HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

VIENA 1940

Prof. univ. dr.Gh. Buzatu

Grafica - Ion Măldărescu, Agero

 

Titlul articolului, realizat īn temeiul unor cercetări de durată şi de predilecţie īn bibliotecile şi arhivele romāneşti sau străine (Rusia, S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Germania), reflectă o realitate despre care, evident, s-a tot vorbit şi se va mai discuta, dar care, īn contextul evenimentelor tragice pentru romāni din 1940, toate decurgīnd asemenea unei reacţii īn lanţ din Pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939, a fost decodificată de un remarcabil om de ştiinţă, economistul de faimă mondială Mihail Manoilescu (1891-1950). Ca politician sau diplomat, a eşuat lamentabil, avīnd īn vedere că, īn calitatea-i de prim-delegat, a semnat odiosul Diktat de la Viena, īntr-un moment cānd - īn anul crucial al pătimirii noastre - Romānia a fost aşezată aidoma pe masa de operaţii a chirurgilor Marilor Imperii de ieri şi de azi şi, precum Polonia īn alte timpuri, executată cu o grabă şi un nesaţ specifice numai sanguinarilor de profesie şi de vocaţie.

 

Pe de altă parte, nu putem ignora că, exceptīnd Nord-Vestul Transilvaniei, īn alte cazuri (Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul) deciziile grave şi total injuste din 1940 n-au fost lipsite de urmări. Īn primul rīnd, ele se menţin īn vigoare, fiind „reglementate” oarecum de sistemul de tratate de la Paris-New York impus după al II-lea război mondial. Pamfil Şeicaru, marele nostru jurnalist, probabil cel mai mare dintre toţi, a evidenţiat că ororile şi erorile anului 1940 (respectiv abandonarea provinciilor noastre istorice străbune fără luptă) s-au multiplicat ulterior, īn primul rīnd īn 1944, cīnd Războiul Naţional de Eliberare a fost pur şi simplu suspendat prin trădare şi prin prostie de grupul nenorocit de pucişti de la Bucureşti, iar, pe cale de consecinţă, „tot ce s-a abătut, după 23 august 1944, asupra nenorocitei noastre patrii era virtual cuprins īn actul loviturii de Stat”. Intervenţia mea va demonstra, cu suficientă relevanţă, sper, că īn prima ordine cea temeinică şi efectivă opoziţie īn faţa Diktatului de la Viena o datorăm liderilor politici, diplomaţi şi militari care au reprezentat cu demnitate interesele permanente ale Romāniei īn anii 1940-1944.

 

* * *

 

Una din problemele care a afectat raporturile romāno-germane a fost aceea a anulării Diktatului de la Viena din 30 august 1940. Īn fapt, Transilvania, īn egală măsură cu restul provinciilor istorice pierdute īn vara tragică a anului 1940, a preocupat stăruitor īn decursul īntregii epoci a conflagraţiei din 1939-1945 pe toţi străluciţii reprezentanţi ai corpului diplomatic romānesc, īn frunte cu titularii Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti: Grigore Gafencu (decembrie 1938- mai 1940); Ion Gigurtu (iunie-iulie 1940); Mihail Manoilescu (iulie-septembrie 1940); Mihail Sturdza (septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); Mihai Antonescu (iunie 1941-august 1944); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie 1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944-februarie 1945); Gh. Tătărescu (martie 1945-noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţi ne-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (precum Grigore Niculescu-Buzeşti) diverse sinteze de serviciu, īn vreme ce Antoneştii şi Tătărescu - materiale ce acoperă fonduri īntregi īn arhivele noastre diplomatice ori mărturii cuprinse īn colecţii internaţionale de documente, cei dintīi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi, iar ultimul - ca prim-delegat al Romāniei la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946), īn colecţiile de acte oficiale ale areopagului păcii. Mai puţin "interesant" din punctul de vedere al temei abordate de noi a fost C. Vişoianu, care a condus destinele diplomaţiei noastre īntr-o foarte scurtă perioadă, dar dominată şi bulversată de presiunile sovietice pentru impunerea Guvernului de factură comunistă dr. Petru Groza. Pentru cei menţionaţi, indiferent de convingerile politice şi de perioadele de gestionare a M.A.S. Romān, problema anulării Diktatului de la Viena s-a impus ca un obiectiv primordial şi constant al activităţii lor şi aceasta de la Mihail Manoilescu, care a semnat aşa-zisul „arbitraj”, dar pe care l-a atacat şi contestat instantaneu, şi pānă la Gh. Tătărescu, care şi-a susţinut bătălia pīnă la discursul rostit īn Adunarea Deputaţilor la 23 august 1947, cu prilejul ratificării Tratatului de Pace de la Paris. Pentru fiecare dintre diplomaţii menţionaţi s-au aflat, īn deosebită atenţie şi s-au constituit īn exemplu, acţiunile de excepţie ale lui ilustrului N. Titulescu din epoca interbelică īn apărarea Transilvaniei romāneşti, deci ale maestrului diplomaţiei Bucureştilor, care, pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de obiectivele luptei sale, a solicitat prin testament să fie (aşa cum este) īnmormīntat īn inima Transilvaniei! De ce Transilvania? Pentru că, aşa cum se exprimase īntr-un faimos discurs rostit la Ploieşti īn mai 1915, pentru intrarea Romāniei īn războiul Unităţii Naţionale. „... Romānia nu poate fi īntreagă fără Ardeal (...). Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare, care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se īnfrumuseţează, pīnă şi moartea se schimbă, īncetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inima Romāniei politice; priviţi harta: Ardealul e inima Romāniei geografice!”.

 

 

Fiind de acord cu decizia impusă la Viena de Germania şi Italia īn privinţa cedării nordului Transilvaniei, Ungariei, Regimul Regelui Carol al II-lea şi-a semnat, se cunoaşte prea bine, sfīrşitul lamentabil, după ce acceptase nenorocita evacuare a Basarabiei şi nordului Bucovinei şi iniţiase negocieri cu Bulgaria relativ la Cadrilater. Noul Regim, al generalului Antonescu, ca să nu-şi lege numele īn nici un fel de noile cedări teritoriale, s-a format la 14 septembrie 1940, lăsīnd īn seama Guvernului demisionar, a oamenilor săi, să efectueze, practic, pe teren operaţia cosmetizării noilor graniţe ale Romāniei. Īn Guvernul legionaro-antonescian de la 14 septembrie 1940, M. Sturdza, membru marcant al Mişcării Legionare, a fost desemnat la conducerea M.A.S. de la Bucureşti. Īn ciuda legăturilor strīnse cu Berlinul, Mişcarea Legionară n-a fost de acord cu cedarea Transilvaniei. Punctul de vedere respectiv a fost susţinut de reprezentantul legionar īn Consiliul de Coroană din noaptea de 30-31 august 1940, iar Sturdza - īn memoriile sale - relatează că, plecīnd din Berlin la īnceputul lui septembrie 1940 şi avīnd o discuţie cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Reichului, i-a spus acestuia că, dacă Mişcarea Legionară ajungea la Putere, „nu vom mai permite nici o violare a graniţelor noastre”. Tot īn aceeaşi lucrare, fostul titular al M.A.S. din Bucureşti consacra un capitol special atitudinii legionarilor faţă de Diktatul de la Viena, pe care-l considera stupid, şi īn privinţa căruia, avīnd īn vedere rolul Germaniei la semnare, pretindea că ar fi comunicat unuia din colaboratorii Legaţiei Reichului la Bucureşti: „Cu aceasta (cu decizia de la Viena) aţi pierdut probabil războiul”. La 14-16 noiembrie 1940, acompaniindu-l pe generalul Ion Antonescu la Roma, īn vizită la Benito Mussolini, Mihail Sturdza s-a īntīlnit cu omologul său italian, contele Galeazzo Ciano, căruia, de asemenea, i-a imputat „contribuţia” Italiei īn naşterea Diktatului din 30 august 1940. Īn sfīrşit, īn calitatea-i de lider al diplomaţiei romāne, Mihail Sturdza l-a īnsoţit pe Antonescu şi la Berlin, la 22-24 noiembrie 1940, asistīndu-l pe conducătorul Statului la īntrevederile sale cu Hitler şi cu unii dintre colaboratorii săi, inclusiv cu Joakim von Ribbentrop. Din motive lesne de īnţeles, memorialistul nu-l simpatiza de fel pe Antonescu, dar a apreciat poziţia sa clară, exprimată pe un ton hotărāt īn faţa liderilor de la Berlin. Acolo - a reţinut Sturdza - Antonescu a prestat o „elocventă şi bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul de la Viena”. O situaţie cu totul curioasă, chiar anormală, a existat de-a lungul anilor 1941-1944, cānd Romānia s-a angajat īn războiul drept al eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, alături de Germania, care fusese iniţiatoarea impunerii Diktatului vienez īmpreună cu Italia şi de Ungaria, beneficiara nefastei decizii. Dar ceea ce trebuie bine reţinut - fapt care, orice s-ar pretinde, nu ţine cītuşi de puţin de o tentativă de reabilitare a Mareşalului Antonescu - nici un moment Regimul de la Bucureşti din 1940-1944 n-a acceptat Diktatul vienez, l-a declarat caduc cu īncepere de la 15 septembrie 1941, l-a atacat pe cele mai diverse căi, inclusiv, dacă nu chiar īn primul rīnd, la Adolf Hitler, autorul soluţiei din 30 august 1940.

 

Cei care au condus ostilităţile, care s-au impus īn aceste acţiuni au fost Ion Antonescu, el īnsuşi ministru de Externe īn prima jumătate a anului 1941, şi Mihai Antonescu, titularul M.A.S. īntre 29 iunie 1941 şi 23 august 1944, care a pregătit - īn fruntea unei echipe de excelenţi specialişti şi patrioţi - toată documentaţia Mareşalului pentru īntīlnirile sale cu Hitler; el a condus „războiul nervilor” cu Budapesta, a adunat şi sistematizat, īn cadrul cunoscutului Birou al Păcii de după 16 iunie 1942, toate materialele trebuincioase pentru viitoarea Conferinţă de Pace ori a pregătit şi editat monumentala lucrare īn două volume Siebenbürgen (1943), sub conducerea istoricului C. C. Giurescu, cu colaborarea unor condeie de primă mărime ale ştiinţei şi culturii naţionale. Īn anii conflagraţiei, dintre toţi vizitatorii lui Adolf Hitler (regi şi şefi de state şi de guverne, diplomaţi s.a.), nici unul, dar absolut nici unul, nu s-a bucurat de statutul pe care Ion Antonescu nu numai că şi l-a impus, dar l-a impus şi lui Hitler, anume de a discuta deschis cu Führerul orice problemă, oricīt de gravă, chiar dacă īn contradictoriu. Această situaţie a fost recunoscută de către Hitler īn persoană, iar interpretul Führerului, Paul Schmidt, a recunoscut-o fără reticenţe, atīt īn memoriile sale, cīt şi mai ales īn cursul interogatorului luat de īnvingători după război. La un moment dat, Schmidt a declarat anchetatorilor săi americani: „...Toate conferinţele (lui Hitler) cu ungurii şi romānii au atins şi problema Transilvaniei (...). Īn special Mareşalul Antonescu nu obosea niciodată, afirmīnd că romānii erau de origine romană, că Romānia era o ţară europeană, o insulă europeană īn marea slavă şi că Transilvania era stīnca cea mai mare a insulei”. Īn abordarea problemei, rolul lui Paul Schmidt este foarte important, dat fiind că - īn afara cazurilor īn care Ion Antonescu şi-a dictat notele asupra īntīlnirilor sale cu Hitler - tălmaciul Führerului a fost acela care a īntocmit toate stenogramele oficiale germane ale īntrevederilor, care s-au păstrat şi editat după război īn diverse colecţii de documente, dar īn primul rīnd de Andreas Hillgruber. Īn acest loc se impune, desigur, să stăruim asupra faptelor īn discuţie. Astfel, īn anii 1940-1944, Hitler şi Antonescu s-au īntīlnit īn mai multe rīnduri. Examinarea stenogramelor celor 20 de īntrevederi ne īngăduie să desprindem că Ion Antonescu a supus atenţiei lui Hitler: problema Transilvaniei īn general, chestiunile desprinse din impunerea şi aplicarea Diktatului de la Viena, anularea lui imediată sau după terminarea ostilităţilor. Cīteva exemplificări sīnt absolute necesare.

 

Chiar la prima īntīlnire cu Adolf Hitler, Ion Antonescu a declarat fără echivoc Führerului, blamīnd soluţia impusă la Viena, că pămīntul Transilvaniei „a aparţinut Romāniei īn istoria lui şi n-a fost niciodată divizat. El a susţinut teza aceasta cu unele date istorice şi a dezminţit, de asemenea, īn această ordine de idei, că secuii ar putea fi consideraţi unguri. El a subliniat că, desigur, Romānia va sta acum liniştită, dar, la īncheierea păcii generale, ea īşi va ridica imediat din nou glasul pentru a obţine dreptate şi a făcut aluzie la faptul că el consideră posibilă o soluţionare satisfăcătoare pe baza unui schimb de populaţii īntre Ungaria şi Romānia (subl. autor.)”. Faţă de precizările lui Antonescu, Hitler a replicat finalmente c㠄Istoria nu se va opri īn anul 1940” (subl. autor) . La īntrevederea din ziua următoare, Antonescu a revenit asupra problemei Transilvaniei, deschisă prin Diktatul vienez, reamintindu-i lui Hitler c㠄Romānia va avea un cuvānt greu de spus la stabilirea păcii generale”. La īntrevederea din 11 februarie 1942, Mareşalul a solicitat Führerului să impună Ungariei, din momentul īn care fusese satisfăcută la Viena, să-şi angajeze īn mai mare măsură forţele pe Frontul de Est. La reuniunile din 23-24 martie 1944, deci la numai cīteva zile după ocuparea Ungariei (inclusiv a nordului Transilvaniei) de către armata germană, Antonescu a aflat prilejul cel mai nimerit pentru a contesta Diktatul, ceea ce a făcut īntr-una după ce Guvernul său l-a declarat caduc la 15 septembrie 1941. Īn contextul precizat, īnsuşi Hitler a deschis problema, observīnd c㠄nu mai poate rămāne singurul susţinător al Arbitrajului de la Viena", ceea ce i-a īngăduit Mareşalului - după cum desprindem din notele dictate lui Radu Davidescu, şeful Cabinetului Militar al Conducătorului Statului - să facă o expunere sintetică asupra trecutului romānilor: „Poporul Romānesc este o mică naţiune cu trecut īndelungat de lupte, sacrificii şi suferinţe şi (...) acest Popor stă pe locul lui din Secolul al III-lea, de la formarea Daciei de către romani. Singur a continuat lupta timp de 1.000 de ani cu toţi barbarii. Deşi nu avem documente, nu este posibil ca timp de o mie de ani să fi rămas cu braţele īncrucişate pentru a privi hoardele barbare trecīnd īn sus şi īn jos. De la anul 900 Poporul Romānesc a īnceput lupta contra ungurilor. Această luptă a durat o mie de ani şi cīnd la 1918 credeam că s-a terminat, acest proces istoric a fost redeschis prin Arbitrajul de la Viena...”

 

Īn ciuda demersurilor sale, Mareşalul n-a obţinut, pānă īn august 1944, vreo declaraţie certă a Führerului pentru anularea concretă a Diktatului vienez, ci doar promisiuni, apoi asigurări. Īn definitiv a fost exact ceea ce Hitler i-a declarat generalului la a doua īntrevedere a lor, din 23 noiembrie 1940, anume că Istoria nu avea să se oprească la acel moment, recunoscānd deschis că arbitrajul nu mai reprezenta soluţia ideală. A fost motivul fundamental pentru care, la ultima sa īntrevedere cu Hitler, din 5 august 1944, Mareşalul, căutānd să exprime condiţiile īn care Romānia ar mai putea rămīne alături de Germania, a dorit să afle o sumă de asigurări, drept care, după problemele concrete puse liderului nazist (sprijinul Reichului pentru apărarea terestră a nord-estului Romāniei, pentru apărarea aeriană şi consecinţele unei schimbări de atitudine a Turciei īn război), cea de-a patra a fost „chestiunea privitoare la atitudinea viitoare a Ungariei şi ce se va petrece īn spaţiul ungar īn viitorul apropiat”. Schmidt, īn stenograma sa, confirmă pretenţiile lui Ion Antonescu. Pe deplin stăpān atunci pe destinele Ungariei, Hitler a dat o garanţie absolută că nu se va īntīmpla nimic, că va interveni decisiv „īn cazul celui mai mic pericol” (Schmidt). Era vorba, evident, de desfăşurarea ostilităţilor şi Mareşalul putea pleca liniştit de la Rastenburg, convins că Führerul avea să se răsgāndească īn privinţa arbitrajului vienez. Oricum, Antonescu n-o declară, dar deja se putea dispensa de o asemenea asigurare de vreme ce Germania, nemaifiind capabilă să asiste Romānia, el a rămas convins că-l alertase pe Hitler īn privinţa posibilei detaşări a Bucureştilor de Axă, deşi stenograma Schmidt īl contrazice categoric, nespunānd ceva despre un asemenea demers. Subliniem că, dacă, cu adevărat, Mareşalul optase din acel moment, de la 5 august 1944, pentru părăsirea Axei, fapt pe care l-a comunicat precis lui Clodius īn seara zilei de 22 august 1944 la Bucureşti, el avea asigurări de la Aliaţi - cu care tratase intens prin delegaţii proprii şi intermediari īncepānd din martie 1944 - că, īn cazul unui armistiţiu, Diktatul de la Viena avea să fie anulat. Abandonāndu-l pe moment pe Mareşal īn discuţia de faţă, cred că se impune să atrag atenţia asupra iniţiativei sale de a edita elegantul şi temeinicul Album prezentānd fruntariile Romāniei (īn mai multe limbi de circulaţie internaţională), care a slujit delegaţiei romāne la Paris, īn 1946, şi, ulterior, a fost reeditat. Tot astfel se impune să reţinem aceste rānduri din Memorandumul redactat de Mihai Antonescu şi predat de Mareşal lui Hitler cu prilejul vizitei sale din 11 februarie 1942, la Marele Cartier General al Wehrmachtului: „Poporul Romān īndeplineşte azi īn lupta de la Răsărit o misiune anonimă şi colectivă īn prăbuşirea slavismului, care este marea misiune a Poporului German. Dar Poporul Romān are o misiune şi faţă de el īnsuşi: Transilvania. Poporul Romān s-a născut īn Carpaţii Daciei, a trăit īn unitatea geopolitică a Daciei, pe care nici Imperiul Roman unificator nu a īnlăturat-o şi nici invaziile nu l-au putut īndepărta. Singur, lovit de veacuri, invazii şi imperialisme, el a īnfruntat, aici, toate primejdiile şi aici va muri. Transilvania nu este un pămānt, un teritoriu, este leagănul romānilor, este sufletul nostru. Cum nu poţi scoate pe Niebelungi şi pe luptătorii lui Adolf Hitler din Valea Rinului, nici o forţă de pe lume nu ne va scoate din Podişul Transilvaniei. Poporul Romān luptă azi īn contra slavismului şi a comunismului, dar māine el va trebui să lupte īn contra acelora care i-au luat pămāntul fără luptă. Transilvania este datoria noastră faţă de noi īnşine şi nu va fi un singur romān care să nu moară pentru ea. Mai bine să ne prăbuşim īntr-o luptă dreaptă, decāt să trăim veacuri īn ruşinea nedreptăţii [...]. Poporul Romān [...] are dreptatea cu el, trebuie să aibă şi forţa de a o obţine şi a o păstra, pentru zidirea acestor drepturi, Poporul Romān are datoria să nu-şi distrugă toate forţele ca să se expună la invazia ungară şi umilinţa romānească sau la cerşirea unor drepturi pe care trebuie să le treacă prin sabie, dacă aceia care i le-au răpit nu i le restituie...” La rīndul lui, Mihai Antonescu a fost permanent alături sau pe urmele Mareşalului, susţinānd drepturile Romāniei asupra nordului Transilvaniei īn īntrevederile cu Adolf Hitler, cāt mai ales īn cele cu Joachim von Ribbentrop, al cărui invitat a fost la Berlin şi căruia la 16 noiembrie 1941 i-a făcut o declaraţie de principiu de la care nu s-a abătut pānă la 23 august 1944: „Consider ca o datorie elementară, domnule ministru, acum cīnd mă primiţi la Berlin īn vizită oficială şi cīnd discut cu dv. problemele neamului romānesc, să vă afirm simplu şi lămurit că Actul de la Viena din 1940 este un act născut mort (...). Că acest act nu va putea să rămānă niciodată īn picioare pentru că Poporul Romān īl va călca īn picioare, dacă nu se va putea altfel”.

 

Īn ianuarie 1943, Mihai Antonescu l-a īnsoţit pe Mareşal la Rastenburg, la īntrevederea cu Hitler din 10 ale lunii respective, ori avānd discuţii separate cu Joachim von Ribbentrop. Acestuia i-a anunţat că subiect special al discuţiilor este tot problema Transilvaniei, astfel că, atunci cānd Führerul a primit delegaţia romānă, a avut loc - după cum a relatat īnsuşi liderul diplomaţiei romāne colegilor din Guvern - următorul dialog insinuant: īn timpul mesei, diferite convorbiri. Cel dintāi lucru, care m-a īntrebat Führerul imediat a fost: cāte ceasuri i-ai vorbit lui Ribbentrop pe chestia Transilvaniei? Spun: „Nu īncă, mi-o rezerv pentru diseară.” La care Führerul mi-a răspuns: Nu mai este nevoie, că mi-a vorbit Mareşalul destul. I-am spus: „Totuşi va trebui s-o reiau, afară dacă Excelenţa Voastră īmi dă un răspuns care să facă inutilă convorbirea...” Īn etapa postbelică, īn cadrul preparativelor delegaţilor romāni pentru participarea la Conferinţa Păcii de la Paris, chestiunea anulării integrale a Diktatului vienez s-a aflat, se īnţelege, īn centrul preocupărilor. După cum şi īn politica Marilor Puteri, al URSS, de exemplu. Īn mai-iunie 1946, Bucureştii au primit cele dintāi semnale liniştitoare īn sensul că Marii Aliaţi (U.R.S.S., īn rāndul īntīi) respinseseră orice pretenţie ungară asupra Transilvaniei. Īn atare condiţii, a fost de īnţeles motivul pentru care, la 13 august 1946, īn excelentul expozeu prezentat īn plenul Forumului Păcii de la Paris ministrul de Externe al Romāniei, Gh. Tătărescu, a insistat din primul moment, cu satisfacţie, asupra anulării Diktatului vienez, după cum urmează: „Proiectul de Tratat de Pace oferă īntregului Popor Romān şi o altă sursă de recunoştinţă prin hotărīrea formulată de articolul 2, care declară nulă şi neavenită sentinţa de la Viena din 30 august 1940, īn virtutea căreia Transilvania de Nord era alipită īn mod arbitrar la Ungaria şi readuce frontiera romāno-ungară la traseul de la 1 ianuarie 1938. Această hotărīre, care redă Romāniei Transilvania de Nord, smulsă Patriei Romāne prin violenţă şi constrīngere, pune īn sfīrşit capăt pentru vecie opresiunii īndelungate şi repetate a cărei victimă a fost Poporul Romān. Pronunţată īn numele Justiţiei şi īn acelaşi timp - sīntem convinşi - īn numele sacrificiilor fără număr consimţite de īntreaga naţiune romānă, această hotărāre deschide perspective serioase unei colaborări fecunde īntre Poporul Romān şi Poporul Ungar şi promite să stingă ultimele focare de agitaţii, moştenire a unui trecut dureros, care a īmpiedicat pīnă astăzi stabilirea unor relaţii amicale īntre aceste două popoare. Romānia primeşte acest act reparator cu voinţă fermă de a-şi īndeplini fără şovăire rolul său de factor al concordiei şi ordinei īntre celelalte popoare libere şi democratice...” La ce se referea, īn fond, Gh. Tătărescu?

 

După 23 august 1944, cum am precizat, Romānia, drept recunoştinţă pentru cotitura efectuată īn război şi pentru a se atenua pierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei īn folosul URSS, a fost susţinută de Aliaţi să obţină anularea sentinţei de la Viena. Īnceputul datează chiar din vremea discuţiilor de la Moscova pentru Convenţia de Armistiţiu. După cum se ştie, īn Convenţie s-a īnscris un articol cu prevederi condiţionate (restituirea Transilvaniei ori a celei mai mari părţi a provinciei Romāniei), pentru ca īn anii 1945-1946 să cīştige teren cauza anulării integrale a Diktatului de la Viena. Tratatul de Pace s-a semnat la 10 februarie 1947, la Paris, iar la 23 august 1947 Parlamentul Romāniei l-a ratificat īn unanimitate īn temeiul intervenţiei lui Gh. Tătărescu, care a prezentat necesară expunere de motive, din care reţinem aceste precizări pline de semnificaţie: „Tratatul ce veţi ratifica constituie nota de plată a unui război pierdut, dar el constituie īn acelaşi timp şi actul reparator al unei cauze cīştigate. El abundă īn clauze purtătoare de griji şi de poveri, dar el cuprinde şi cīteva clauze purtătoare de lumină şi de nădejdi: pacea, independenţa, colaborarea internaţională, Transilvania”. Pacea, aşadar, s-a īntronat īn anul de graţie 1947, oribilul Diktat fiind anulat prin litera Tratatului de la Paris, dar cele petrecute la 30 august 1940 şi īntreg lanţul de grozăvii ce au urmat Deciziei de la Viena īncă nu puteau fi uitate. Retras şi hăituit, căci īn curīnd avea să fie arestat şi să moară īn gulagul comunist, Mihail Manoilescu, īn febra specifică presimţirii propriului sfīrşit, şi-a compus memoriile, īn care, ca unul dintre foştii principali "actori" ai dramei vieneze, insera următoarea judecată şi previziune īn privinţa destinului celor care īi forţaseră mīna īn problema sacrificării Transilvaniei:

 

„.... Ca īntr-o melodramă de gust īnvechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost īmpuşcat de un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfārşit cīnd nemţii l-au descoperit că īi trăda; Csaky a murit īn condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj, iar Bardossi, ministrul ungur de la Bucureşti, devenit īn urmă prim-ministru, a fost executat īn 1946. Transilvania noastră e vrăjită". O corectură, evident, se impune: Manoilescu, īnsuşi, avea să completeze lista celor care aveau să suporte blestemul Diktatului vienez! Īn atare situaţie, s-ar putea oare afla o īncheiere mai nimerită pentru toată drama Transilvaniei din 1940?

 

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu

 

Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com