Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

 

VIZIUNEA  MEDIEVALĂ 

A UNEI  EUROPE  UNITE  ÎN  SECOLUL  XIII

 

Emil Petru Rațiu, Italia

 

   După sfârşitul Imperiului lui Carol cel Mare şi împărţirea sa prin Tratatul de la Verdun, la anul 843, o viziune „globală” a lumii cunoscute atunci, reapăru în secolul XIII, sub forma reunificării universale a bisericii, susţinută de marele Papă Inocenţiu al III-lea.  

   Epoca lui Inocenţiu al III-lea (Lotario conte de Segni, 1198-1216) fu o epocă mare şi frământată. Urcat pe tronul pontifical la 1198, Inocenţiu al III-lea asistă la căderea Constantinopolului la 1204 în timpul celei de a patra cruciade care a dus la instaurarea unui regat latin în ex-capitala Imperiului bizantin. De o parte, Papa Inocenţiu al III-lea s-a implicat în Răsărit în relaţiile cu statele ortodoxe din Balcani şi, într-o viziune cu adevărat „globală” pentru epoca sa, s-a angajat în Occident în complicate tratative, durate ani de zile, cu catarii din sudul Franţei, consideraţi „eretici”, tratative, care în lipsa unei înţelegeri, se terminară, din păcate, într-o baie de sânge.

   Anii 1204-1205 au fost decisivi în Răsărit pentru înfăptuirea ţelurilor papatului lui Inocenţiu al III-lea, de reunificare a bisericii sub conducerea Papei, deoarece căzut imperiul grec bizantin de la Constantinopol, renăscutul stat al Bulgarilor, în formă valaho-bulgară, sub dinastia valahă a Asăneştilor–de care atât de mult scriu cronicarii celei de a IV-a cruciade, Villehardouin, Robert de Clary şi alţii- aceştia îşi îndreptară atenţia către Roma.

   De politica noului Imperiu latin de la Constantinopol faţă de statele balcanice, născute sau renăscute din dezagregarea „commonwealth-ului” bizantin după 1180, anul morţii marelui împărat Manuel Comnen (1143-1180), va depinde în mare parte viitorul relaţiilor dintre Apusul catolic şi Răsăritul ortodox.

   Papa Inocenţiu al III-lea şi apoi urmaşii săi Onoriu al III-lea şi Gregorio al IX-lea se sforţară să şteargă schisma religioasă din 1053, aducând Grecii şi statele ortodoxe din Balcani la unirea cu Roma. Conducătorii acestor state ortodoxe, Caloian, sau Ioaniţă, (Calo-Iannis în limba greacă, însemnând Ioan cel Frumos) urcat după moartea fraţilor săi mai mari, Asan şi Petru, pe tronul de la Târnova, în actuala Bulgarie, la 1197, şi Ştefan Nemania, regele Sârbilor, se orientară către Roma.

   Ioaniţă Caloian ceru Papei Inocenţiu al III-lea, la 1199, coroana de Împărat al Valahilor şi al Bulgarilor şi mai târziu Ştefan Nemania pe aceea de rege al Sârbilor. Papa Inocenţiu al III-lea se adresă „valahului” – nume cu care erau cunoscuţi Românii în evul mediu- Caloian, scriindu-i că ... „de sanguine romanorum se asserit descendisse” şi de aceea locul său era între popoarele occidentale şi nu între grecii ortodocşi, la care Ioaniţă Caloian îi răspunse: „Et reduxit nos in memoriam sanguinis et patriae nostrae que descendimus”, idee mereu prezentă în corespondenţa dintre Caloian şi Papă.    Numai după ce Ioaniţă Caloian se arătă dispus să accepte unirea bisericii sale cu Roma şi să facă jurământ de credinţă Papei, acesta anunţă la 24 februarie 1204 decizia de a-l încorona ca rege, trimiţându-i apoi steagul papal, cheile Sfântului Petru şi sceptrul, prin cardinalul Leon, la 8 noiembrie 1204. Dar, din păcate, politica de largă perspectivă a Papei şi a lui Caloian, veni repede pusă în pericol de obtuzitatea unui condotier franc, Baldovin de Flandra, devenit în 1204, după devierea celei de-a IV-a cruciade din spre Ţara Sfântă spre Constantinopol şi cucerirea acestuia, Împărat latin la Constantinopol. Baldovin de Flandra, revendicând cu aroganţă pentru sine tot teritoriul care aparţinuse odinioară –înainte de 1185- împăraţilor bizantini, adică şi regatul lui Caloian, îl constrânse pe acesta să-l înfrunte în război. Bătălia decisivă avu loc la 14 aprilie 1205 lângă Adrianopol, unde Ioaniţă Caloian şi oastea sa veniră la chemarea cetăţenilor Adrianopolului, pentru a despresura cetatea asediată. Rezultatul înfruntării dintre oastea lui Caloian şi cea a lui Baldovin de Flandra fu catastrofal pentru acesta din urmă; Baldovin căzu prizonier şi fu dus în închisoare la Târnova, unde la scurt timp muri, Ludovic de Blois, comandant împreună cu Baldovin al armatei Francilor, rămase mort pe câmpul de bătălie şi dintre marii comandanţi numai dogele veneţian Enrico Dandolo reuşi cu greu să se salveze. Mult întărit de victoria obţinută prin luptă, Ioaniţă –Caloian- de acum încolo se gândi să ia pentru el tronul Bazileilor de la Constantinopol, pe care, aşa cum reiese din corespondenţa sa cu Papa, îl revendica în numele originii sale romane.

Relaţiile cu Papatul se răciră în urma morţii în închisoare a lui Baldovin de Flandra. În 1207 muri, în plină glorie, şi Ioaniţă Caloian, în urma unui complot, ucis de aleatul său, un comandant cuman, la asediul Salonicului. Urmă pe tronul de la Târnova, Borilă (1207-1218), nepot de soră al lui Caloian.  Un alt nepot al lui Ioaniţă Caloian, fiul fratelui său Asan, viitorul Ioan Asan al II-lea (1218-1241), crescut printre ruşi în cnezatul Wolhinia, la Halic, spre a fi la adăpost de alţi concurenţi la tron, într-un teritoriu sub protecţia regatului ungar, fu unul dintre cei mai mari ţari ai Vlaho-Bulgariei; dar statul întemeiat de fraţii români –valahi- Asan şi Petru la 1185, deveni sub domnia lui Ioan Asan al II-lea, treptat, un regat bulgar şi nu româno-bulgar ca sub Asan, Petru şi Ioaniţă Caloian, trăgându-şi acum legitimitatea din primul ţarat bulgar al lui Boris (secolul IX) şi nu din originea romană cu atâta mândrie revendicată de Caloian; uniunea bisericească cu Roma fu anulată la 1235 şi biserica bulgară se întoarse pentru totdeauna la uniunea cu ortodoxia greacă.

   Relaţiile papatului şi ale Occidentului latin cu Serbia continuară însă şi după dezastruoasa înfrângere a Francilor la Adrianopol (1205). Marele rege sârb Stefan Prvovencani – Primul Încoronat- (1196-1228), fiu al întemeietorului dinastiei, Ştefan Nemania, şi ginere al dogelui veneţian Enrico Dandolo, iniţiatorul devierii celei de a patra cruciade din spre Ţara Sfântă spre Constantinopol, fu încoronat în 1218, ca rege al Serbiei, cu coroana trimisă de la Roma, printr-un cardinal catolic, de Papa Onoriu al III-lea.  Regii sârbi vor fi protectori ai celor două biserici sârbe, aceea ortodoxă (cu mitropolia la Zica, apoi la Pec) şi a aceleia catolice (cu mitropolia la Bar, pe coasta Adriaticii), în timp ce numeroşi familiari ai lor vor fi catolici, ca în cazul regelui Ştefan Uroş al II-lea Milutin (1282-1321), canonizat sfânt de către biserica sârbo-ortodoxă, a cărui mamă şi frate erau catolici şi el însuşi a sprijinit cu numeroase danii amândouă bisericile sârbe şi a dedicat chiar un altar din argint Sfântului Nicolae de la Bari, din Italia, aşa cum este scris  pe inscripţia latină a donaţiei de la 1319, din biserica de la Bari. –Menţionăm că moaştele sfântului Nicolae, episcop al Mirelor, au fost aduse la Bari, în Italia, de către cruciaţi, la anul 1087, de la Antalia, din Turcia de astăzi, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor.-

   Deschiderea lumii sârbeşti, prin Adriatica, către Occident, şi în acelaşi timp influenţa scurtei stagiuni a Renaşterii artistice bizantine din timpul dinastiei Paleologilor, a produs capodopere artistice între sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, în sudul Serbiei şi în  Kossovo; o admirabilă, irepetibilă sinteză, între stilul romanic al Occidentului, exprimat în mare parte în planul construcţiei bisericilor şi în sculptura lor, şi tradiţia bizantină a splendidelor fresci, care, ca prin farmec, au luat în această epocă a scurtei Renaşterii bizantine, trăsături vii, înlocuind trăsăturile hieratice tradiţionale, dovedesc o Renaştere artistică bizantină, ale cărei monumente originale, din păcate, nu s-au mai păstrat la Constantinopol, după 1453.  Exemple ale acestei admirabile sinteze artistice sunt mânăstirile sârbeşti din acea perioadă, precum cea de la Sopocani, ctitorie a ţarului Uroş I, dintre 1263 şi 1268, mânăstirea Studenica, de la sfârşitul secolului XII, cea de la Decani, construită începând cu anul 1327, prezentând elemente tipice ale artei romanice italiene de pe celălalt ţărm al Adriaticii, influenţa occidentală fiind la Decani una dintre cele mai evidente, precum şi altele. Toată această splendidă lume medievală balcanică va fi, din nefericire, anihilată prin invazia turco-otomană, între finele secolului XIV şi jumătatea secolului XV, contribuind la aceasta, fără îndoială, şi lipsa de unitate dintre vestul şi estul Europei, în faţa pericolului comun.

   Dacă în îndepărtatul an 1205, Occidentul în loc să arăte aroganţa forţei şi prejudecata superiorităţii, ar fi dat dovadă de mai multă înţelepciune, şi ar fi integrat în structurile sale regatele Europei de sud-est, între care acela româno-bulgar al lui Ioaniţă Caloian, care făcea explicită referinţă la originea sa latină, cu populaţia sa cea mai activă, în secolele XI-XII, încă românească, după proiectele clarvăzătoare ale Papei Inocenţiu al III-lea, istoria Europei ar fi fost, poate, alta.  Historia docet...  După 800 de ani, experienţa, în special a războaielor ultimului, teribilului secol XX, pare să fi dat,  în sfârşit, Europei de azi, conştiinţa necesităţii unităţii, care pe timpul lui Inocenţiu al III-lea, în condiţiile de atunci nu a fost posibilă.

                                                                                                           

Emil Petru Rațiu

Italia 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea), care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)