Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

VINCENŢIU BABEŞ

Seria : Istoriografia românească referitoare

la Banatul medieval

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

Chiar dacă nu este revendicat de istoriografia românească[1], pe Vincenţiu Babeş (1821- 1907) – complexă personalitate politică şi culturală a vremii sale – trebuie să-l avem în vedere în lucrarea de faţă, pentru interesul pe care l-a manifestat, totdeauna pentru istoria Banatului în general, pentru perioada Evului Mediu a acestui ţinut, în special, pentru iniţiativele sale, la Academia Română, destinate cercetării „districtelor autonome româneşti din Banatul Timişan”[2].

Fără să aibă operă ştiinţifică sau literară, Vincenţiu Babeş a fost desemnat, în 1866, membru fondator al Societăţii Literare Române, numită, curând, „Societatea Academică Română” care, în anul 1879, s-a transformat în Academia Română. I se recunoştea lui Babeş – precum şi lui Andrei Mocsonyi (Mocioni), care era în aceeaşi situaţie ca el – meritul de a fi un lider politic al românilor bănăţeni, având o inteligenţă sclipitoare, rafinată printr-o largă cultură. Statornica lui preocupare pentru studierea istoriei, bogatele lui cunoştinţe din acest domeniu au fost remarcate şi apreciate de colegii săi din Academie, astfel că era considerat un membru de bază al Secţiei de istorie al înaltului for ştiinţific al României, dându-i-se atribuţii însemnate în cadrul acesteia, între care era aceea de referent al lucrărilor înaintate comisiei de premiere, din care a făcut parte. La aceasta se mai adaugă sarcina din partea Academiei de a se ocupa cu colectarea, pe seama institutiei, a documentelor referitoare la istoria românilor.

Timp de un an (1898-1899), Vincenţiu Babeş a deţinut funcţia de preşedinte al Secţiei istorice a Academiei Române. Biograful său, cercetătorul George Cipăianu, ţine să remarce că „meritele ştiinţifice ale lui Vincenţiu Babeş nu pot aspira la o comparaţie cu colegii săi de Academie, Alexandru Odobescu, George Bariţ, A.D. Xenopol. El a fost mai mult un om cu vaste cunoştinţe, cu spirit de pătrundere şi descernământ, cu idei şi cu opinii utile, mijlocind de multe ori influenţa Academiei, ajutorul ei spiritual şi material pentru românii din Austro-Ungaria şi nevoile lor culturale”[3]. Ca bănăţean era foarte interesat să se elaboreze o istorie a provinciei sale. El însuşi se documenta şi aduna material în acest scop, nădăjduind că va avea răgaz să scrie o asemenea lucrare. Scopul suprem al acesteia era – conform propriei opinii – demonstrarea autohtoniei şi continuităţii românilor, adevăruri contestate de unii istorici străini în secolul al XIX-lea. Ştia foarte bine că pentru o atare demonstraţie, alături de izvoarele scrise, de o importanţă primordială sunt mărturiile arheologice. De aceea, fără să fie specialist în arheologie, a îndrăznit să întreprindă săpături arheologice în Banat, în aşezarea romană de la Berzovia[4]. Acestea s-au efectuat cu sprijinul financiar al Academiei Române[5] şi în colaborare cu cunoscutul arheolog maghiar Torma Károly.

Într-o scrisoare, din luna februarie 1884, a lui Vincenţiu Babeş către George Bariţ, acesta din urmă era informat că, în vara precedentă, la Berzovia se descoperiseră „vestigii romane făcând săpături”[6], datele ştiinţifice asupra lor urmând să fie prezentate la Academie. Peste un an (în martie 1885), într-un raport predat Academiei Române, Babeş menţiona că la Brezovia a găsit şi vestigii dacice. Propunea continuarea cercetărilor arheologice acolo şi solicita fonduri pentru efectuarea lor[7]. În şedinţa din 2 martie 1885 a Secţiunii istorice se consemnează că „dl. Babeş espune verbal raportul său despre cercetările arheologice cu cari a fost însărcinat, arată dificultăţile întâmpinate la intreprinderea săpăturilor; explică modul său de procedare întru înlăturarea greutăţilor prin înfiinţarea unei societăţi arheologice, de se va putea, cu concursul    d-lui Torma, membru onorar al Academiei noastre; acest mijloc asigurându-i o neîndoioasă reuşită în esploraţiuni, speră că în anul viitor va fi pus în poziţiune a prezenta un raport bogat în rezultatele intreprinderii”[8].

Abia în 21 martie 1891 şi-a prezentat raportul de cercetări arheologice la Berzovia, în şedinţa publică a Academiei, susţinând că a descoperit mărturii însemnate care dovedesc „originea şi continuitatea locuinţelor poporului român din acea parte a Daciei Traiane”[9]. Din ceea ce se consemnează în acea şedinţă publică a Academiei, raportorul şi-a prezentat într-o viziune – am spune – a unui istoriograf medieval câteva concluzii, privind rezultatele investigaţiilor sale. Astfel, arată că legiunea romană, după lupta grea cu invadatorii barbari, s-a adăpostit în „strâmtorile munţilor”. Consemnează şi că „Berzobis, această localitate fortificată romană, a fost în Dacia Traiană castrul cel mai expus invasiunilor barbare spre apus; că la anii 272-3, 4 acest castru prin Goţi mai întâi a fost atacat, distrus şi dat pradă focului; că pe acel timp garnisona acolo legiunea a III-a F. F. (flavia felix), care nu la mandatu împărătesc, ci după luptă grea constrânsă, a părăsit acea localitate, retrăgându-se în strâmtorile munţilor, ascunzându-şi tesaurele la locuri sigure în pământ invederat cu scopul de a returna şi a le şi ridica; că mai multe particularităţi caracteristice în limba poporului român merită, din punct de vedere etnografic, cea mai mare atenţiune”[10].

Dacă în privinţa epocilor romane şi daco-romane, Babeş aproxima destul de evident, neavând suportul ştiinţei arheologice, aşa cum se constată în citatul de mai sus, altfel sta situaţia când e vorba de pregătirea lui (ca autodidact) în domeniul Evului Mediu românesc, cu deosebire a celui din Banat. Atât George Cipăianu, cât şi istoricul timişorean Radu Ardelean[11] susţin, pe bună dreptate, că Vincenţiu Babeş era mult mai familiarizat cu istoria medie şi modernă. În lucrarea lui Ilie Gropşianu, Vincenţiu Babeş. Amintiri (fără locul şi anul apariţiei), se arată că locuinţa lui Babeş din Budapesta „era un adevărat laborator de istorie”[12]. Un martor ocular îşi amintea că, în vederea pregătirii sale pentru a putea argumenta istoric despărţirea ierarhică a românilor bănăţeni, studiase, între altele, lucrările lui „Theiner, F. Pesty şi Szentklaray, apoi (...) o mulţime de scriitori slavi, opuri scrise în limba paleoslovenă”[13].

În lucrarea lui Ilie Gropşianu aveam şi o informaţie foarte importantă privind faptul că pe Babeş îl preocupa mereu Evul Mediu din Banat şi suferea că nu existau specialişti slavişti care să cerceteze documentele în „limba paleosloveană” despre acea perioadă a acestui ţinut: „se plângea adesea că nu avem slavişti şi că e mare pagubă aceasta, căci în limba paleosloveană sunt scrise multe date importante ale trecutului nostru, mai cu seamă despre «Chinezate»”[14]. De fapt, el folosea denumirea de „chinezate” pentru districtele autonome din Banat. Considera că termenul „chinezat” este autohton, românesc, fiind mai potrivit decât sinonimul său „district”, termen de cancelarie[15].

În anul 1876, apăruse la Budapesta lucrarea lui Frigyes Pesty, A Szörény vármegyei hajdani oláh kerületek (Districtele româneşti ale comitatului Severin) care a avut, în timp, un impact extraordinar asupra tuturor istoricilor ce s-au ocupat de Banatul medieval. Ei au apreciat bogăţia de date din lucrarea marelui istoric maghiar, dar l-au acuzat drastic pentru că a încercat să demonstreze prioritatea locuirii maghiare în Banat, făcându-se astfel purtător de cuvânt, pe tărâmul istoriografic, al politicii maghiare din vremea sa. Vincenţiu Babeş (care – după cum s-a văzut anterior – era în bune relaţii cu arheologul ungur mai obiectiv, Károly Torma) a fost sensibil la valoarea documentară a lucrării lui Frigyes, dar l-a condamnat pe autor pentru „tendenţiozitate”. Omul de cultură Vincenţiu Babeş a fost atât de preocupat de importanţa temei istorice a districtelor româneşti privilegiate, încât dorea din răsputeri să se elaboreze şi să se publice un studiu exaustiv al unui istoric român având acest subiect.

Pentru a se alcătui o „istorie adevărată” pe aceată temă, Babeş a propus ca o asemenea lucrare să fie premiată de către Academia Română cu Premiul „Eliade Rădulescu“. În procesul verbal al şedinţei Secţiunii istorice din 29 martie 1894, în care Babeş a făcut propunerea promovării de către Academie a unei cercetări despre districtele româneşti, a fost consemnată părerea lui despre aceste instituţii medievale: „Dl. Babeş zice că d-sa cunoaşte o parte din istoria românilor de mare însemnătate, care a fost acum dată mai cu totul uitarei; acea însemnată parte din istoria naţională este autonomia naţională a celor 8 districte şi, respective, 12 districte bănăţene independente aşa-numite «Chinezatele Valachorum», împănate cu cetăţi, având ca centruri: Lugojul, Caransebeşul, Lipova, Timişoara, Meedia [Mehadia – n.n. T.C.], Almăşul [Almăjul], Comiatul etc. Aceste judeţe, bucurându-se de o perfectă autonomie naţională română, ca nici o altă ţară de sub coroana Sf. Ştefan, n-au fost deloc sau foarte puţin aduse la cunoştinţa lumei române şi înfăţişate sub acel raport de absolută autonomie naţională D-l Pesty Frigyes, scriind istoria destrictelor autonome bănăţene mai mult în scop tendenţios, dorind şi silindu-se a da o existenţă mai veche maghiarilor în ţara Banatului temeşian, a fost surprins de descoperirile făcute asupra autonomiei naţionale, de care s-au bucurat românii autochtoni din acele districte. Această parte din istoria românilor, zice D-l Babeş, ar merita să fie studiată cu preferinţă, adunându-se toate documentele răspândite până şi prin bibliotecile şi arhivele din Bavaria, despre cari s-a făcut menţiune de către colegul nostru D-l Maniu mai an-ţărţ în una din şedinţele noastre plenare, pe temeiul informaţiunilor culese de D-l coleg membru corespondent Broşteanu[16] şi comunicate Academiei prin D-l Maniu. Conchidând, recomandă Secţiunei importanţa studiului propus de d-sa”[17].

Din păcate, Academia Română nu a aprobat finanţarea cercetărilor sub genericul Studiu istorico-critic asupra districtelor autonome româneşti din Banatul Timişan[18]. Aceasta, cu toate că, în şedinţa din 29 martie 1894, punctul de vedere al lui Babeş a fost susţinut, cu înflăcărare şi cu argumente convingătoare, de Vasile Maniu, acesta, fiind, probabil, chiar mai documentat decât colegul său de academie, în privinţa situaţiei districtelor româneşti din Banat. Vincenţiu Babeş a revenit cu propunerea lui la Academia Română să acorde Premiul „Alexandru Ioan Cuza”, pentru „o lucrare istorico-critică asupra chinezatelor şi districtelor autonome româneşti din Transilvania, Ungaria şi Banat, însoţită de o anexă de documente”, ceea ce se aprobă în Secţiunea istorică din 5 martie 1895, însă, a doua zi, în şedinţa în plen a întregii instituţii, în privinţa acestei probleme s-au declanşat „obiecţiuni”, cum că tema a fost limitată teritorial, astfel greşindu-se, întrucât chinezatul este o instituţie extinsă în întreg spaţiul românesc. Faţă de această opini, Vasile Maniu susţine, în replică, individualitatea Banatului unde, după părerea sa, chinezatul era identic cu districtul autonom. Replica lui Babeş, dată oponenţilor săi, a constat în precizarea că „este mare deosebire între chinezatele din alte părţi şi cele din Banat, unde s-au dezvoltat ca individualităţi independente şi naţionale”[19].

Nici de data aceasta propunerea lui Babeş nu a avut sorţi de izbândă. A fost aprobată de Academia Română tema de concurs propusă, în 4 aprilie 1895, de Ion Kalinderu: Studiu istorico-etnografic asupra Basarabiei începând de la 1812 încoace. În dezbaterea privind tema respectivă, Babeş, conştient de importanţa Evului Mediu în istoria poporului român, e de părere că „ar fi mai indicat să se tracteze subiectul propus de la o epocă mult superioară (adică mai veche – n.n. T.C.) celei din 1812, scopul fiindu-ne să probăm cu date istorice irecusabile că zisa Basarabie făcea parte din ţara Moldovei, era locuită de Români din timpurile cele mai vechi, încă de la prima descălecare”[20]. În felul acesta – îşi continua Babeş argumentarea opiniei sale –, „relevându-se aceste şi încă multe asemenea fapte istorice, s-ar da detractorilor noştri cel mai convingător document despre vechimea şi persistenţa românilor în aceste regiuni şi s-ar înfrânge cu succes, în mod autentic, contestaţiile măiestrite şi tendenţioase în detrimentul verităţei istorice”[21].

Larga viziune istorică a lui Vincenţiu Babeş, asupra întregii românităţi a fost învederată adeseori în dezbaterile din cadrul Secţiei istorice a Academiei Române sau în şedinţele în plen, precum şi în rapoartele pe care le prezenta în această instituţie, ca referent în comisia de premiere. Elocventă, în acest sens, este mai ales intervenţia sa pe marginea impunătoarei lucrări a lui A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, I-V, Iaşi, 1889-1891. Vincenţiu Babeş apreciază că Xenopol în lucrarea sa a evidenţiat în mod strălucit autohtonia şi continuitatea românilor, vitalitatea lor istorică, o sumedenie de „fapte pozitive” din trecutul lor, ceea ce „poate să ofere sufletului nostru românesc o mai mare mângăiere şi inimei noastre o mai întemeiată speranţă pentru un viitor mai mare şi mai frumos”[22]. Din prespectiva aceasta, vorbind despre capitolul consacrat domniei lui Mihai Viteazul, susţine că „această parte a opului se poate zice cu drept cuvânt cea mai strălucită”[23]. După ce se întrece în elogierea Istoriei Românilor din Dacia Traiană, Babeş sesizează „şi câte-o parte mai slabă”[24] a acesteia, îndeosebi cea în care se vede „modul sau metodul cu care d-l autor tractează istoria Românilor de peste Carpaţi, din Transilvania, Banat şi părţile Ungariei propriu-zise. Această istorie – semnalează Babeş – nu este scrisă ca un ce legat, întreg şi continu, după o sistemă proprie, după perioade şi epoci, acomodată în ordine cronologică împrejurărilor şi evenimentelor, cum se succed ele, ci ea se espune în mod mai mult sporadic, incidental şi ocazional, formând în fapt un adaus la istoria ţărilor de dincoace, un adaus, ce e drept, destul de important”[25]. Totuşi, chiar şi atât cât a scris Xenopol despre istoria românilor din „ţările” numite înainte depăşea ceea ce apăruse în alte lucrări elaborate de autori din România, fapt subliniat de Babeş, care, totodată, justifică carenţele arătate, prin împrejurarea că doar de curând fuseseră publicate o seamă de scrieri istorice de sinteză, care nu au avut cum să fie consultate de Xenopol. Dacă în lucrarea lui ar fi fost informaţii şi din acele scrieri, crede Babeş, autorul ar fi putut prezenta şi „epoca «Chinezatelor române –  Districtus valachici jure nobilitario»”, ceea ce, după cum este evident, revenea obsedant în activitatea  istorică a lui Vincenţiu Babeş. Notăm o ultimă mărturie privind această insistenţă, mărturie prezentă într-o scrisoare adresată în 7 noiembrie 1898 profesorului Enea Hodoş, de la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş, membru corespondent al Academiei Române din anul 1904. În epistola sa, Vincenţiu Babeş se referă la nişte acte provenite de la regii Ludovic I şi Sigismund de Luxemburg, în care sunt pomenite districte româneşti. „În toate aceste documente valahii figurează ca factori de drept public”[26] – scrie el – şi atrage atenţia asupra interesului naţional pe care îl au lămurirea acelui aspect istoric, precum şi întinderea districtelor menţionate în actele celor doi regi.

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

 

 

1] N-a fost inclus în Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978 şi nici în alte lucrări cu profil istoriografic.

[2] „Analele Academiei Române”, seria II, tom. XVIII, p.168.

[3] George Cipăianu, Vincenţiu Babeş, Timişoara ,1980, p. 157.

[4] Ibidem, p.147.

[5] În 27 februarie 1882, la şedinţa Secţiunii Istorice, Vincenţiu Babeş solicita „fonduri pentru misiuni şi cercetări archeologice”; vezi „Analele Academiei Române”, seria II, tom. IV, p. 168. I s-a aprobat suma de 1000 lei.

[6] Corespondenţa lui Vincenţiu Babeş, vol. II, Scrisori trimise (ediţie de George Cipăianu şi Ana Maria Cipăianu), Cluj-Napoca, 1981, p. 25.

[7] „Analele Academiei Române”, seria II, tom. II , p. 131-132.

[8] Ibidem, tom VII, p. 158.

[9] Ibidem, tom.XIII, p. 101.

[10] Ibidem.

[11] Radu Ardelean, Vincenţiu Babeş (1821-1907) Implicarea lui în activitatea Academiei Române, în volumul Viaţa academică din Banat (1866-2006), Timişoara, 2006, p. 52.

[12] Ilie Gropşianu, Vincenţiu Babeş. Amintiri, p. 14.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 12.

[15] Radu Ardelean, op.cit., p. 53.

[16] Petru Broşteanu (1838-1920), tot bănăţean ca Vincenţiu Babeş şi Vasile Maniu, fiind născut în localitatea Seleuş, din Serbia, s-a remarcat prin traducerea în limba germană a lucrării lui Vasile Maniu, Cu privire la cercetarea istorică a românilor. Studii istorico-critice şi etnografice, Reşiţa, 1884 (apărută la Leipzig în 1885), prin Istoria Împăratului Traian şi a contemporanilor săi, de Heinrich Francke (traducere autorizată de Petru Broşteanu, membru corespondent al Academiei Române, Editura Petru Broşteanu, Braşov-Timişoara, 1897, XVII, 582 pag.+10 planşe), prin volumul Traista cu poveşti istorice, Braşov, 1996, la care se adaugă numeroase traduceri de basme româneşti publicate în revista „Rumänische Revue” (Reşiţa-Budapesta-Viena, 1885-1891). Vezi Aurel Turcuş, Petru Broşteanu (1833-1920), Cuprindere bibliografică, în vol. Viaţa Academică din Banat, 1866-2006, Timişoara, 2006, p. 113-120.

[17] „Analele Academiei Române”, seria II, tom. XVI, p.285-286; George Cipăianu, op.cit., p. 148; Radu Ardeleanu, op.cit., p. 54.

[18] Formularea aceasta este asemănătoare cu denumirea proiectului lui Vasile Maniu, Programa pentru istoria critică a Banatului Temişan, care cuprinde termenul „critic” şi în titlul lucrării sale, Dizertaţiune istorico-critică şi literară, 1857, ca, apoi, peste un deceniu şi jumătate, vocabula să fie preluată în titlul lucrării lui Hasdeu, Istoria critică a românilor, 1873-1875.

[19] „Analele Academiei Române”, seria II, tom. XVIII, partea 2, p.167-168; Radu Ardeleanu, op.cit., p.54.

[20] Ibidem, tom. XVI, p. 289; Radu Ardeleanu, op.cit., p. 55.

[21] Ibidem.

[22] Şedinţa Secţiunii Istorice din 4 martie 1896, în „Analele Academiei Române”,  tom. XVIII, p. 223.

[23] Ibidem, p. 324.

[24] Ibidem, p. 327.

[25] Ibidem, p. 328.

[26] E. Hodoş, Scrisori cu mai multe figuri şi un aduos, Sibiu, 1940, p. 86; George Cipăianu, op.cit., p. 148.

 

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com