pericol otoman, Iancu de Hunedoara a emis un decret în 25 ianuarie 1454 – în numele regelui, dar fără ştirea prealabilă a acestuia – în care erau dispoziţii severe privind mobilizarea generală a nobilimii şi a oamenilor săi în timp de război. Totodată decretul prevedea ca fiecare mobilizat să se întreţină pe cheltuiala proprie. Motogna subliniază că „legea amintea şi obligă montul militar (...) al românilor, înţelegând sub aceştia pe locuitorii districtelor autonome”[52]. Gheorghe Brancovici, la începutul anului 1454, a mers la Praga, cu vestea că Mahomed al II-lea Cuceritorul s-a pregătit pentru ocuparea întregii Serbii şi cerea ajutor pentru salvarea acesteia. De aceea, Iancu de Hunedoara a coborât cu trupele sale spre Belgrad. Armata lui Mahomed al II-lea Cuceritorul a intrat în Serbia în luna august 1454. Iancu de Hunedoara a trecut Dunărea, cu oastea sa, în 29 septembrie 1454 şi a atacat armata otomană la Cruşovăţ, nimicind-o şi luând prizonier pe comandantul acesteia, Feriz-beg. Apoi, „după înlăturarea pericolului, Huniade s-a întors în Ungaria, ca să continue pregătirile în vederea Cruciadei, pe care germanii se arătau gata s-o sprijine. Numai clica magnaţilor unguri, contrar lui Ioan Huniade, ţeseau tot felul de intrigi, ca să îndepărteze pe erou din fruntea treburilor publice”[53].

Cu mult dramatism, este redată marea bătălie de Belgrad şi soarta eroului său. În 25 iunie 1456, Iancu de Hunedoara era în Cuvin „unde aduna sub steaguri trupele credincioase ale românilor bănăţeni. În ajutorul lui venea numai călugărul Capistrano, cu o oaste alcătuită din prostime, meseriaşi şi 600 studenţi vienezi”[54]. Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul, în 3 iulie 1456 terminase pregătirile pentru asedierea Belgradului. Cu 200 de corăbii turceşti blocase drumul apei pe Dunăre, mai sus de Zemun. Atacarea cetăţii Belgradului a început-o a doua zi, punând în funcţiune cca. 300 de tunuri care să ţină sub foc permanent şi intens zidurile fortificaţiei. La Belgrad, marea armată turcească (estimată de unele izvoare la 250.000 de războinici) a suferit una din cele mai cumplite înfrângeri cunoscute în istoria Imperiului Otoman. Iancu de Hunedoara, comandantul suprem al armatei Regelui Ungariei, a dovedit şi în această luptă că era un strateg de geniu. În urma acestei bătălii, papa Calixt al III-lea (1455-1458) l-a considerat cel mai mare erou al veacurilor, „salvatorul creştinătăţii”, „atletul lui Hristos” (Athleta Christi). Din păcate, după puţin timp (la 11 august 1456) de la această răsunătoare victorie, marele erou al creştinătăţii s-a stins din viaţă, probabil datorită ciumei.

      Victor Motogna continuă studiul cu un capitol intitulat Autonomia districtelor româneşti din Banat în epoca lui Ioan Huniade (1437-1457). Problemele de aici apar mai pe larg într-un studiu de sine stătător despre districte, publicat şi acesta în volumul I al lucrării Banatul de altădată, Timişoara, 1944. Urmează capitolul Cele mai însemnate familii nobile de români din Banat în epoca lui Ioan Huniade. Aici se referă la familiile Bizerea, Ciorna, Măcicaş şi Mâtnic. Studiul se încheie cu secvenţa Viaţa religioasă a românilor din Banat pe la mijlocul veacului al XV-lea. Motogna notează că Iancu (aşa cum făcuse şi Sigismund de Luxemburg anterior) a recunoscut privilegiile unor mănăstiri        sud-carpatice: „După catastrofa de la Varna (10 noiembrie 1444 – n.n. T.C.), Ioan Huniade, scăpând cu fuga, a ajuns în aceste părţi şi a găsit adăpost sub zidurile acestei mănăstiri. Drept recunoştinţă, Ioan Huniade, «voievod al Ardealului, span al secuilor şi al Timişoarei şi căpitanul cel mai mare al tuturor oştilor regatului unguresc», aduce la cunoştinţa tuturor supuşilor săi, poruncindu-le ca nu cumva să supere cu ceva mănăstirile Tismana şi Vodiţa, unde era stareţ Gherasim confirmând proprietăţile acelora”[55].

Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în Evul Mediu. Districtele româneşti este un studiu apărut tot în volumul I al lucrării Banatul de altădată, Victor Motogna   înscriindu-şi şi el numele în bogata bibliografie a districtelor româneşti din Banat. Autorul constată că actele medievale dovedesc existenţa cnezilor şi voievozilor în toate regiunile locuite de români în cuprinsul Regatului Ungariei. Dar în afară de instituţiile cnezatelor şi voievodatelor, documentele adeveresc în Banat şi în alte câteva ţinuturi româneşti din Ungaria existenţa districtelor. Districtul (districtus sau provincia Valahorum) este o organizaţie administrati-teritorială pomenită în documentele din secolele XIV-XVI în ţinuturile Făgăraşului, Ciceului, Rodnei, Devei şi, îndeosebi, în Banat. În acest din urmă loc sunt menţionate opt districte privilegiate, acestea făcând obiectul a numeroase cercetări referitoare le vechile libertăţi recunoscute ale românilor bănăţeni, sub forma unei autonomii politico-etnice. Motogna nu aminteşte, cu excepţia lui Iuliu Vuia, nici un istoric român bănăţean care s-a ocupat de districte. El scrie doar că „o serie de documente publicate de învăţatul ungur Friederic Pesty[56] şi reproduse în colecţia Hurmuzachi ne dau putinţa să desluşim organizarea, importanţa acestor districte, trăgând însemnate concluziuni cu privire la vechimea şi stăruinţa neamului nostru pe aceste meleaguri”[57]. El îşi începe comentariul cu diploma din 1457, dată de regele Ladislau al V-lea Postumul, care confirmă pe seama a opt districte româneşti din Banat drepturile şi libertăţile conferite de regii anteriori, şi prezintă apoi situaţia acestor districte în epocile precedente. Detaliile sunt cele găsite în întreaga istoriografie a temei. Regele Ladislau al V-lea Postumul, la cererea nobililor şi cnezilor din districtele Lugoj, Sebeş, Mahadia, Almăj, Caraşova, Bârzava, Comiat şi Ilidia, răsplăteşte populaţia din aceste ţinuturi pentru slujbele credincioase, făcute lui şi înaintaşilor săi de către românii aflaţi la hotarele regatului, răspata justificându-se prin contracararea de către ei a deselor invazii otomane intreprinse peste Dunăre. Motogna sintetizează astfel conţinutul acelei diplome: „Ca semn al recunoştinţei sale, regele confirmă românilor şi cnezilor privilegiile asupra tuturor libertăţilor, prerogativelor şi drepturilor ce le-au fost acordate în trecut, ca şi cum acelea ar fi înşirate din cuvânt în cuvânt, în prezenta diplomă regală, dar sub aceleaşi condiţiuni, sarcini şi servituţi, sub care le-au fost date sub regii premergători ai Ungariei”[58]. Autorul face o prezentare detaliată a conţinutului documentului şi conchide: „Deşi diploma lui Ladislau V e de mult cunoscută, istoricii noştri nu i-au dat încă interpretarea pe care o cere importanţa covârşitoare a cuprinsului ei, nu numai pentru trecutul Banatului, ci şi pentru istoria medievală a neamului românesc întreg”[59]. El consideră că nu a fost relevată îndeajuns semnificaţia istorică a autonomiei teritoriale bănăţene, doveditoare a rânduielilor autohtone ale districtelor; prin aceasta, se poate da o replică avizată „învăţaţilor maghiari care recunosc că la poporul românesc a existat o clasă suprapusă de cnezi şi voievozi, dar tăgăduiesc că strămoşii noştri ar fi posedat în Ungaria teritorii pe care să le fi stăpânit cu drept de autonomie, cum ne-am aştepta – zic ei – dacă ar fi adevărate spusele lui Anonymus despre existenţa unor voievodate româneşti, supuse de unguri”[60].

      În Evul Mediu – susţine Motogna – principalele atribuţii ale puterii de stat erau reglementarea dreptului de proprietate, adunarea dărilor, „conducerea contigentelor armate la luptă sub steagurile regelui”[61], precum şi judecarea litigiilor între locuitori. Din diploma privilegială, rezultă că toate aceste atribuţii administrative şi judecătoreşti pe teritoriile celor opt districte din Banat se aflau în mâinile românilor şi erau exercitate în teritoriul normelor dreptului vechi românesc, nu în baza „prevederilor constituţiei maghiare”. În zona celor opt districte privilegiate „avem o Ţară Românească (terra Valahorum, Vlaşca) – scrie Motogna – sub suveranitatea Coroanei ungare”. În cuprinsul celor opt districte, proprietarii pământului erau nobilii şi cnezii proveniţi din populaţia românească, în restul regatului suveranul era, după concepţia feudală, proprietarul pământului din care el făcea donaţii nobililor, slujitorilor bisericii catolice şi altor persoane care îi făceau anumite servicii. „Astfel de proprietăţi regale existau, desigur, şi în Banatul românesc – precizează Victor Motogna –, dar regele se obligă în diploma din 1457 să nu facă donaţii străinilor, astfel românii putând să rămână într-o unitate închegată (unione firmata), ca să-şi poată împlini mai bine îndatorirea de apărare a hotarelor”. Pentru a evidenţia manifestarea vechilor rânduieli în cele opt districte, Motogna exemplifică, prezentând din documentele publicate de Pesty adunările judiciare ale românilor, în care era convocată obştea nobililor şi cnezilor, care „în latinitatea medievală poartă denumirea de universitas”. În încheierea studiului, Motogna se referă la districtele româneşti care au existat în comitatul Timiş (districtus nostros Wolahales Swggy, Swpan et Tewerd vocatos in comitatu Themesiensi existentes sau districtus Walachales Swdya, Monostor, Bosar et Swpan vocatos in comitatu Themestensi existentes). Motogna adaugă al cincilea district care se numea Margina. Din lista din 1371-1373, cu cnezii şi numărul lucrătorilor din Banat care au construit fortificaţia Orşova, a evidenţiat districtele Hudus şi Chery. Mai menţionează că în pomenita colecţie îngrijită de Lukinich (Documenta Valachorum) există un document în care sunt consemnate şase districte româneşti noi (districtibus Olahalibus Halmag, Kopolna, Chych, Keresfew, Aranagh et Kaladna), aflătoare în Crişana, despre care spune că va scrie altădată.

Amintind districtele din Timiş, Motogna consideră că acestea – deşi nu sunt cuprinse în diploma de la 1457 – „s-au bucurat de aceleaşi drepturi şi libertăţi, în cele dintâi veacuri ale stăpânirii ungureşti”[62]. Afirmaţia lui nu are susţinere documentară. Aşa cum am arătat pe parcursul acestei lucrări, în istoriografia contemporană (îndeosebi Viorel Achim în studiile sale despre districte) este vehiculată părerea că acestor districte, nefiind la hotarul Regatului Ungariei, nu li s-au acordat privilegii. Dar ideea că şi districtele din Timiş au avut în vechime drepturi şi libertăţi (ca şi districtele privilegiate în secolul al XV-lea) este absolut viabilă, în acord cu cercetările mai noi. Aceste noi contribuţii au subliniat că privilegiile date în Evul Mediu de către regii Ungariei unităţilor politico-teritoriale româneşti din Transilvania şi Ungaria nu reprezintă drepturi noi, ci doar recunoaşteri de vechi cutume, în acord cu care locuitorii români trăiau din vremuri imemoriale. Prin urmare, Motogna sesizează corect: toate unităţile româneşti (numite ulterior districte) s-au bucurat iniţial de o viaţă autonomă, bazată pe vechi libertăţi, pe care stăpânirea regală ungară le-a restrâns sau abolit, pentru unele, ori le-a acceptat sub formă de privilegii, pentru altele. În măsura în care autorul nostru lasă însă să se înţeleagă că şi cutumele districtelor din Timiş ar fi fost recunoscute şi oficial acceptate prin documente cu valoare de privilegii de către regii ungari, nu are dreptate, deoarece nu există urme ale unor asemenea înscrisuri.

Contribuţia lui Victor Motogna la cunoaşterea trecutului medieval al Banatului este un substanţială, ieşită din pana unui profesionist, deprins cu meşteşugul de istoric şi deplin responsabil pentru afirmaţiile sale.         

 

prof. dr. TIBERIU CIOBANU

NOTE

 

[1] Articole şi documente. Contribuţie la Istoria Românilor din veac. XVI-XVII, Cluj, 1923; Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, Gherla, 1924; Războaiele lui Radu Şerban (1602-1611), Bucureşti, 1924; Cetatea Ciceiului sub stăpânirea Moldovei, Dej, 1927; Relaţiile dintre Moldova şi Ardeal în veacul al XVI-lea, Dej, 1928; Un secol din istoria Daciei. Epoca încreştinării poporului românesc, Cluj, 1937; Stăpânit-au bulgarii asupra ţinuturilor româneşti din Nordul Dunării în timpul primului lor imperiu (679-1018)?, Cluj, 1940; Istoria veche a românilor de la origini până în secolul al XIII-lea, Bucureşti, 1940; Anonymus, în „Revista istorică”, Bucureşti, 1940.

[2] Ohtum. Contribuţie istorică la istoria românilor în veacul IX-XI, în vol. „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii «Regele Ferdinand I» din Cluj, la Timişoara”, Imprimeria Editurii Culturale de vest, Timişoara, 1942; Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în Evul Mediu. Districtele româneşti, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, Timişoara, iulie-august 1943; Banatul românesc în epoca migraţiilor popoarelor barbare, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, Timişoara, iulie-august 1943; Trecutul românilor în Banatul românesc în cele dintâi veacuri ale stăpânirii ungureşti. Epoca arpadiană (1030-1301), în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, Timişoara, noiembrie-decembrie 1943; Trecutul românilor în epoca lui Iancu Huniade, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, Timişoara, mai-august 1944; Banatul românesc în prima jumătate a veacului al XV-lea. Epoca lui Sigismund de Luxemburg (1395-1438) în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, Timişoara, mai-august 1944. În vol. I. din lucrarea Banatul de altădată. Studiu istoric, Timişoara, 1944, a publicat studiile apărute în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”.

[3] Silviu Dragomir, Câteva urme ale organizaţiei de stat slavo-române, în „Dacoromania”, 1922.

[4] Victor Motogna, Banatul românesc în epoca migraţiunii popoarelor barbare (271-1300), I. Problema continuităţii românilor în Dacia, în vol. I Banatul de altădată. Studiu istoric, p. 49.

[5] Ibidem, p. 50.

[6] Ibidem, p. 51; Constatăm la Motogna o „românizare” forţată a toponimelor. Traducerea exactă a textului, la Ioan-Aurel Pop, în Românii şi Maghiarii în secolele IX-XIV, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 150: „În ţara care se întinde de la râul Mureş până la cetatea Urscia o ocupase dinainte un anume duce cu numele Glad, ieşit cu ajutorul cumanilor din cetatea Vidin, din al cărui urmaşi s-a născut Ohtum, pe care mai târziu, după un lung timp, în vremea regelui Ştefan cel Sfânt, l-a omorât, în cetatea sa de lângă Mureş, Sunad (Csanad)...”.

[7] „... probabil că acei cumani erau în realitate pecenegi” (Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 153).

[8] Blacorum.

[9] Victor Motogna, op. cit., p. 51-52.

[10] Numai de o atare influenţă nu-l putem suspecta pe Victor Motogna.

[11] Radu Ardelean, Problematica Evului Mediu în sud-vestul României în istoriografia română bănăţeană interbelică, în „Studii de istorie a Banatului” XIV, Timişoara, 1988, p. 33.

[12] Ibidem.

[13] Victor Motogna, Ohtum, în „Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii «Regele Ferdinand I» din Cluj, la Timişoara”, VII, 1942, p. 165: „Glad fu învins şi supus de armata lui Arpad. Această povestire a lui Anonymus pleacă de la un fapt istoric care a avut loc mai târziu, după cum adeveresc şi alte izvoare, şi anume: Sfântul Ştefan a cucerit Banatul Timişan de la un duce cu numele Ohtum. Anonymus a aflat această ştire autentică în Gesta Ungarum din veacul al XI-lea, dar credincios tradiţiei sale amintite mai sus, pune pe Arpad să cucerească ţinutul dintre Mureş, Tisa şi Dunăre de la un pretins străbun al lui Ohtum, cu numele Glad.”

[14] „De o cucerire efectivă a sa nu poate fi vorba” – scrie Ioan-Aurel Pop, în op. cit., p. 152. În acea perioadă, susţine acest istoric, „e posibil ca ducatul să fi fost obligat să dea periodic atacatorilor un tribut şi să permită liberă trecere călăreţilor unguri spre zona balcanică ...”.

[15] Victor Motogna, op. cit., p. 52.

[16] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p.151.

[17] Ibidem.

[18] Victor Motogna, op. cit., p. 52.

[19] Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I, Bucureşti, 1915, p. 30.

[20] Victor Motogna, op. cit., p. 53.

[21] Acest fapt este invederat de listele dijmelor papale din anii 1333-1335.

[22] Victor Motogna, op. cit., p. 57.

[23] Ibidem, p. 57-58.

[24] Victor Motogna, Banatul românesc în cele dintâi veacuri ale stăpânirii ungureşti (Epoca Arpadiană     1030-1301) în vol. I. din Banatul de altădată, p. 232.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem, p.238.

[27] Se face trimitere la Szörény vármegye története şi la Krassó vármégye története (Documente) precum şi Documentele publicate de Ortvay.

[28] Din păcate, nu se mai ştie nimic despre acel material documentar, prelucrat de Traian Popa. Motogna arată că l-a folosit pentru elaborarea acestui studiu: „Cu ajutorul acestui material documentar întregit sperăm să putem da o icoană mai completă a vieţii neamului nostru din Banatul Evului Mediu” (Victor Motogna, Banatul românesc în veacul al XIV-lea. Epoca Angevinilor în vol. I din Banatul de altădată, p. 273).

[29] Victor Motogna, op. cit., p. 272-273.

[30] Ibidem, p. 273-274.

[31] Ibidem, p. 274.

[32] Ibidem.

[33] Em. Lukinich, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400 p. Chr.,   p. VII (cf. Victor Motogna, op. cit., p. 274).

[34] Victor Motogna, op. cit., p. 275.

[35] Ibidem, p. 280-294. Acestei probleme i-a dedicat un substanţial studiu şi M. Holban, Deposedări şi judecăţi în Banat pe vremea Angevinilor şi ilustrarea lor prin procesul Voya (1361-1378), în „Studii şi materiale de istorie medie”, V, Bucureşti, 1962, p. 57-131.

[36] Ibidem, p. 294-298.

[37] Ibidem, p. 298-307.

[38] Ibidem, p. 299.

[39] Ibidem, p. 300.

[40] Ibidem.

[41] Victor Motogna, Banatul românesc în prima jumătate a veacului al XV-lea. Epoca lui Sigismund de Luxemburg (1395-1438), în vol. I din Banatul de altădată, p. 455.

[42] Ibidem, p. 459.

[43] Ibidem, p. 459-460.

[44] Ibidem, p. 460.

[45] După Dr. Ştefan Lupşa, Catolicismul şi Românii din Ardeal şi Ungaria până la 1566, Cernăuţi, 1929, p. 74 şi urm.

[46] Victor Motogna, Trecutul românilor din Banat în epoca lui Ioan Hunyadi (1437-1457). Evenimentele politice, în Banatul de altădată, p. 540.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem, p. 543; Istoricii români, de astăzi, consideră că Iancu de Hunedoara s-a născut în anul 1407.

[49] Ibidem, p. 544.

[50] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca        1300-1456), în vol. I din Istoria Transilvaniei (până la 1541), Institutul Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 279.

[51] Victor Motogna, op. cit., p. 547-548.

[52] Ibidem, p. 562.

[53] Ibidem, p. 563.

[54] Ibidem, p. 564.

[55] Ibidem, p. 575.

[56] La trimiterea bibiografică, Motogna scrie corect numele istoricului ungur (Frigyes); este menţionată lucrarea acestuia A Szörény vármegyei hajdan oláh kerületek, Budapesta, 1876.

[57] Victor Motogna, Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în Evul Mediu. Districtele româneşti, vol. I din Banatul de altădată, p. 5.

[58] Ibidem, p. 6.

[59] Ibidem, p. 7.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem, p. 8.

[62] Ibidem, p. 17.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com