Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

VINTILĂ PĂTRAŞCU

Seria: Cele mai scurte domnii din Evul Mediu romanesc".

  prof. dr. Tiberiu Ciobanu

 

            Domn al Ţării Româneşti, din cca. 21 aprilie până la cca. 3 mai 1574[1], „Ventila (Vintilă – n.n. T.C.)”[2] a fost „Petrasco Voyvoda efilius”[3], adică fiul (desigur nelegitim) lui Pătraşcu cel Bun (cel care a domnit asupra „Valahiei Mari” între 1554-1557)[4] şi al doamnei Voica (din neamul boierilor de la Slătioare)[5]. El era numit, de regulă, în epocă şi Pătraşcu, cu siguranţă aceasta trăgându-i-se de la onomastica părintelui său. În timp ce agenţii diplomatici ai Imperiului Habsburgic, acreditaţi la Înalta Poartă, îl pomeneau, în informările pe care le trimiteau Curţii de la Viena, cu acest nume („Petrascum vulgo nominatum”)[6], Maciej Stryjkowski, unul dintre membrii soliei trimise sub conducerea lui Andrei Taranowski[7] (în toamna anului 1574), la Istanbul, de către regele Poloniei, Henric de Valois (1573-1575)[8] îl numea „Draculina”[9], ce reprezintă, practic, diminutivul celebrei porecle populare „Dracula”, purtată de Vlad al II-lea  Dracul, stră-stră-străbunicul său patern[10].

 

            Despre viaţa şi faptele lui Vintilă Pătraşcu, de până la momentul în care acesta va ajunge la cârma „Ungrovlahiei”, avem puţine informaţii. Se ştie doar că multă vreme el s-a aflat pribeag în Transilvania[11], după care a trecut în Moldova[12].

 

            Potrivit uneia dintre variantele cronicii interne a ţării, Vintilă Pătraşcu nu a fost altul decât „Vintilă vornicul ce era să fie domn”[13], fapt confirmat, de altfel, şi de cronica considerată a fi fost întocmită de Radu Popescu, din care aflăm despre „Vintilă vornicul care a fost pribeag la moldoveni”[14]. În concluzie, fiul lui Pătraşcu cel Bun a deţinut, înainte de a se refugia peste munţi, în Transilvania, dregătoria de mare vornic în Sfatul domnesc al Ţării Româneşti din acea vreme.

           

 După declanşarea revoltei antiotomane şi obţinerea, în 14 aprilie 1574, a strălucitei victorii de la Jilişte[15], Ion Vodă cel Viteaz (domnul Moldovei din februarie 1572 până în 13/14 iunie 1574)[16] porunceşte marelui vornic al Ţării de Jos, Dumbravă, să pornească în fruntea unui corp de oaste spre Ţara Românească pentru a-l alunga de la domnie pe adversarul său, Alexandru al II-lea Mircea (domnitor al statului medieval românesc sud-carpatin între 1568-1574 şi 1574-1577)[17]. Trupele moldovene vor ocupa (fără să întâmpine vreo rezistenţă serioasă) Bucureştiul, comandantul lor instalându-l, din iniţiativa voievodului de la Iaşi, în scaunul domnesc al Basarabilor, pe prietenul acestuia „Vintilă, fiul lui Pătraşco Voievod”[18]. Pentru Ion Vodă cel Viteaz, scopul acestei acţiuni era de a avea pe tronul Ţării Româneşti un domn aliat, susţinător al luptei antiotomane promovate de el[19]. Informat de către domnul muntean, Alexandru al II-lea Mircea, cu privire la cele întâmplate, sultanul Selim al II-lea (30 septembrie 1566 – 15 decembrie 1574)[20] îi scrie, la 1 mai 1574, principelui ardelean Ştefan Bathory[21], o epistolă, în care îi comunica acestuia că voievodul moldav „a pus domn în ţară (Ţara Românească – n.n. T.C.) pe un tâlhar, pe care îl socoteau domnişor”[22] (adică pretendent la domnie cu drepturi legitime). La insistenţele domnitorului de la Bucureşti, ce fusese alungat de pe tron, padişahul îi porunceşte vasalului său de la Alba Iulia, prin intermediul scrisorii amintite (pe care i-o expediase printr-un ceauş, ajuns în capitala Transilvaniei la 10 mai 1574) să intervină în sprijinul acestuia cu forţe armate considerabile, pe care să le trimită, la sud de Carpaţi, sub conducerea unuia dintre principalii săi căpitani de oaste[23].

 

Referitor la data la care Vintilă Pătraşcu şi-a început domnia, dacă luăm în calcul faptul că trupele lui Ion Vodă s-au odihnit vreme de patru zile în preajma Jiliştei[24] (corpul expediţionar comandat de marele vornic Dumbravă, plecând în direcţia reşedinţei domneşti de pe malurile Dâmboviţei, împreună cu protejatul bravului Muşatin, abia după această perioadă de refacere)[25], iar pentru parcurgerea distanţei dintre locul în care moldovenii au obţinut măreaţa biruinţă, din 14 aprilie 1574, asupra oştilor turco-muntene şi cetatea de scaun a Basarabilor au fost necesare cel puţin două zile, putem concluziona că Vintilă Vodă şi-a făcut intrarea în „cetatea din Bucureşti”, urcând „în scaun” cam prin 21 sau 22 aprilie 1574[26]. Atât despre instalarea sa în palatul voievodal de la Bucureşti cât şi despre ungerea şi încoronarea lui ca domn al „Ungrovlahiei”, cu ajutorul unei oştiri moldovene, suveranul de la Viena, Maximilian al II-lea (rege al Ungariei Apusene între 1563-1572 şi împărat al Germaniei din 1564 până în 1576)[27] va afla de la Ştefan Bathory abia la 3 mai 1574[28].

Din păcate, Vintilă Vodă nu s-a putut menţine la putere, fiind asasinat, peste doar câteva zile (cam prin 3 mai 1574)[29], de câţiva dintre dregătorii fostului domn, care se pusese sub protecţia turcilor, refugiindu-se în localitatea dunăreană Ioneşti (nu departe de Strâmba), aflată în apropierea raialei Giurgiu[30]. După ce boierii, ce îi rămăseseră credincioşi, reuşesc să strângă în pripă câteva cete de călăreţi, iar căpeteniile otomane de la sud de Dunăre îi pun şi ei la dispoziţie (bineînţeles că din ordinul sultanului) trupe, Alexandru al II-lea Mircea trimite un puternic corp de oaste, pus sub comanda a patru dintre sfetnicii săi cei mai devotaţi, spre Bucureşti, pentru a-l detrona pe rivalul său. „Iar boierii lui Alexandru-voievod, adică Dragomir vornicul şi Mitrea comisul şi Bratu paharnicul şi Ionaş (Ion – n.n. T.C.) pârcălabul”, pornind spre capitală şi atacându-l pe nepregătite „cu oaste mare l-au lovit pe Vintilă-voievod în mijlocul Bucureştilor”[31], unde după o scurtă ciocnire vor înfrânge mica oştire moldoveană a lui Dumbravă, pătrunzând în cetatea de scaun. Cumpărând căpeteniile gărzii domneşti, ei vor intra prin surprindere în palatul voievodal, unde, prinzându-l pe Vintilă Vodă, îl vor ucide, el fiind „fraude armigeri sui ab hostibus corrupti trucidatum”, adică „decapitat prin înşelăciune de un armaş al său, cumpărat de inamic”[32], aşa cum de abia, înainte de 18 mai 1574, aflau reprezentanţii împăratului german la Istanbul, în timp ce acesta fusese deja informat, încă din 6 mai 1574, de către Ştefan Bathory, că lui Vintilă „in oppido Bukeresto caesis fere ad unum surs caput amputatum esse” adică „i-a fost tăiat capul de către unul dintre ai săi în cetatea Bucureşti”[33]. În continuare, cei câţiva partizani ai acestuia au fost urmăriţi prin tot oraşul şi executaţi[34].

 

Marele vornic Dumbravă va scăpa cu greu, refugiindu-se în Transilvania („iar după aceea a şi fugit în Ţara Ungurească la Batăr Iştfan, la voievodul Ardealului”)[35], de unde însă, la cererea expresă a lui Alexandru al II-lea Mircea, făcută principelui Ştefan Bathory, prin intermediul a două solii, trimise în Transilvania (prima în mai iar cea de-a doua în iulie 1574) sub conducerea marelui său vornic Ivaşcu Golescu, este extrădat în vara anului 1574[36].

 

Adus în Ţara Românească, viteazul şi credinciosul comandant de oşti al lui Ion Vodă cel Viteaz va fi executat din dispoziţia voievodului muntean[37], care într-un hrisov, emis de cancelaria sa domnească, la 22 august 1575, referindu-se la scopul soliilor amintite mai sus, plecate din porunca lui la Curtea principelui ardelean, afirmă că: „iar cinstitul dregător al domniei mele jupan Ivaşco mare vornic, s-a dus la Batăr Iştfan de a scos pe Dumbravă vornic cu multă nevoie şi cheltuială multă şi l-a adus la domnia mea, legat ca un viclean al împăratului (sultanului – n.n. T.C.) şi al domniei mele”[38].

 

În ceea ce priveşte durata guvernării lui Vintilă Pătraşcu, cronica internă a Ţării Româneşti (în totalitatea versiunilor sale) şi cea pusă pe seama vornicului Radu Popescu, susţin că aceasta a ţinut doar „4 zile”[39], opinie împărtăşită, din păcate, în mod greşit, de majoritatea reprezentanţilor cercetării istorice româneşti, căci în realitate, dacă ţinem seama de faptul că el a ajuns la Bucureşti, în preajma zilei de 21 aprilie, iar asasinarea lui s-a petrecut la cca. 3 mai 1574, rezultă că noul voievod a ocupat scaunul domnesc al părintelui său aproape două săptămâni, varianta conform căreia el ar fi cârmuit doar patru zile, fiind probabil consecinţa unei transcrieri greşite (4 în loc de 14 zile) a însemnării referitoare la acest aspect al domniei lui Vintilă Pătraşcu sau este posibil ca cele „4 zile” să reprezinte doar perioada ce s-a scurs între data la care a avut loc ceremonia, prin care a fost uns şi încoronat oficial ca domn, şi cea la care adversarii săi politici l-au suprimat[40].

 

Despre locul în care se odihnesc rămăşitele pământeşti ale vrednicului dar efemerului voievod român nu avem informaţii, se ştie doar că nobilul său cap, despărţit de trup i-a fost expus prin ţintuire de poarta Palatului domnesc din Bucureşti, o destul de îndelungată vreme, căci el a fost văzut aici, împreună cu cel al lui Ion Vodă cel Viteaz, în octombrie 1574, de către Maciej Stryjkowski (pe când acesta se îndrepta spre Istanbul, ca membru al soliei regelui Poloniei Henric de Valois condusă de celebrul diplomat polon Andrei Taranowski)[41], care a şi consemnat în scris acest moment: „Capul lui Ivonia, domnul Moldovei, pe poarta de la Bucureşti, curte domnească şi oraş din Ţara Românească, şi al lui Draculina (Vintilă Pătraşcu – n.n. T.C.) lângă el”[42].

 

Neavând sprijinul boierimii muntene (perioada de timp cât s-a aflat la domnie fiind prea scurtă pentru a putea să-şi încropească o partidă boierească devotată persoanei şi politicii sale), situaţie la care se adăuga şi faptul că cei mai mulţi dintre boierii fideli tatălui său, reveniţi în ţară odată cu urcarea pe tron a lui Alexandru al II-lea Mircea (ca urmare a promisiunilor făcute de acesta că nu vor avea de suferit din partea sa nici un neajuns, dacă se vor întoarce acasă, chiar dacă făcuseră parte din tabăra adversă), fuseseră daţi morţii de acesta, la 1 septembrie 1568[43], şi putându-se bizui doar pe susţinerea politico-militară a protectorului său de la Iaşi[44], Vintilă, deşi dispunea de calităţi şi abilităţi necesare unui conducător de seamă, va domni foarte puţin, cârmuirea sa fiind înregistrată drept cea mai scurtă din istoria Ţării Româneşti şi penultima ca durată din întreaga noastră existenţă statală, după cea a lui Ioan Joldea, din Moldova.

 

VINTILĂ PĂTRAŞCU

 

Prince régnant de Valachie, d’environ 21 avril jusqu’environ 3 mai 1574[45], «Ventila (Vintilă – n.n. T.C.)»[46] a été «Petrasco Voyvoda efilius»[47], c’est-à-dire le fils (illégitime bien sûr) de Pătraşcu le Bon (celui qui a régné sur «La Grande Valachie» pendant 1554-1557)[48] et de madame Voica (de la lignée des nobles de Slătioare)[49]. D’habitude, à l’époque, il était appelé aussi Pătraşcu, cette dénomination venant, certainement, de l’onomastique de son parent. Tandis que les agents diplomatiques de l’Empire Habsburgique, accrédités à la Sublime Porte, le mentionnaient dans les renseignements qu’ils envoyaient à la Cour de Vienne, avec ce nom («Petrascum vulgo nominatum»)[50], Maciej Stryjkowski, l’un des membres de la mission envoyée sous la direction d’André Taranowski[51] (à l’automne de l’année 1574), à Istanbul, par le roi de Pologne, Henric de Valois (1573-1575)[52], le nommait «Draculina»[53], ce qui représente, pratiquement, le diminutif du célèbre surnom populaire «Dracula», porté par Vlad II le Diable, son arrière-arrière-arrière-grand-père paternel[54].

 

En ce qui concerne la vie et les actions de Vintilă Pătraşcu jusqu’au moment où il occupera le trône de la «Hongrovalachie» il y a peu d’informations. On sait seulement qu’il a été errant en Transylvanie[55] pendant une longue période de temps et qu’il est allé ensuite en Moldavie[56].

 

Conforme à une des variantes de la chronique interne du pays, Vintilă Pătraşcu n’a pas été autre que «Vintilă le vornic qui allait être voïvode»[57], fait confirmé, d’ailleurs, aussi par la chronique considérée comme avoir été dressée par Radu Popescu, d’où on s’informe sur «Vintilă, le vornic, qui a été errant chez les Moldaves»[58]. En conclusion, le fils de Pătraşcu le Bon a détenu, avant de se réfugier au-delà des montagnes, en Transylvanie, le rang de grand vornic dans le Conseil des boyards de Valachie de cette époque-là.

Après le déclenchement de la révolte antiottomane et l’obtention, le 14 avril 1574, de la brillante victoire de Jilişte[59], Jean Vodă le Brave (le voïvode de Moldavie à partir du février 1572 jusqu’au 13/14 juin 1574)[60], ordonne au grand vornic des Pays-Bas, Dumbravă, de se mettre en route en tête d’une armée vers la Valachie pour bannir du règne son rival, Alexandre II Mircea (voïvode de l’état médiéval roumain du sud des Carpates entre 1568-1574 et 1574-1577)[61]. Les troupes moldaves vont occuper (sans devoir faire face à aucune résistance sérieuse) le Bucarest, leur commandant plaçant, à l’initiative du voïvode de Iassy, sur le trône princier des Basarabes, l’ami de celui-ci, «Vintilă, le fils de Pătraşco Voïvode»[62]. Pour Jean Vodă le Brave, le but de cette action était d’avoir sur le trône de Valachie un voïvode allié, souteneur de la lutte antiottomane qu’il avait promue[63]. Informé par le seigneur munténois, Alexandre II Mircea, de ce qui s’était passé, le sultan Selim II (le 30 septembre 1566 – le 15 décembre 1574)[64] écrit, le 1er mai 1574, au prince d’Ardeal, Étienne Báthory[65], une épître où il communiquait à celui-ci que le voïvode de Moldavie «a mis voïvode dans le pays (la Valachie – n.n. T.C.) un brigand qu’ils considéraient jeune homme»[66] (c’est-à-dire aspirant au trône aux droits légitimes). Aux insistences du prince régnant de Bucarest, qui avait été banni du trône, le padischah ordonne à son vassal d’Alba Iulia, par l’intermédiaire de la lettre déjà mentionnée (qui’il lui avait expédiée par un «ceauş», arrivé dans la capitale de Transylvanie le 10 mai 1574), d’intervenir au secours de celui-ci avec des forces armées considérables, qu’il va envoyer, au sud de Carpates, sous la direction de l’un de ses principaux capitaines d’armée[67].

 

Concernant la date où Vintilă Pătraşcu a commencé son règne, si on compte le fait que l’armée de Jean Voïvode s’est reposée pendant quatre jours aux alentours de Jiliştea[68] (le groupe expéditionnaire commandé par le grand vornic Dumbravă, partant dans la direction de la résidence seigneuriale des bords de Dâmboviţa, avec le protégé du brave Muşatin, à peine après cette période de redressement)[69], et pour parcourir la distance entre le lieu où les Moldaves ont obtenu la grandiose victoire du 14 avril 1574 contre l’armée turco-munténoise et la citadelle du trône des Basarabes ont été nécessaires au moins deux jours, on peut conclure que Vintilă Voïvode a fait son entrée dans «la cité de Bucarest», montant «sur le trône» environ 21 ou 22 avril 1574[70]. De son établissement dans le palais voïvodal de Bucarest, mais aussi de son sacre et de son couronnement comme voïvode de la «Hongrovalachie», à l’aide d’une armée moldave, le souverain de Vienne, Maximilian II (roi de la Hongrie Occidentale entre 1563-1572 et empereur de l’Allemagne à partir de 1564 jusqu’à 1576)[71] va apprendre d’Étienne Báthory à peine le 3 mai 1574[72].

 

Malheureusement, Vintilă Voïvode n’a pas pu se maintenir au pouvoir, étant assassiné, après seulement quelques jours (environ le 3 mai 1574)[73], par quelques-uns des dignitaires de l’ancien voïvode, qui s’était mis sous la protection des Turcs, en se réfugiant dans la localité danubienne Ioneşti (pas loin de Strâmba), qui se trouvait à proximité de la raya de Giurgiu[74]. Après la réussite des boyards, qui lui étaient restés dévoués, de rassambler à la hâte quelques troupes de cavaliers et après que les commandants ottomans du sud du Danube mettent eux-aussi à sa disposition (bien sûr à l’ordre du sultan) des troupes, Alexandre II Mircea envoie une armée puissante sous la commande de quatre de ses conseillers les plus dévoués, vers Bucarest, pour détrôner son rival. «Et les boyards d’Alexandre-voïvode, c’est-à-dire Dragomir le vornic et Mitrea l’écuyer et Bratu l’échanson et Ionaş (Jean – n.n. T.C.), le capitaneus», partant vers la capitale et attaquant au pied levé «avec une grande armée ils ont frappé Vintilă-voïvode au centre de Bucarest»[75], où après une courte collision ils vont vaincre la petite armée moldave de Dumbravă, entrant dans la citadelle du trône. Achetant les commandants de la garde seigneuriale, ils vont entrer au dépourvu dans le palais voïvodal, où, attrapant Vintilă Voïvode, vont le tuer, celui-ci étant «fraude armigeri sui ab hostibus corrupti trucidatum», c’est-à-dire «décapité par escroquerie par un de ses gardes armés, acheté par l’ennemi»[76], ainsi comme les représentants de l’empereur allemand en Istanbul apprennaient à peine avant le 18 mai 1574, tandis que celui-ci avait déjà été informé, dès le 6 mai 1574, par Étienne Báthory, que Vintilă «in oppido Bukeresto caesis fere ad unum surs caput amputatum esse», c’est-à-dire «a été décapité par l’un des siens dans la cité de Bucarest»[77]. À la suite, ses quelques partisans ont été poursuivis partout dans la ville et ils ont été exécutés[78].

 

Le grand vornic Dumbravă va se sauver avec difficulté, en se réfugiant en Transylvanie («et puis il s’est enfui tout de suite dans le Pays Hongrois chez Batăr Iştfan, le voïvode de l’Ardeal»)[79], d’où, cependant, à la demande expresse d’Alexandre II Mircea, adressée au prince Étienne Báthory, par l’intermédiaire de deux missions envoyées en Transylvanie (la première en mai et la deuxième en juillet 1574) sous la commande de son grand vornic Ivaşcu Golescu, il est extradé pendant l’été de l’année 1574[80].

 

Apporté en Valachie, le brave et fidèle commandant d’armée de Jean Voïvode le Brave va être exécuté par la disposition du voïvode munténois[81], qui dans un document, émis par sa chancellerie seigneuriale, le 22 août 1575, se rapportant au but des missions rapelées plus haut, parties, à son ordre, à la Cour du prince d’Ardeal, affirme que: «l’honnête dignitaire de mon règne, le maître Ivaşco, grand vornic, est parti chez Batăr Iştfan, a enlevé le vornic Dumbravă avec beaucoup de difficulté et beaucoup de dépense et l’a apporté à mon règne, lié comme un fourbe de l’empereur (du sultan – n.n. T.C.) et de mon règne»[82].

 

En ce qui concerne la durée du gouvernement de Vintilă Pătraşcu, la chronique interne de Valachie (dans la totalité de ses versions) et celle mise à la charge du vornic Radu Popescu, soutiennent que celui-ci a duré seulement «quatre jours»[83], opinion partagée, malheureusement, d’une façon erronée, par la majorité des représentants de la recherche historique roumaine, car en réalité, si on tient compte du fait qu’il est arrivé à Bucarest environ le 21 avril et que son meurtre a eu lieu environ le 3 mai 1574, il résulte que le nouveau voïvode a occupé le trône princier de son parent pendant presque deux semaines, la variante selon laquelle il aurait régné seulement pendant quatre jours étant, probablement, la conséquence d’une mauvaise transcription (4 au lieu de 14 jours) de la note concernant cet aspect du règne de Vintilă Pătraşcu ou il est possible que les «4 jours» représentent seulement la période qui s’est écoulée entre la date où a eu lieu la cérémonie par laquelle il a été sacré et couronné officiellement comme voïvode et celle où ses rivaux politiques l’ont supprimé[84].

 

En ce qui concerne le lieu où est déposée la dépouille mortelle du brave, mais éphémère voïvode roumain on n’a pas d’informations, on sait seulement que sa noble tête, séparée du corps, a été exposée par clouage sur la porte cochère du Palais seigneurial de Bucarest pendant une assez longue période de temps, car elle a été vue ici, avec celle de Jean Voïvode le Brave, en octobre 1574, par Maciej Stryjkowski (quand il se dirigeait vers Istanbul comme membre de la mission du roi de Pologne, Henric de Valois, conduite par le célèbre diplomate polonais, André Taranowski)[85], qui a même consigné en écrit ce moment: «La tête de Ivonia, le voïvode de Moldavie, sur la porte cochère de Bucarest, cour voïvodale et ville de Valachie et celle de Draculina (Vintilă Pătraşcu – n.n. T.C.) auprès d’elle»[86].

 

N’ayant pas le support de la noblesse de Munténie (la période de temps quand il a été voïvode étant trop courte pour pouvoir improviser une partie boïarde dévouée à sa personne et à sa politique), situation à laquelle on ajoutait aussi le fait que la plupart des boyards fidèles à son père, revenus dans le pays en même temps qu’Alexandre II Mircea montait sur le trône (comme suite des promesses faites par celui-ci qu’ils ne souffriraient aucun ennui de sa part s’ils retournaient à la maison, même s’ils avaient fait partie du camp adverse), avaient été considérés morts par celui-ci le 1er septembre 1568[87] et ayant seulement la confiance du soutien politico-militaire de son protecteur de Iassy[88], Vintilă, même s’il disposait de qualités et d’habiletés nécessaires à un chef important, régnera très peu de temps, son gouvernement étant enregistré comme le plus court de l’histoire de Valachie et le pénultième comme durée de toute notre existence d’État, après celui de Jean Joldea, de Moldavie.

 

NOTE

[1] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 264, 803.

[2] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1, Bucureşti, 1890, p. 682.

[3] Ibidem.

[4] Istoria României. Compendiu, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită (sub redacţia: acad. prof. univ. dr. Ştefan Pascu), Bucureşti, 1974, p. 515.

[5] Petru Demetru Popescu, Basarabii, Bucureşti, 1989, p. 172.

[6] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 692, nr. DCLXV, p. 695, nr. DCLXIX. Este vorba despre raportul agentului imperial Carol Rym, datat 10 mai 1574.

[7] Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 55.

[8] Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 563. Henric de Valois, duce de Anjou, era fratele lui Carol al IX-lea, regele Franţei (între 1560 şi 1574 - Ibidem, p. 558). El a fost sprijinit de Înalta Poartă, care, susţinându-şi demersurile diplomatice pe lângă Adunarea electivă polonă cu ameninţarea unei intervenţii armate în Polonia (în cazul în care nu i se dădea satisfacţie), a reuşit să-l impună la tronul acesteia. De altfel, sultanul era dispus să accepte ca rege al Poloniei, în afara prinţului francez, doar un magnat polon, căci toţi ceilalţi candidaţi [printre care s-au numărat: Ivan al IV-lea cel Groaznic (mare cneaz şi apoi ţar - din 1547 - al Rusiei moscovite, între 1533 şi 1584 - Ibidem p. 565) şi fiul său; Ioan al III-lea, regele Suediei şi fiul acestuia Sigismund Wasa (viitorul rege al Poloniei, Sigismund al III-lea Wasa, ce a domnit între 1587 şi 1632 - Ibidem, p. 563); Ferdinand şi Ernest, fratele şi respectiv fiul lui Maximilian al II-lea, împăratul Germaniei (între 1564 şi 1576 - Ibidem, p. 561); Frederic Albert, prinţul Prusiei şi Mauriciu, electorul Saxoniei], prin legăturile lor de rudenie ar fi atras Polonia în sfera de influenţă a uneia sau a alteia dintre marile puteri creştine adversare declarate ale împărăţiei turceşti (Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1966, p. 116; Theodor Holban, Henric de Valois en Pologne et les Roumains, în „Académie Roumaine”, Bulletin de la Section historique, XXIII, nr. 1, Bucureşti, 1942, p. 88).

[9] Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 448-449.

[10] Vlad al II-lea Dracul a fost fiul natural al lui Mircea cel Bătrân (domnul Ţării Româneşti între 23 septembrie 1386 şi 31 ianuarie 1418 – Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 454), guvernând la rându-i statul medieval românesc sud-carpatin din decembrie 1436 până după martie 1442 şi din toamna anului 1443 până în noiembrie-decembrie 1447 – Ibidem. Fiul său Vlad Călugărul (ce a cârmuit „Valahia Mare” în 1481 şi din 1482 până în 1495 – Istoria României. Compendiu, p. 514), a fost tatăl lui Radu cel Mare („gospodarul” Ţării Româneşti între septembrie 1495 şi 23 aprilie 1508 – Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 807), la rândul său părinte al lui Radu Paisie – domnitor al „Ungrovlahiei” din iunie (după 10) 1535 şi până în martie (înainte de 17) 1545 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 393) – cel care i-a fost tată lui Pătraşcu cel Bun, părintele lui Vintilă Pătraşcu.

[11] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 692; Ibidem, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. XXV, nota 4.

[12] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 150.

[13] Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, Bucureşti, 1960, p. 52.

[14] Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1963, p. 61.

[15] Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 118.

[16] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 908.

[17] Istoria lumii în date, p. 568.

[18] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 682, nr. DCLVIII, p. 690, nr. DCLXIII, p. 693, nr. DCLXVI, p. 694, nr. DCLXVII.

[19] Aceasta cu atât mai mult cu cât Mihneştii, subramură a Basarabilor Drăculeşti, întemeiată de fiul nelegitim al lui Vlad Ţepeş (domnul Ţării Româneşti în 1448; între 1456-1462 şi în 1476 – Istoria lumii în date, p. 568), Mihnea cel Rău (ce a domnit asupra „Ungrovlahiei” între 1508 şi 1509 – Ibidem), se aflau în conflict atât cu Muşatinul Ion Vodă cel Viteaz, cât şi cu reprezentanţii celeilalte subramuri a Drăculeştilor şi anume cea fondată de Vlad Călugărul (din care făcea parte şi Vintilă Pătraşcu, căruia întemeietorul acestei subramuri dinastice îi era chiar stră-străbunic), frate vitreg (doar după tată, vestitul Vlad Dracul) cu Vlad Ţepeş, al cărui fiu, Mihnea cel Rău, a fost părintele lui Mircea al III-lea (voievod al Ţării Româneşti între 1509 şi 1510 – Ibidem), la rându-i tatăl celor doi fraţi Alexandru al II-lea Mircea şi Petru Şchiopul (domnitor al „Moldovlahiei” între 1574-1577; 1578-1579 şi din 1582 până în 1591 – Ibidem, p. 569), adversarii de moarte ai bravului fiu al lui Ştefăniţă Vodă (voievodul statului moldav între 1517 şi 1527 – Ibidem), considerat drept părintele biruitorului de la Jilişte de către majoritatea izvoarelor istorice şi a specialiştilor.

[20] Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 381.

[21] Ştefan Bathory a fost conducătorul Transilvaniei, cu titlul de voievod, din 25 mai 1571 până în 1575, şi cu cel de principe între 1575-1583. Din 14 decembrie 1575 şi până la moartea sa, survenită la 12 decembrie 1586, el a fost şi rege al Poloniei (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, p. 414, Istoria României în date, p. 462; Istoria lumii în date, p. 563, 570).

[22] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 693.

[23] Ibidem.

[24] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 150.

[25] Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. VII, Bucureşti, 1994, p. 335-336.

[26] Victor Atanasiu, Bătălia de la Jilişte, Bucureşti, 1974, p. 62.

[27] Istoria lumii în date, p. 561, 564.

[28] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit, vol. II/1, p. 682.

[29] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 266.

[30] Călători străini despre Ţările Române, vol. II, p. 423.

[31] Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în „Studii”, XXIII, nr. 4, Bucureşti, 1970, p. 687.

[32] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 695.

[33] Ibidem, p. 690

[34] Radu Popescu vornicul, op.cit., p. 303.

[35] Documenta Romanie Historica B. Ţara Românească, vol. VII, p. 335-336.

[36] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 151-152.

[37] Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, 1987, p. 118; Horia Ursu, Vornicul Dumbravă. Schiţă istorică, în „Vremea”, XIII, nr. 589, Bucureşti, 1941, p. 9; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 152-153; Documenta Romanie Historica B. Ţara Românească, vol. VII, p. 335-336.

[38] Documente  privind istoria României B. Ţara Românească. Veacul XVI, vol. IV, Bucureşti, 1952, p. 199-200.

[39] Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 52, 209. Radu Popescu vornicul, op. cit., p.62.

[40] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 265.

[41] Andrei Veress, op. cit., vol. II, p. 55.

[42] Călători străini despre Ţările Române, vol. II, p. 449.

[43] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 585; Dan Pleşia, Mănăstirea Dealul – necropolă domnească şi ceva despre frământările interne din Ţara Românească  în veacul al XVI-lea, în „Acta Valachica”, III, Bucureşti, 1972, p. 149-150; Virgil Cândea, op. cit., p. 687; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 51-52, 208; Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), Bucureşti, 1996, p. 79-81; Documente privind istoria României B. Ţara Românească. Veacul XVII, vol. I, Bucureşti, 1952, p. 133.

[44] Din cea mai veche versiune a cronicii interne a Ţării Româneşti (în variantele ulterioare neexistând această informaţie), aflăm că în acelaşi timp cu trupele trimise spre Bucureşti, pentru a-l alunga pe Alexandru al II-lea Mircea de la domnia „Valahiei Mari” şi a-l înscăuna pe Vintilă, în locul acestuia „a trimis Ionaş-vodă (Ion Vodă cel Viteaz – n.n. T.C.) la Constantinopol şi a adus domnia Ţării Româneşti lui Vintilă-voievod” (Virgil Cândea, op. cit., p. 687). Că în condiţiile în care voievodul moldav căzuse în dizgraţie (mazilirea sa fiind anunţată la Înalta Poartă încă din 21 martie 1574) este puţin probabil ca el să fi putut obţine din partea sultanului (care la 1 mai 1574 îi ceruse deja principelui ardelean Ştefan Bathory să întrevină cu oastea sa împotriva lui Ion Vodă) confirmarea ca domn a protejatului său, însă nu este imposibil ca strănepotul lui Ştefan cel Mare (domnul Moldovei între 1457 şi 1504 – Istoria lumii în date, p. 569) să fi iniţiat un astfel de demers, în sprijinul acestei ipoteze, venind rapoartele agenţilor diplomatici ai împăratului german Maximiliam al II-lea, aflaţi în capitala Imperiului Otoman, care, la 7 şi respectiv 10 mai 1574, îşi informau suveranul că la Istanbul sosiseră trimişii lui Ion Vodă cu bogate peşcheşuri destinate „prealuminatului padişah” şi chiar şase care trase fiecare de către şase cai, încărcate cu haraciul datorat de Moldova Înaltei Porţi (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 265). Părerea că valorosul convoi fusese trimis încă înainte de aflarea, de către Ion Vodă, a faptului că sultanul îl înlăturase de la domnie (dar fiind prea târziu să-l mai întoarcă din drum, acesta trecând deja Dunărea, şi-a continuat deplasarea) este nefondată, căci în condiţiile în care preţioasa încărcătură va ajunge la Istanbul în 7 mai 1574 (pentru a străbate distanţa din Moldova până aici fiind necesare doar aproximativ două săptămâni), rezultă că solii, darurile şi tributul au fost expediate sultanului de Ion Vodă după obţinerea victoriei de la Jilişte, adică ulterior datei de 14 aprilie 1574, când a avut loc celebra bătălie şi deci cu siguranţă la ceva timp distanţă faţă de data la care voievodul moldav a aflat despre mazilirea sa. Mai mult chiar, este greu de crezut că solia şi bogăţiile amintite mai sus ar fi putut trece nestingherite prin Ţara Românească sau prin Dobrogea înainte de confruntarea armată de la Jilişte, căci ar fi fost indiscutabil capturate de către oamenii lui Alexandru al II-lea Mircea şi ai fratelui acestuia Petru Şchiopul, nemaiajungând fără dificultate pe teritoriul turcesc (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 692). Desigur că prin gestul său Ion Vodă a urmărit să obţină de la sultan ca acesta să revină asupra deciziei de a-i lua domnia Moldovei, reconfirmându-l totodată în scaunul domnesc al acesteia şi chiar acceptarea de către padişah ca domn al Ţării Româneşti a lui Vintilă Pătraşcu (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 266).

[45] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, Ier vol. (XIVe-XVIe siècles), Bucarest, 2001, p. 264, 803.

[46] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, IIe/1 vol., Bucarest, 1890, p. 682.

[47] Ibidem.

[48] Istoria României. Compendiu, IIIe édition revue et augmentée (sous la rédaction: acad. prof. univ. dr. Ştefan Pascu), Bucarest, 1974, p. 515.

[49] Petru Demetru Popescu, Basarabii, Bucarest, 1989, p. 172.

[50] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/1 vol., p.692, n° DCLXV, p. 695, n° DCLXIX. Il s’agit du rapport de l’agent impérial Carol Rym, daté du 10 mai 1574.

[51] Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, Acte şi scrisori, IIe vol., Bucarest, 1930, p. 55.

[52] Istoria lumii în date, Bucarest, 1972, p. 563. Henric de Valois, duc d’Anjou, était le frère de Carol IX, le roi de France (entre 1560 et 1574 – Ibidem, p. 558). Il a été soutenu par la Sublime Porte qui, soutenant ses demarches diplomatiques auprès de l’Assemblée élective polonaise par la menace d’une intervention armée en Pologne (au cas où on ne lui donnait pas de satisfaction), a réussi à l’imposer au trône de celle-ci. D’ailleurs, le sultan était dispos d’accepter comme roi de Pologne, outre le prince français, seulement un magnat polonais, car tous les autres candidats [parmi lesquels: Ivan IV le Terrible (grand cnèze et puis tsar – depuis 1547 – de la Russie moscovite, entre 1533 et 1584 – Ibidem p. 565) et son fils; Jean III, le roi de Suède et son fils Sigismund Wasa (le futur roi de Pologne, Sigismund III Wasa, qui a régné entre 1587 et 1632 – Ibidem, p. 563); Ferdinand et Ernest, respectivement le frère et le fils de Maximilian II, l’empereur d’Allemagne (entre 1564 et 1576 – Ibidem, p. 561); Frederic Albert, le prince de Prusse et Maurice, l’électeur de Saxe], par leurs liaisons de parenté auraient attiré la Pologne dans les sphères d’influence de l’une ou de l’autre des grands pouvoirs chrétiens adversaires déclarés comme appartenant à l’Empire Ottoman (Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, IIe édition revue et complétée, Bucarest, 1966, p. 116; Theodor Holban, Henric de Valois en Pologne et les Roumains, en «Académie Roumaine», Bulletin de la section historique, XXIII, n° 1, Bucarest, 1942, p. 88).

[53] Călători străini despre Ţările Române, IIe vol., Bucarest, 1970, p. 448-449.

[54] Vlad II le Diable a été le fils naturel de Mircea l’Ancien (voïvode de Valachie entre le 23 septembre 1386 et le 31 janvier 1418 – Istoria României în date, Bucarest, 1971, p. 454), gouvernant à son tour l’état médiéval roumain du sud des Carpates de décembre 1436 jusqu’après mars 1442 et de l’automne de l’année 1443 jusqu’au novembre-décembre 1447 – Ibidem. Son fils Vlad le Moine (qui a gouverné «la Grande Valachie» en 1481 et de 1482 jusqu’à 1495 – Istoria României. Compendiu, p. 514), a été le père de Radu le Grand («l’administrateur» de Valachie entre septembre 1495 et le 23 avril 1508 – Istoria Românilor, IVe vol., Bucarest, 2001, p. 807), à son tour parent de Radu Paisie – voïvode de la «Hongrovalachie» de juin (après le 10) 1535 et jusqu’au mars (avant le 17) 1545 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucarest, 1977, p. 393) – celui qui a été le père de Pătraşcu le Bon, le parent de Vintilă Pătraşcu.

[55] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/1 vol., p. 692; Ibidem, XIe vol., Bucarest, 1900, p. XXV, 4e note.

[56] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 150.

[57] Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, Bucarest, 1960, p. 52.

[58] Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucarest, 1963, p. 61.

[59] Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 118.

[60] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucarest, 1975, p. 908.

[61] Istoria lumii în date, p. 568.

[62] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/1 vol., p. 682, n° DCLVIII, p. 690, n° DCLXIII, p. 693, n° DCLXVI, p. 694, n° DCLXVII.

[63] Ça d’autant plus que les Mihneşti, rameau des Basarabes Drăculeşti fondé par le fils illégitime de Vlad l’Empaleur (voïvode de Valachie en 1448; entre 1456-1462 et en 1476 – Istoria lumii în date, p. 568), Mihnea le Mauvais (qui a régné sur la «Hongrovalachie» entre 1508 et 1509 - Ibidem), étaient en conflit avec le Muşatin Jean Voïvode le Brave, mais aussi avec les représentants de l’autre rameau des Drăculeşti, nommément celui fondée par Vlad le Moine (duquel faisait partie aussi Vintilă Pătraşcu, le fondateur de ce rameau étant justement son arrière-grand-père), le demi-frère (paternel seulement, fils du renommé Vlad le Diable) de Vlad l’Empaleur, dont le fils, Mihnéa le Mauvais, a été le parent de Mircea IIIe (voïvode de Valachie entre 1509-1510 - Ibidem), à son tour père des deux frères, Alexandre IIe Mircea et Pierre le Boiteux (voïvode de «Moldovalachie» entre 1574-1577; 1578-1579 et de 1582 jusqu’en 1591 – Ibidem, p. 569), les plus grands adversaires du brave fils de Ştefăniţă Voïvode (le voïvode de l’état moldave entre 1517 et 1527 - Ibidem), considéré comme le parent du vainqueur de Jilişte par la plupart des sources historiques et des spécialistes.

[64] Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucarest, 1976, p. 381.

[65] Étienne Báthory a été le prince régnant de Transylvanie, portant le titre de voïvode du 25 mai 1571 jusqu’en 1575 et celui de prince entre 1575-1583. Depuis le 14 décembre 1575 et jusqu’à sa mort, survenue le 12 décembre 1586, il a été aussi roi de Pologne (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, p. 414, Istoria României în date, p. 462; Istoria lumii în date, p. 563, 570).

[66] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/1 vol., p. 693.

[67] Ibidem.

[68] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 150.

[69] Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, VIIe vol., Bucarest, 1994, p. 335-336.

[70] Victor Atanasiu, Bătălia de la Jilişte, Bucarest, 1974, p. 62.

[71] Istoria lumii în date, p. 561, 564.

[72] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/1 vol., p. 682.

[73] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 266.

[74] Călători străini despre Ţările Române, IIe vol., p. 423.

[75] Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, en «Études», XXIII, n° 4, Bucarest, 1970, p. 687.

[76] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/1 vol., p. 695.

[77] Ibidem, p. 690.

[78] Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 303.

[79] Documenta Romanie Historica B. Ţara Românească, VIIe vol., p. 335-336.

[80] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 151-152.

[81] Istoria militară a poporului român, IIIe vol., Bucarest, 1987, p. 118; Horia Ursu, Vornicul Dumbravă. Schiţă istorică, en «Vremea», XIII, n° 589, Bucarest, 1941, p. 9; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 152-153; Documenta Romanie Historica B. Ţara Românească, VIIe vol., p. 335-336.

[82] Documente privind istoria României B. Ţara Românească. Veacul XVI, IVe vol., Bucarest, 1952, p. 199-200.

[83] Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 52, 209. Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 62.

[84] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 265.

[85] Andrei Veress, op. cit., IIe vol., p. 55.

[86] Călători străini despre Ţările Române, IIe vol., p. 449.

[87] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/1 vol., p. 585; Dan Pleşia, Mănăstirea Dealul – necropolă domnească şi ceva despre frământările interne din Ţara Românească în veacul al XVI-lea, en «Acta Valachica», III, Bucarest, 1972, p. 149-150; Virgil Cândea, op. cit., p. 687; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 51-52, 208; Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), Bucarest, 1996, p. 79-81; Documente privind istoria României B. Ţara Românească. Veacul XVII, Ier vol., Bucarest, 1952, p. 133.

[88] De la plus ancienne version de la chronique interne de Valachie (dans les variantes ultérieures n’existant pas cette information) on apprend qu’au même temps que les troupes ont été envoyées à Bucarest pour bannir Alexandre IIe Mircea du règne de la «Grande Valachie» et pour placer Vintilă sur le trône, au lieu de celui-ci «a envoyé Ionaş-voïvode (Jean Voïvode le Brave – n.n. T.C.) à Constantinople et a apporté le règne à Vintilă-voïvode» (Virgil Cândea, op. cit., p. 687). Car dans les conditions dans lesquelles le voïvode moldave avait tombé en disgrâce (son bannissement étant annoncé à la Sublime Porte dès le 21 mars 1574), il est peu probable qu’il ait pu obtenir de la part du sultan (qui, le 1er mai 1574, avait déjà demandé au prince d’Ardeal, Étienne Báthory, d’intervenir avec son armée contre Jean Voïvode) la confirmation comme voïvode de son protégé, mais il n’est pas impossible que l’arrière-neveu d’Étienne le Grand (voïvode de Moldavie entre 1457 et 1504 – Istoria lumii în date, p. 569) ait initié une telle démarche, l’hypothèse étant étayée par les rapports des agents diplomatiques de l’empereur allemand Maximiliam IIe qui se trovaient dans la capitale de l’Empire Ottoman, qui, le 7 et respectivement le 10 mai 1574, informaient leur souverain qu’à Istanbul étaient arrivés les envoyés de Jean Voïvode avec des présents riches pour «le bien vénéré padischah» et même avec six chars tirés, chacun d’entre eux, par six chevaux, chargés du tribut dû par la Moldavie à la Sublime Porte (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 265). L’opinion selon laquelle le précieux convoi avait été envoyé juste avant que Jean Voïvode ait appris le fait que le sultan l’avait banni du règne (mais, étant trop tard pour le faire retourner, celui-ci ayant déjà passé le Danube, il a continué son déplacement) est non fondée, parce que dans les conditions dans lesquelles il arrivera à Istanbul le 7 mai 1574 (pour parcourir la distance de Moldavie jusqu’ici étant nécessaires seulement environ deux semaines), il résulte que les envoyés, les cadeaux et le tribut ont été expédiés au sultan par Jean Voïvode après l’obtention de la victoire de Jilişte, c’est-à-dire ultérieurement à la date de 14 avril 1574, quand a eu lieu la célèbre bataille et donc sûrement à quelque temps de distance de la date où le voïvode moldave avait appris de son bannissement. D’autant plus, il est difficile de croire que la mission et les richesses mentionnées plus haut auraient pu passer, sans trouver aucun obstacle, par la Valachie ou par Dobrogea avant la confrontation armée de Jilişte, parce qu’elles auraient été, indiscutablement, capturées par les gens d’Alexandre II Mircea et de son frère Pierre le Boiteux, n’arrivant plus sans difficulté sur le territoire turc (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/1 vol., p. 692). Bien sûr que, par son geste, Jean Voïvode a voulu obtenir du sultan que celui-ci revienne sur la décision de lui prendre le trône de Moldavie, en le reconfirmant, en même temps, sur le trône princier de celle-ci et même l’acceptation, par le padischah, de Vintilă Pătraşcu comme voïvode de Valachie (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 266).

 

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)