Victorii celebre ale oştilor române

conduse de Iancu de Hunedoara

 

 

Ialomiţa 02 septembrie 1442. Aniversarea 570

 

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

Înfrângerea armatei turceşti, care sub conducerea lui Mezid, beiul de Vidin, invadase sudul Transilvaniei în martie 1442, şi readucerea Ţării Româneşti în rândul forţelor ce alcătuiau frontul antiotoman, îl determină pe sultanul Murad al II-lea să iniţieze, în august 1442, o nouă expediţie militară la nord de Dunăre[1].După cum consemnează cronicile vremii, urdia turcească avea de această dată efective cu mult mai mari decât în primăvară (cca. 80.000 de războinici numai din Rumelia)[2], oştilor rumeliote (cele din partea europeană a Imperiului Otoman) alăturându-li-se numeroşi akângii, 2.000 de ieniceri şi 6 sangeacuri (conduse de „şase bei şi sangeaci de spahii”) din Anatolia[3].

Conducerea puternicului corp expediţionar otoman, padişahul o va încredinţa lui Şehabeddin paşa Hadîm („Eunucul”) zis şi Kula Şahin paşa, beilerbeiul Rumeliei, care se bucura de faima unui iscusit comandant de oşti[4]. Vestitul serdar primise poruncă de la sultan să treacă Dunărea în fruntea uriaşei sale armate, să-l alunge sau chiar să-l ucidă pe Basarab al II-lea (domnitorul Ţării Româneşti, impus de Iancu de Hunedoara) să transforme statul medieval românesc sud-carpatin în paşalâc turcesc şi să pătrundă apoi în Transilvania, pentru a o supune şi pe aceasta autorităţii Înaltei Porţi[5].

După încheierea pregătirilor de război, are loc traversarea Dunării pe la Nicopole şi înaintarea oştilor invadatoare spre Târgovişte, capitala Ţării Româneşti, pe care, se pare, o vor lua în stăpânire, instalând aici o puternică garnizoană[6]. După aceasta, o parte din năvălitori se vor împrăştia, pornind să jefuiască ţara, iar grosul trupelor turceşti se vor îndrepta spre nord, antrenate, după toate probabilităţile, în urmărirea cetelor domnitorului Basarab al II-lea[7].

Recurgând la străvechea tactică a meleagurilor noastre, voievodul român ia o serie de măsuri menite să creeze probleme atacatorilor. El porunceşte evacuarea populaţiei din localităţile aflate pe direcţia de marş a otomanilor, incendierea locuinţelor, ascunderea proviziilor, otrăvirea surselor de apă şi hărţuirea permanentă a inamicilor cu detaşamente de cavalerie uşoară. Toate acestea au avut drept scop întârzierea vrăjmaşilor şi reducerea potenţialului de luptă al acestora[8].

După ce înfăptuieşte cele pomenite mai sus, vrednicul domn se retrage către ţinuturile montane în aşteptarea lui Iancu de Hunedoara[9].

Fără a mai permite turcilor să treacă Carpaţii, necruţătorul duşman al Semilunei pătrunde pe teritoriul „Ungrovlahiei” în fruntea unei oştiri numărând cca. 15.000 de luptători (pe care o concentrase, în prealabil, în preajma cetăţii Sibiu)[10] şi, la 2 septembrie 1442, îi atacă şi îi nimiceşte, într-o zonă de munte greu accesibilă, de pe cursul superior al Ialomiţei[11] (în „locuri muntoase şi strâmte”)[12].

Folosindu-se judicios de configuraţia terenului, care nu permitea cotropitorilor să se desfăşoare şi să profite de superioritatea lor numerică, cât şi de factorul surpriză, Iancu reuşeşte să-şi încercuiască complet adversarul, care, după o confruntare ce a ţinut până la lăsarea nopţii, va cunoaşte o înfrângere categorică[13].

Pe câmpul de bătaie, păgânii au lăsat zeci de mii de morţi şi de răniţi, creştinii capturând bogate prăzi ce cuprindeau, printre altele, aşa cum rezultă dintr-o cronică turcească de epocă, „200 de steaguri şi corturi, 5.500 de prizonieri, vreo 5.000 de cămile, cai şi catâri, haine scumpe şi alte obiecte de mare preţ”[14]. Multe dintre căpeteniile otomane sunt ucise în timpul bătăliei (cu această ocazie pierind un sangeac şi patru bei)[15]. Rămăşiţele oastei agresoare sunt respinse peste marele fluviu, fiind urmărite îndeaproape şi decimate fără milă de cavaleria uşoară creştină[16]. Supărat, „slăvitul” descendent al Casei lui Osman, îl va înlătura pe Şehabeddin de la comanda oştilor turceşti staţionate în Rumelia (luându-i, bineînţeles, şi guvernarea acestei provincii), numindu-l în locul său pe Hassan bei[17].

Această victorie a însemnat pentru Iancu renunţarea la defensivă şi adoptarea unei strategii ofensive, care viza trecerea de la apărarea liniei Dunării la alungarea duşmanilor Creştinătăţii din Europa[18], de acum înainte, aşa cum aflăm din însemnările cronicarului Thuróczi[19], Huniade „invadere potius hostem quam invadi ab illo praeoptans” (adică „preferând să atace pe duşman, decât să se lase atacat el”)[20].

 

Dr. Tiberiu Ciobanu 


 

 

[1] Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 78-79; Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 228.

[2] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I (întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 54, 88-89, 121-122, 170-171, 312-313, 344-345, 404, 450; Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman (până la 1656), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 89-90; Fontes Historiae Daco-Romanae. Izvoarele istoriei României, vol. IV, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1982, p. 471-473; Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 342.

[3] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I, p. 450; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 228. Este vorba de trupe din componenţa forţelor armate anatoliene ale Imperiului Otoman, adică din partea asiatică a acestuia, mai precis din Asia Mică.

[4] Istoria Românilor, vol. IV, p. 342; Istoria infanteriei române, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 138; Aurel Decei, op. cit., p. 89.

[5] Camil Mureşan, op. cit., p. 79.

[6] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 228; Camil Mureşan, op. cit., p. 79; Istoria infanteriei române, vol. I, p.138.

[7] Camil Mureşan, op. cit., p. 79; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 228.

[8] Istoria infanteriei române, vol. I, p.138; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 229.

[9] Ibidem.

[10] Istoria infanteriei române, vol. I, p.138.

[11] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 230; Istoria Românilor, vol. IV, p. 342.

[12] Istoria României, vol. II, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1962, p. 436.

[13] Tiberiu Ciobanu, Ialomiţa, în Victorii celebre ale oştilor române, Editura Brumar, Timişoara, 1997, p. 27.

[14] Aurel Decei, op. cit., p. 90.

[15] Camil Mureşan, op. cit., p. 79. Este vorba despre Timurtaşpaşaoğlu Osman bey, sangeacbeiul de Germiyan şi de beii Yakub, Hizir, Turanşah şi Firuzbeyoğlu Ali bey (Aurel Decei, op. cit., p. 90).

[16] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 230; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 28.

[17] Camil Mureşan, op. cit., p. 79. După Aurel Decei (op. cit., p. 90), sultanul l-a înlocuit pe Şehabeddin cu Candarli Kasim paşa, fratele marelui vizir din acea vreme, Halil paşa.

[18] Camil Mureşan, op. cit., p. 79-80; Istoria infanteriei române, vol. I, p.138; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 230.

[19] Ioan Thuróczi, cronicar maghiar de origine slovacă, care a trăit între 1435-1488. El a întocmit o istorie a ungurilor, intitulată Chronica Hungarorum, apărută pentru prima oară în 1488, în două ediţii, aproape simultan: una la Brno şi alta la Augsburg (Istoria românilor, vol. IV, p. 873;   Camil Mureşan, op. cit., p. 7; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 621). Aceasta a fost scrisă pe vremea regelui Matia Corvinul, fiul lui Iancu de Hunedoara, astfel că este vădit favorabilă acestuia din urmă şi familiei Huniazilor, în general. Deşi este un izvor narativ intern, aproape contemporan epocii, şi multe din relatările aflate în paginile sale sunt admise ca informaţii de bază, cronica lui Thuróczi cuprinde şi o serie de erori. Unele dintre acestea sunt făcute intenţionat de autor, pentru  a-l preamări pe regele Matia şi pe tatăl său, altele provin, însă, din deformări şi confuzii ale faptelor existente în sursele pe care le-a folosit Thuróczi în scrierea cronicii sale (Camil Mureşan, op. cit., p. 7).

[20] Ioan Thuróczi, Chronica Hungarorum, cartea a IV-a, cap. XXXVIII, în Scriptores Rerum Hungaricarum (ediţie de Johannes Georgius Schwandtner), vol. I, Tyrnavia, 1765, p. 412. Despre radicala transformare înregistrată în tactica şi strategia politico-militară promovată de Iancu de Hunedoara după marile victorii obţinute asupra turcilor otomani la Sibiu şi pe Ialomiţa, în primăvara şi toamna anului 1442, găsim informaţii şi în lucrarea lui Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice (ediţie în limba română de Vasile Grecu), Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1958, p. 157.