Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Victorii celebre ale oştilor române

Aniversare 410 BRAŞOV, 17 iulie 1603 - 17 iulie 2013

 

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

17 iulie 1603, lângă Braşov. Într-o învălmăşeală de nedescris călăreţii turci şi tătari dau înapoi din faţa impetuoasei şarje a românilor, plecându-şi neputincioşi tuiurile. Sub focul archebuzelor şi al ploii de săgeţi, rândurile inamicilor se răresc văzând cu ochii. Îngroziţi, oştenii lui Moise „Secuiul” se retrag în spatele zidului de care, dar valahii asaltează cu furie întăriturile, astfel că în curând lagărul principelui ardelean devine o veritabilă cursă pentru ai săi. Măcelul nu mai cunoaşte limite. Mii de morţi şi de răniţi împânzesc împrejurimile. Omul turcilor fuge cuprins de groază, dar încolţit de vitejii lui Radu Vodă este omorât fără milă.

Învingătorii pun stăpânire pe o pradă uriaşă, iar numeroşi duşmani, aruncându-şi armele, cerşesc îndurare. Victorioşi, românii scot strigăte de bucurie, slăvindu-1 pe vrednicul urmaş al marelui Mihai.

Pentru a-1 obliga pe Radu Şerban[1] să lupte pe două fronturi[2], Înalta Poartă sprijină urcarea pe tronul de la Alba Iulia a lui Moise Székely[3]. Acesta „refugiat în ţinuturile stăpânite de otomani”[4] va accepta vasalitatea faţă de Casa lui Osman (jurând credinţă sultanului Mahomed al III-lea[5]) şi primind ajutor militar de la hanul Crimeii, Gazi Ghirai al II-lea[6] (la rândul său „supus preaplecat” al padişahului) va iniția o serie de acţiuni armate împotriva coaliţiei creştine, întreprinzând, „vreme de aproape un an, din vara anului 1602 până în aprilie 1603”[7], numeroase „incursiuni la hotarele transilvane”[8].

În 5 aprilie 1603, Moise Székely va invada Transilvania (susţinut de oştile sultanului), reuşind să ocupe cea mai mare parte a acesteia „în mai puţin de două luni”[9], astfel că generalul George Basta[10] (comandantul militar imperial al provinciei intracarpatice) va fi nevoit să se refugieze, în mare taină, la Satu Mare[11]. De aici, va trimite împăratului Rudolf al II-lea (aflat la Praga) un raport în care, conştientizând că era total depăşit de situaţie, îi comunica suveranului său că: „...pericolul e mare şi dacă Românul (Radu Şerban – n.n. T.C.) nu vine cu ajutoare puternice cum este dator, eu mă îndoiesc de putinţa de a păstra provincia”[12].

În aceste condiţii, marele voievod (care deţinea controlul asupra liniei Dunării) este nevoit să-şi divizeze efectivele, pentru a face faţă primejdiei ce se prefigura la hotarul nordic al „Valahiei Mari”, însă o va face, în mod calculat, fără a diminua prea mult capacitatea de apărare a frontierei sudice a țării sale. Astfel, în prima parte a desfăşurării operaţiunilor militare (mai exact de la finele lui aprilie şi până în primele zile ale lui iulie 1603), Radu Vodă (care pusese la punct o strategie bine gândită, adecvată condiţiilor date) va trimite peste munţi mai multe pâlcuri (alcătuite din oștenii săi cei mai experimentați în astfel de acțiuni), cu misiunea de a provoca ciocniri cu trupele principelui ardelean în mai mult locaţii, aflate la distanţe considerabile unele de altele, prin aceasta urmărind atât dispersarea oştirii inamice cât şi reducerea considerabilă a efectivelor ei. Scopul final urmărit de domnitorul  român era acela de a face ca armata lui Moise Székely să se confrunte cu oastea sa într-o luptă decisivă, care să aibă loc „în condiţiile şi locul alese” de el[13]. Între timp, la cererea lui Moise, sultanul dispune ca Hidir Paşa, serdarul (comandantul şef) al garnizoanelor otomane ce staţionau la Dunăre, să atace Ţara Românească, turcilor alăturându-li-se, din „înaltă poruncă împărătească”, mai multe ciambuluri tătăreşti însumând 3.000 de războinici[14]. Aproape simultan, domnul Moldovei, Ieremia Movilă[15] trimite un puternic detaşament la sud de Milcov, într-o nouă şi disperată încercare (nereuşită dealtfel) de al repune pe fratele său Simion Movilă[16] pe tronul de la Târgovişte[17]. Dorind să-i dea generalului Basta posibilitatea de a-şi finaliza preparativele în scopul declanşării unor operațiuni militare concomitente cu cele concepute şi puse în practică de el, Radu Şerban se preface a fi dispus să ajungă la o înţelegere, pe cale diplomatică, cu Moise Székely şi „prealuminatul padişah”[18].

În secret însă, pe la începutul lunii iulie a anului 1603, abilul domnitor valah va trimite în Ţara Bârsei 3.000 de oşteni călări, comandaţi de căpitanii Gheorghe Raţ şi Vasile Mârza, cu sarcina  de a hărţui şi diminua capacitatea de luptă a duşmanului[19]. Raţ, în fruntea a 2.000 de oameni, va trece munţii prin Pasul Tătarului, iar Mârza, însoţit de 1.000 de luptători, va pătrunde în Transilvania pe la Bran, după care cele două coloane se vor regrupa în apropiere de Braşov[20]. Alăturându-i-se, până la sfârşitul lunii iunie, şi aproape 1.000 de secui, corpul de oaste românesc va ajunge să numere acum cca. 4.000 de oşteni[21].

Pus la curent cu cele amintite mai sus, principele ardelean înaintează cu majoritatea efectivelor sale spre Sighişoara. Ajungând nu departe de Feldioara, avangarda sa formată din 5.000 de călăreţi (aflaţi sub comanda căpitanilor Gheorghe Makó şi Mihail Imécs), la care se adăugau şi 400 de războinici tătari, va fi stopată „de la amiază şi până seara” de corpul expediţionar condus de Raţ şi Mârza[22]. Adăpostindu-se într-o tabără fortificată după modelul răsculaților husiți (prin legarea între ele a carelor de transport „blindate” ale oastei)[23], cei doi căpitani ai lui Radu Şerban şi trupele lor vor opune o rezistenţă îndârjită, reuşind să determine retragerea avangărzii inamice la aproximativ 30 de kilometri distanţă de „cetăţuia” lor. Disperaţi Makó şi Imécs solicită grabnic sprijin din partea lui Moise, care se deplasase, între timp, în marş forţat cu grosul forţelor armate de care dispunea de-a lungul Oltului, înspre Apaţa, ajungând la nord de Feldioara. Presaţi de un duşman net superior numeric, Raţ şi Mârza îşi repliază detaşamentele, ocupând o poziţie avantajoasă (pe care o vor întări prin împrejmuirea ei cu „care de oaste”[24]), într-o trecătoare îngustă (având de-o parte şi de alta dealuri împădurite), situată pe drumul dintre Cristian şi Râşnov[25]. Din faţă, tabăra românilor era protejată de apele pârâului Ghimbav, astfel că deşi va fi atacată iarăşi, la 6 iulie 1603, de unităţile de avangardă ale oştirii duşmane, apărătorii ei vor rezista cu dârzenie, ba mai mult, constatând că atacul inamic îşi pierdea treptat din vigoare, Gheorghe Raţ va contraataca în fruntea oştenilor săi, determinându-i pe adversari să părăsească în grabă câmpul de luptă. În aceste împrejurări vor pieri 3.000 dintre soldaţii lui Moise, resturile avangărzii acestuia fiind urmărite până în preajma Codlei[26].

Aflând despre cele întâmplate „Secuiul” se deplasează cu cea mai mare parte a armatei sale către Braşov, ridicându-şi tabăra, la 8 iulie, în apropierea morii de hârtie a oraşului[27]. Evitând o confruntare directă cu un inamic mai numeros, corpul de oaste condus de Raţ şi Mârza  se va retrage spre Bran, unde era aşteptat fostul sfetnic al unificatorului[28].

A doua fază a campaniei militare (dusă de Radu Şerban împotriva lui Moise Székely şi a stăpânului său de la Istanbul) din vara anului 1603, va începe după încheierea concentrării, la Târgovişte, a principalelor forţe româneşti (sarcină încredinţată marelui ban al Craiovei, Preda Buzescu)[29], când domnul valah va trece munţii pe la Rucăr-Bran[30] şi va fuziona, la 12 iulie, cu trupele celor doi căpitani ai săi[31]. Pentru a-i permite „convoiului cu bagajele şi serviciile oastei”[32] să ajungă şi el la punctul de întâlnire, Radu Şerban acordă două zile de odihnă trupelor sale, după care se îndreaptă spre Braşov, unde la 17 iulie se va desfăşura bătălia hotărâtoare[33].

Voievodul român avea în subordine, la acea dată, aproximativ 17.000 de soldaţi[34], în timp ce oponentul său, împreună cu bulucurile turceşti şi ciambulurile tătăreşti, dispunea de 10.000-12.000 de luptători şi 25-29 de tunuri de calibre diferite[35].

Apreciind rezistenţa şi eficienţa taberei întărite după sistemul husit (utilizată de români în luptele cu avangarda sa), vasalul padişahului decide să aplice o astfel de tactică. Refuzând să se conformeze hotărârii luate de aliatul său, Bekteş Paşa, căpetenia grupării turco-tătare venită în sprijinul lui Moise Székely, porunceşte războinicilor musulmani să ocupe poziţii în afara întăriturilor, la aripa dreaptă a oștirii principelui transilvănean[36]. Înaintea fortificaţiilor improvizate, Moise va instala 13 tunuri de câmp protejate de un şanţ[37].

Mai iscusit (dar şi mai bine informat prin intermediul iscoadelor sale şi al fugarilor din tabăra adversă), prinţul valahilor va întocmi un plan superior celui realizat de Moise Székely[38]. Pentru o mai mare mobilitate, el va  amplasa pe flancuri cavaleria, iar la mijloc haiducii, archebuzierii călări şi pedestraşii (dispuşi pe două linii)[39]. În spate va aşeza un corp de cavalerie de elită (formând rezerva) şi artileria, tot acolo aflându-se şi el[40]. Înainte de bătălie Székely va încerca, prin intermediul unui „schimb de  scrisori iniţiat” de el [41], o împăcare de ultimă oră, dar aflând de la „trimisul său în tabăra”[42] duşmană de „puţina bărbăţie a lui Moise”[43], Radu Şerban va hotărî să pornească imediat la atac şi să-şi nimicească nedemnul inamic[44].

Lupta va începe (aşa cum am amintit mai sus) în ziua de 17 iulie (ea derulându-se în apropierea Braşovului Vechi, „cartierul de nord-vest al oraşului”[45]), printr-un puternic atac al călăreţilor valahi, amplasaţi pe flancurile oştirii lui Radu Şerban, păgânii fiind nevoiţi să dea înapoi fără a opune o rezistenţă prea mare[46]. În continuare, unităţile române de la centru vor avansa în ordine, trăgând din archebuze şi arcuri repetate salve de proiectile şi o puzderie de săgeţi. Artileria transilvană, supravegheată direct de principe, nu va produce prea multe pagube atacatorilor[47]. „După-amiază, pe la ora patru”[48] va avea loc ofensiva generală împotriva lagărului lui Moise, care complet încercuit, va deveni o adevărată şi sângeroasă capcană[49]. Un participant la bătălie, ce făcea parte din oastea lui Radu Şerban, ne-a lăsat peste veacuri, o succintă dar sugestivă relatare a celor petrecute în tabăra lui Moise Székely din care cu uşurinţă ne putem da seama de amploarea dezastrului suferit de trupele acestuia. Astfel, aflăm că „tabăra (lui Moise – n.n. T.C.) a fost înconjurată într-o clipă şi duşmanii înfrânţi fără să îndrăznească să iasă din tabără şi să se bată”[50]. La operaţiuni au participat şi cavaleriştii de la cele două aripi ale armiei valahe, descălecaţi, care după înlăturarea obstacolelor vor încăleca din nou, desăvârşind masacrul[51]. Numărul supravieţuitorilor măcelului, petrecut în lagărul inamic, a fost foarte mare iar cei care au reuşit să-şi salveze viaţa prin fugă au fost hărţuiţi până la lăsarea întunericului[52].

Pierderile înregistrate de oastea ardeleano-turco-tătară s-au ridicat la cca. 9.000 de morţi şi de răniţi[53], românii intrând în posesia tuturor tunurilor inamicului, precum şi a 155 de flamuri inclusiv stindardul lui Moise[54], care fugind de pe câmpul de luptă va fi ajuns în cele din urmă la apa Ghimbavului şi omorât[55].

Această victorie a avut drept rezultat refacerea frontului antiotoman al Transilvaniei şi Ţării Româneşti în care Radu Şerban va deţine un rol de seamă, căci atât prin efectivele lor[56], cât şi prin amploarea şi însemnătatea operaţiunilor militare desfăşurate de ele „oştile lui Radu Şerban au constituit, ca pe vremea lui Mihai Viteazul, a doua forţă militară a coaliţiei europene antiotomane, după cea a Imperiului habsburgic”[57]. Diversiunea încercată de Înalta Poartă la graniţa de miază-noapte a statului românesc sud-carpatin a înregistrat, cu această ocazie, un eşec total[58], Radu Şerban demonstrând încă odată că avea, în raport cu adversarii săi, atât o concepție „strategică şi tactică superioară”[59], cât şi „calităţile morale şi de luptă”[60] care îi confereau, fără tăgadă, statutul de continuator al primului nostru unificator de neam şi ţară, căci victoriile sale sunt, după cum considera marele istoric Nicolae Iorga, „demne de a figura alături de cele mai frumoase bătălii ale lui Mihai (Viteazul – n.n. T.C.)”[61].

 

Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

 


 

 

[1] Radu Şerban a fost domnitor al Ţării Româneşti între august (înainte de 3) 1602-ianuarie 1611 şi din iunie până în septembrie (după 8) 1611 (Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 455). Credinciosul sfetnic al lui Mihai Viteazul, „fostul mare paharnic Şerban, din neamul Craioveştilor” (Istoria militară a poporului român, vol. III, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.228), a fost proclamat ca domn, „încă din prima jumătate a lunii octombrie 1601, în tabăra de la Cârstieneşti” (Ibidem, p.227-228), din judeţul Argeş, de către „oştenii şi boierii lui Mihai” (Ibidem, p.228), la aproximativ două luni de la asasinarea acestuia (la 9/19 august 1601, în tabăra sa de pe Câmpia Turzii-Manole Neagoe, Mihai Viteazul,        Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 1976, p. 214-215; Cronica Buzeştilor [editată de Dan Zamfirescu], în Literatura română veche[1402-1647], Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, p.113-114; Istoria României în date, p.130), „sub numele de Radu voievod Şerban, numit de contemporani şi Basarab (Constantin Rezachevici, Politica internă şi externă a ţărilor române în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea, în „Revista de istorie”, I, nr. 1, Bucureşti, 1985, p.5), „care în virtutea înrudirii colaterale cu Neagoe Basarab” (Istoria militară a poporului român , vol. III, p. 228), domnitorul Ţării Româneşti din 23 ianuarie 1512 până în 15 septembrie 1521 (Istoria României în date, p. 454), se considera, intitulându-se în hrisoavele emise din porunca sa, „nepot al răposatului Basarab voievod” (Documente privind istoria României. B. Ţara Românească, Veacul XVII, vol. I [1601-1610], Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1951, p. 70,72).

[2] Devenit „mare voievod şi domn al Ungrovlahiei”, Radu Şerban va continua „lupta pentru apărarea moştenirii lui Mihai (Vitezul – n.n. T.C.), pentru apărarea independenţei ţării sale” (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 228), aderând şi el la „Liga Sfântă” (alianţă politico-militară iniţiată, în 1592, de Habsburgi şi patronată de papa Clement al VIII-lea [acesta a ocupat Scaunul pontifical de la Roma între 1592 şi 1605-Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 556], îndreptată împotriva Imperiului Otoman), care ducea un război aproape neîntrerupt (izbucnită în 1593, această conflagraţie se va încheia abia în 1606, ea intrând în istorie sub denumirea de „Războiul cel Lung”-Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 593) cu turcii şi aliaţii acestora, conflict în cadrul căruia Ţările Române (şi îndeosebi cea sud-carpatină) aveau o însemnătate incontestabilă, căci atât prin potenţialul lor militar cât şi prin poziţia geo-strategică pe care o deţineau ele reprezentau o permanentă ameninţare pentru flancul drept al oştilor otomane în eventualitatea declanşării de către Înalta Poartă a unei ofensive generale în direcţia Europei Centrale (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 230). Fiind nevoită să facă faţă atacurilor permanente întreprinse de către turcii otomani, de-a lungul întregii linii a Dunării, Ţara Românească s-a constituit şi sub domnia lui Radu Şerban (conform opiniei exprimate, în martie 1603, de către cardinalul Cinzio Aldobrandini, pe când avea loc campania antiotomană, condusă de vrednicul voievod român, la sud de Dunăre) într-un adevărat „zid de apărare al Transilvaniei” şi într-o veritabilă „fortăreaţă îndreptată împotriva sultanului” (N. Buta, I ragguagli di Claudio Rangoni ... , în „ Diplomatarium Italicum”, I, Roma, 1925, p. 348;  Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 230).

[3] Moise Székely („Secuiul”) a fost comandant al armatei principelui-cardinal Andrei Báthory (acesta a cârmuit Transilvania între 30 martie şi 31 octombrie 1599- Istoria României în date, p. 462) şi principe al Ardealului din mai până în 17/27 iulie 1603-Ibidem).

[4] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 237.

[5] Mahomed al II-lea a fost sultan al Imperiului Otoman din 27 ianuarie 1595 şi până în 22 decembrie 1603 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 381).

[6] Gazi Ghirai al II-lea a fost hanul tătarilor din Crimeea din 1588 până în 1608, cu o scurtă întrerupere petrecută în 1596 (Ibidem, p. 397).

[7] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 237.

[8] Ibidem, p. 238.

[9] Ibidem.

[10] George Basta a fost general în armata imperială habsburgică şi a trăit între cca. 1550 şi 1607 (Istoria Românilor, vol. IV, p. 842). Basta este cel care a ordonat (cu asentimentul tacit al Curţii de la Viena) asasinarea lui Mihai Viteazul, în 9/19 august 1601, pe Câmpia Turzii (Tiberiu Ciobanu, Mihai Viteazul, Domnul primei Uniri, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Editura Excelsior, Timişoara, 2000, p. 74), aşa cum o recunoştea chiar el în scrisoarea expediată, la 13/23 august 1601, din tabăra lui de la Turda şi adresată arhiducelui Mathias (acesta va ajunge, între 1608-1618, rege al Ungariei Apusene, sub numele de Mathias al II-lea, iar din 1612 va deveni și împărat al Germaniei [până în 1619], fiind singurul suveran al Sfântului Imperiu Roman de Neam German care a purtat acest nume-Istoria lumii în date, p. 561, 564) din care aflăm că Mihai Viteazul „a fost ucis conform cu porunca dată de mine celor însărcinaţi cu executarea” (Constantin Rezachevici, Cine a adus la Târgovişte capul lui Mihai Viteazul?, în „Magazin istoric”, nr. 6, Bucureşti, 1969, p. 56). În intervalul 1602-1603 şi din vara anului 1603 până în aprilie 1604, Basta a guvernat Transilvania alături de comisarii imperiali desemnaţi de Rudolf al II-lea de Habsburg (împărat al Sfântului Imperiu Romano-german între 1576-1612 [Istoria lumii în date, p. 561] şi rege al Ungariei Apusene din 1572 până în 1608 [Ibidem, p. 564])-Istoria României în date, p. 462.

[11] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.

[12] Andrei Veress, Epistolae et Acta Jesuitarum Transylvaniae temporibus principum Báthory (1571-1631), vol. II, Bucureşti, 1913, p. 217.

[13] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.

[14] Ibidem.

[15] Ieremia Movilă a fost „gospodar” al Moldovei între 25 august 1595 şi mai (înainte de 27) 1600 şi din septembrie 1600 până în 30 iunie 1606 (Istoria României în date, p. 458).

[16] Simion Movilă a fost domn al Ţării Româneşti în două rânduri: noiembrie (după 25) 1600-iulie (după 4) 1601; noiembrie 1601-iulie 1602 şi al Moldovei din 30 iunie 1606 până în 14 septembrie 1607 (Ibidem, p. 455, 458).

[17] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.

[18] Andrei Veress, op.cit., vol. II, p. 145, 149; Ioachim Crăciun, Cronicarul Szomosközy şi însemnările lui privitoare la Români. 1566-1608, Cluj, 1928, p. 167-170; Mihail Weiss, Liber annalium, în Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó, vol. V, Braşov, 1909, p. 157.

[19] Ibidem; A. Hegyes, Diarium, în Quellen zur Geschichte der Stadt Brassó, vol. V, p. 449.

[20] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.

[21] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 166, 173-174; Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum sive annales Hungarici et Transsilvanici, vol. I (ediţie de Josephus Trausch), Coronae (Braşov), 1847, p. 214, 222.

[22] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.

[23] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 166, 175; Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 1902, p. 117.

[24] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 238.

[25] Ibidem.

[26] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 166, 171, 175-176; Nicolae Iorga, op. cit., vol. IV, p. 118-119.

[27] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.

[28] Ibidem. Radu Şerban a deţinut rangul de mare paharnic pe aproape toată durata domniei lui Mihai Viteazul, el fiind numit în această înaltă dregătorie (ce atrăgea după sine şi calitatea de membru al Sfatului domnesc) de către eroul de la Călugăreni, în decembrie 1594 (Tiberiu Ciobanu, Radu Şerban, demnul urmaş al întâiului nostru unificator, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, p. 79). Radu Şerban a condus oastea boierilor răsculaţi împotriva lui Simion Movilă (contra căruia s-a ridicat în 31 mai/10 iunie 1601, împreună cu fraţii Buzeşti, punându-se în fruntea celor care îl doreau domn pe Mihai Viteazul-Otilia Breban, Drumul către nemurire, Editura Eurostampa, Timişara, 2011, p. 37), pe care l-a înfrânt, în august 1601, la Gura Nişcovului (Constantin Rezachevici, Bătălia de la Gura Nişcovului [august 1601]. Contribuţii privind istoria Ţării Româneşti în epoca lui Mihai Viteazul şi activitatea militară a lui Radu Şerban înaintea domniei, în „Studii”, nr. 6, Bucureşti, 1971, p. 1151-1155), trimiţând în Transilvania, la Cluj (unde Mihai Viteazul s-a aflat, după victoria de la Guruslău din 24 iulie/3 august 1601, până prin 5/15 august 1601) o delegaţie de boieri care să-l informeze pe stăpânul său cu privire la cele petrecute în ţară şi să-l roage să se întoarcă pe tronul de la Târgovişte, unde fusese reales ca domnitor al „Ungrovlahiei” (Otilia Breban, op. cit., p. 38).

[29] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.

[30] Constantin Rezachevici, Radu Şerban şi Branul, în „Cumidava”, XII, Braşov, 1979-1980, p. 89-90; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem, p. 239-241.

[34] Constantin Rezachevici, Efectivele oştilor din Ţara Românească şi Moldova în veacul al XVII-lea, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, VI, Bucureşti, 1973, p. 100.

[35] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 171, 176-177; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. VII (1602-1606), Bucureşti, 1934, p. 154; Nicolae Iorga, op. cit., vol. IV, p. 119-120; Ciro Spontoni, Historia della Transilvania, Veneţia, 1638, p. 232-233.

[36] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.

[37] Andrei Veress, op. cit., vol. VII, p. 154; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, 1894, p. 270.

[38] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.

[39] Ibidem, p. 239-240.

[40] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 167; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 240.

[41] Ibidem, p. 239.

[42] Ibidem.

[43] Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum sive annales Hungarici et Transsilvanici, vol. I, p. 215.

[44] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 239.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem, p. 241.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 166, 171, 177; Nicolae Iorga, op. cit., vol. IV, p. 120; Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum sive annales Hungarici et Transsilvanici, vol. I, p. 215; Ciro Spontoni, op.cit., p. 233.

[50] Nicolae Iorga, op. cit., vol. IV, p. 120.

[51] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 241.

[52] Ibidem.

[53] Ioachim Crăciun, op.cit., p. 171-172; Ciro Spontoni, op.cit., p.233; Nicolae Iorga, op. cit., vol. IV, p. 121. Potrivit altor izvoare pierderile umane suferite de oastea lui Moise Székely ar fi fost de 3.000 de oşteni (Ioachim Crăciun, op.cit., p. 177).

[54] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 241.

[55] Andrei Veress, op. cit., vol. VII, p. 169, 171-172, 174, 178.

[56] Radu Şerban a utilizat în campaniile sale, sub ordinele lui directe, oştiri având în medie efective de 10.000-12.000 de luptători, cea mai numeroasă armată a sa ajungând până la 20.000 de oşteni (Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 230).

[57] Ibidem.

[58] Ibidem, p. 241.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Nicolae Iorga, Histoire des Roumains et de leur civilisation, Bucureşti, 1922, p. 160.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)