Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

VLAD (DRAGOMIR) CĂLUGĂRUL

Seria: Cele mai scurte domnii din Evul Mediu romanesc".

  prof. dr. Tiberiu Ciobanu

           

Domn al Ţării Româneşti, din septembrie (după 27) şi până în octombrie (între 14 şi 25) 1521[1], Vlad (Dragomir) Călugărul a fost, se pare, fiul nelegitim al lui Vlad cel Tânăr (cunoscut şi sub numele de Vlăduţ, acesta a condus statul medieval românesc sud-carpatin între 1510-1512)[2] şi deci nepotul lui Vlad Călugărul (domnitorul „Ungrovlahiei” în perioada iulie-august 1481 şi din iulie 1482 până în septembrie 1495)[3]. La rândul său acesta era feciorul vestitului Vlad Dracul („mare voievod şi domn al Valahiei Mari” din decembrie 1436 până în toamna anului 1442 şi din primăvara anului 1443 până înainte de 4 decembrie 1447)[4], fapt ce făcea ca Vlad (Dragomir) Călugărul să aibă o ascendenţă sigur Basarabă (trăgându-se din cea mai ilustră ramură a acestei dinastii, cea a Drăculeştilor) şi prin urmare pretenţiile sale la tron să fie pe deplin justificate. De altfel, la 27 decembrie 1521, însuşi regele Poloniei, Sigismund I Stary[5], recunoştea că Vlad (Dragomir) Călugărul descindea din „ex vojvodarum genere”, adică din „neam voievodal”[6].

Botezat Dragomir şi poreclit „Călugărul”[7], el îşi va lua (conform canoanelor vremii, încetăţenite printre descendenţii legitimi ori nelegitimi ai familiilor princiare româneşti) ca nume domnesc pe cel purtat de tatăl său, astfel că, în epistolele expediate de noul domn (după data de 11 octombrie 1521) mai marilor Braşovului şi vicevoievodului transilvănean, acesta se intitula „novo waywoda Transalpinensi Wlad” şi respectiv „novi electi waywodae Transalpinensis Wlad nomine”[8], care, cu aproximaţie, s-ar traduce în limba română astfel: „noul voievod transalpin Vlad” şi „voievodul transalpin nou ales numit Vlad”.

Că a adoptat onomastica părintelui său aflăm şi din însemnările (de asemenea ulterioare datei de 11 octombrie 1521) făcute în registrele lor contabile de către braşoveni, în care stă scris că „noul domn transalpin” se chema „Vlad” („novus woywoda Transalpinensis Wlad”)[9], dar şi din cronica internă a ţării (chiar din cea mai veche versiune a acesteia) în paginile căreia este prezentat tot sub numele de „Vlad voievod”[10].

Există până şi o relatare, aparţinând castelanului de Făgăraş, N. Thormay, din care rezultă că uneori i se spunea, la fel ca şi tatălui său, „Wladissa Wayvod”, adică „Vlăduţ voievod”[11].

În unele izvoare istorice, însă, el apare cu numele de „Radul vodă Călugărul”[12], aceasta datorându-se unor cronici interne redactate, în partea a doua a veacului al XVII-lea, în care, în mod inexplicabil, este pomenit astfel.

Cu siguranţă că este vorba de una şi aceeaşi persoană[13], căci posibilitatea existenţei, în acelaşi timp, a doi aspiranţi la sceptrul Basarabilor – Radu Călugărul şi Vlad (Dragomir) Călugărul - ce proveneau de pe plaiurile buzoiene, este puţin probabilă, mai plauzibilă fiind opinia potrivit căreia în cronicile amintite s-a făcut o confuzie între Radu Paisie (supranumit şi el la un moment dat „Călugărul”)[14] şi Vlad Călugărul, atribuindu-i-se, din greşeală, acestuia din urmă numele primului[15].

Referitor la porecla de „Călugărul”, dată lui Vlad (Dragomir) Vodă şi de rivalul său Teodosie[16], se pare că şi-o datorează faptului că la fel ca şi feciorii altor voievozi, el a îmbrăcat rasa monahală, cu scopul de a elimina eventualele bănuieli ale domnitorilor aflaţi, la acea vreme, pe tronul Ţării Româneşti cu privire la intenţiile sale de a-şi revendica moştenirea părintească.

Vlad (Dragomir) Călugărul va ridica pretenţii la scaunul domnesc, fiind susţinut cu oaste de către marii boieri munteni, în frunte cu cei buzoieni[17], care „au ales un călugăr din partea Buzăului” să le fie domn[18]. Primind ajutor şi din partea boierilor pribegiţi în Moldova, încă din timpul domniei lui Neagoe Basarab (voievodul Ţării Româneşti din 23 ianuarie 1512 până la 15 septembrie 1521)[19], care se întorc acum în ţară însoţiţi şi ei de trupe, fiul lui Vlăduţ Vodă porneşte împotriva lui Teodosie (urmaşul vrednicului voievod Neagoe Basarab) şi a susţinătorilor săi de pe meleagurile oltene. Dând dovadă de pricepere în arta războiului, Vlad (Dragomir) Călugărul trece imediat la acţiune şi executând cu iuţeală o serie de manevre reuşeşte să ia prin surprindere  puţinele forţe armate de care dispunea adversarul său şi să le înfrângă într-o sângeroasă bătălie, derulată la Târgovişte, la scurtă vreme după ziua de 27 septembrie 1521 (dată la care Teodosie, ce se refugiase în Oltenia, unde îi era „baştina şi apărarea”[20], a trimis fruntaşilor saşi din Braşov o scrisoare prin care îi înştiinţa cu privire la cele întâmplate)[21]. Cu această ocazie au pierit în luptă însuşi marele ban al Olteniei, Preda Craiovescu (comandantul oştirii lui Teodosie şi totodată unchiul şi tutorele acestuia care „au pierdut şi războiul şi capul”[22]), şi fostul mare ban Datco[23]. Din păcate, pentru învingător, căpetenia oastei inamice apucase să trimită olăcari, la sud de Dunăre, prin care să ceară sprijin de la Mehmed beg, paşa de Nicopole, care va trece bătrânul fluviu în fruntea a şapte steaguri de războinici turci, având loc, astfel, o răsturnare a raportului de forţe în favoarea lui Teodosie[24]. În aceste condiţii, Vlad (Dragomir) Voievod (care de abia se înscăunase) este atacat şi aflându-se acum în inferioritate numerică este, la rându-i, învins tot la Târgovişte, după 14 octombrie 1521[25] şi luat prizonier laolaltă cu mulţi dintre apropiaţii lui de către renegatul cârmuitor otoman al Nicopolelui (căci acesta era de origine românească, se pare chiar rudă cu Craioveştii şi descendent al Basarabilor)[26], despre care cronicarul Grigore Ureche ne informează că „pentru legea lui cea întunecată (cea musulmană – n.n. T.C.) să oscârbiră oamenii de dânsul”[27]. În aceste împrejurări, Mehmed beg preia, practic, pe seama sa stăpânirea efectivă şi exclusivă a întregii ţări. Astfel, cârmuitorul sangeacbeilic-ului otoman sud-dunărean, „au pus mâna pe putere în Valahia”[28] şi „au pus subaşi pen toate oraşele şi pen toate satele”, iar el „au trecut Dunărea ca să se mai gătească”[29]. Toate acestea le aflăm şi din raportul expediat vicevoievodului Transilvaniei, de către castelanul Făgăraşului, la 25 octombrie 1521[30]. Drept represalii, chipurile pentru uciderea „bunului său prieten”[31] (şi chiar rubedenie), banul Preda, Mehmed beg va porunci războinicilor lui să jefuiască şi să incendieze moşiile şi acareturile boierilor răzvrătiţi, în special pe cele ale celor din ţinutul Buzăului. Cu această ocazie boierilor buzoieni li se pradă averile şi le sunt ucise femeile şi copiii. Totodată, mulţi tineri (fete şi băieţi) din regiunea respectivă sunt luaţi în captivitate pentru a fi vânduţi în târgurile de robi din Imperiul Otoman[32].

Abia după 25 octombrie 1521, Mehmed beg revine la Nicopole[33], aducându-l cu sine şi pe Vlad (Dragomir) Călugărul. Aici, va ordona executarea acestuia prin decapitare, la o dată ulterioară celei amintite mai sus[34], el dorind să scape de un eventual rival la tronul Ţării Româneşti (de Teodosie se va descotorosi aducându-l la Nicopole, înainte de 27 decembrie 1521[35], şi trimiţându-l, apoi, la Istanbul, unde acesta va muri în împrejurări destul de suspecte, probabil asasinat, la insistenţele sale, din porunca sultanului) pe care acum dorea să îl ocupe personal.

Odioasa faptă a fost pusă în aplicare de către comisul Radu Bădica (unul dintre fiii nelegitimi ai lui Radu cel Mare[36] şi deci văr primar cu victima sa, căci tatăl acesteia, Vlăduţ Vodă, fusese frate vitreg, doar după tată, cu părintele său), ce-l însoţise şi el pe sangeacbeiul de Nicopole la sud de Dunăre.

Dacă în cea mai veche dintre versiunile cronicii interne a Ţării Româneşti, ce s-a păstrat până astăzi, stă scris că Radu Bădica „a tăiat capul lui Vlad voievod Călugărul din porunca lui Mehmed-paşa”[37] în cele din secolele XVII-XVIII, acesta este făcut exclusiv vinovat de uciderea fostului domn arătându-se că el „au cerut voie lui Mehmet beiu de au tăiat cu mân<a> lui cap<ul> Rad<u>lui vodă Călugărul”[38].

În ceea ce priveşte locaţia mormântului acestui nefericit voievod român, nu avem nici o informaţie, rămăşiţele sale pământeşti, găsindu-şi, probabil, odihna de veci într-o groapă comună aflată undeva în perimetrul cetăţii Nicopole sau au fost aruncate în Dunăre. Este posibil ca după tăierea sa, capul să-i fi fost trimis, aşa cum se obişnuia în epocă, la curtea sultanului, drept dovadă a faptului că şi acest „nesupus bei ghiaur de la Kara Iflak”, care nu a apucat nici el să domnească mai mult de câteva săptămâni (clasându-se astfel pe locul trei în topul celor mai scurte domnii din istoria noastră medievală), fusese suprimat spre satisfacţia şi liniştea „prealuminatului şi preamăritului padişah”.

 

 

 

VLAD (DRAGOMIR) LE MOINE

 

            Prince régnant de la Valachie, de septembre (après le 27) et jusqu’au mois d’octobre (entre le 14 et le 25) 1521[39], Vlad (Dragomir) le Moine paraît avoir été, le fils illégitime de Vlad le Jeune (connu aussi sous le nom de Vlăduţ, celui-ci a conduit l’état moyenâgeux roumain du sud des Carpates entre 1510-1512)[40] et donc le neveu de Vlad le Moine (le prince régnant de l’«Hongrovalachie» dans la période juillet-août 1481 et de juillet 1482 jusqu’au mois de septembre 1495)[41]. À son tour, celui-ci était le fils du renommé Vlad le Diable («grand voïvode et prince régnant de la Grande Valachie» du décembre 1436 jusqu’à l’automne de l’année 1442 et du printemps de l’année 1443 jusqu’à avant le 4 décembre 1447)[42], chose qui faisait que Vlad (Dragomir) le Moine ait une ascendence sûrement Basarabe (provenant de la plus illustre branche de cette dynastie, celle des Drăculeşti) et par conséquent ses prétentions au trône avaient été entièrement justifiées. D’ailleurs, le 27 décembre 1521, le roi-même de la Pologne, Sigismond Ier Stary[43], reconnaissait le fait que Vlad (Dragomir) le Moine provenait de «ex vojvodarum genere», c’est-à-dire «d’une famille de voïvode»[44].

            Baptisé Dragomir et surnommé «le Moine»[45], il prendra (conformément aux canons de l’époque connus par les descendants légitimes ou illégitimes des familles princières roumaines) le nom noble porté par son père, ainsi que, dans les lettres expédiées par le nouveau prince régnant (après le 11 octobre 1521) aux chefs de Braşov et au vice-voïvode de Transylvanie, celui-ci s’intitulant «novo waywoda Transalpinensi Wlad» et respectivement «novi electi waywodae Transalpinensis Wlad nomine»[46], qui pourrait se traduire approximativement ainsi: «le nouveau voïvode transalpin Vlad» et «le nouveau voïvode transalpin élu nommé Vlad».

            Le fait d’avoir adopté l’onomastique de son père, nous l’apprenons aussi des notes faites (ultérieurement à la date de 11 octobre 1521) dans les registres comptables appartenant aux habitants de Braşov, où l’on trouve écrit que «le nouveau prince régnant transalpin» s’appelait «Vlad» («novus woywoda Transalpinensis Wlad»)[47], mais aussi de la chronique interne du pays (même de la version la plus ancienne de celle-ci) dans les pages de laquelle il était présenté toujours sous le nom de «Vlad voïvode»[48].

            Il y a même un récit appartenant au châtelain de Făgăraş, N. Thormay, duquel résulte que parfois il était appelé, comme son père, «Wladissa Wayvod», c’est-à-dire «Vlăduţ voïvode»[49].

            Mais, dans certaines sources historiques, il apparaît avec le nom de «Radu voïvode le Moine»[50], cela à cause de quelques chroniques internes rédigées, dans la deuxième partie du XVIIe siècle, dans lesquelles il est nommé ainsi d’une manière inexplicable.

            À coup sûr qu’il s’agit de la même personne[51], car la possibilité de l’existence, dans la même période, de deux aspirants au sceptre des Basarabs, qui proviennent de la zone de Buzău (son avénement au trône a été réalisé à l’aide de l’aristocratie valaque de Buzău) est peu probable, plus plausible étant l’opinion selon laquelle dans les chroniques mentionnées on a fait une confusion entre Radu Paisie (surnommé lui-aussi, à un moment donné, «le Moine»)[52] et Vlad le Moine, en lui attribuant, par faute, le nom du premier[53].

            En ce qui concerne le surnom de «Moine», donné à Vlad (Dragomir) Voïvode par son rival Teodosie[54], on a l’impression que, toujours comme les fils des voïvodes en général, il a habillé les vêtements de moine pour éliminer les doutes éventuels des princes régnants, à cette époque-là, sur le trône de la Valachie concernant ses intentions de revendiquer l’héritage paternel.

            Vlad (Dragomir) le Moine aura des prétentions au trône princier, étant soutenu par l’armée des grands boïards de Valachie, conduits par ceux de Buzău[55], qui «ont élu un moine des environs de Buzău» en tant que leur prince régnant[56]. Recevant une aide de la part des boyards émigrés en Moldavie, depuis le règne de Neagoe Basarab (voïvode de la Valachie entre le 23 janvier 1512 jusqu’au 15 septembre 1521)[57], qui rentrent maintenant dans leur pays accompagnés eux-aussi par des troupes, le fils de Vlăduţ Voïvode part contre Teodosie (descendant méritoire du voïvode Neagoe Basarab) et contre ses souteneurs d’Olténie. Bon connaisseur de l’art de la guerre, Vlad (Dragomir) le Moine actionne immédiatement et, faisant avec rapidité une série de manœuvres, réussit à surprendre l’armée de son adversaire et à le vaincre dans une bataille sanglante, déroulée à Târgovişte, peu de temps après le 27 septembre 1521 (date à laquelle Teodosie, qui s’était refugié en Olténie, où était «son origine et sa défense»[58], avait envoyé aux notables d’origine allemande de Braşov une lettre par laquelle il les informait sur les choses passées)[59]. À cette occasion sont tombés dans la lutte même le grand gouverneur de l’Olténie, Preda Craiovescu (commandant de l’armée de Teodosie et en même temps oncle et tuteur de celui-ci qui «a perdu la guerre et la tête»[60]) et aussi l’ancien grand gouverneur Datco[61]. Malheureusement pour le vainqueur, le commandant de l’armée inamique réussit à envoyer des messagers à cheval, au sud du Danube, pour demander aide à Mehmed beg, pacha de Nicopole, qui passera le vieux fleuve à côté de sept drapeaux de guerriers turcs, ayant lieu, ainsi, un renversement du rapport de forces en faveur de Teodosie[62]. Vlad (Dragomir) voïvode (à peine monté sur le trône) est attaqué et, étant maintenant en infériorité numérique, est, à son tour, vaincu à Târgovişte, après le 14 octobre 1521[63] et puis arrêté avec plusieurs de ses proches par le pacha renégat de Nicopole (car celui-ci était d’origine roumaine et peut-être même parent avec les Craioveşti et descendant des Basarabs)[64] mais, ainsi comme nous informe le chroniqueur Grigore Ureche, «à cause de sa religion obscure [musulmane – n.n. T.C.] les gens sentent de l’aversion vis-à-vis de lui»[65]. Dans ces circonstances, Mehmed beg assume, pratiquement, sa responsabilité effective et exclusive du pays entier. Ainsi, le gouverneur du sandjak ottoman du sud du Danube «a conquiert le pouvoir en Valachie»[66] et «a installé des subaşi dans toutes les villes et dans tous les villages», tandis que lui «il a passé le Danube pour se préparer encore»[67]. Toutes ces choses nous les apprenons aussi du rapport expédié par le chêtelain de Făgăraş au voïvode de la Transylvanie, le 25 octobre 1521[68]. Comme représailles, pour avoir tué «son bon ami»[69] (et même parent), le ban Preda, Mehmed beg ordonnera à ses guerriers de piller et d’incendier les domaines et les dépendances des boyards révoltés et surtout ceux de la région de Buzău. À cette occasion on dévalise les richesses des nobles de la région de Buzău et on tue leurs femmes et leurs enfants. Et, en même temps, beaucoup de jeunes (filles et garçons) de la région respective sont pris en captivité pour être vendus au marché d’esclaves de l’Empire Ottoman[70].

            À peine après le 25 octobre 1521, Mehmed beg revient à Nicopole[71], en ramenant Vlad (Dragomir) le Moine. Ici, il va ordonner l’exécution du celui-ci par décapitation à une date ultérieure, rappelée déjà[72], désirant se débarasser d’un éventuel rival au trône de la Valachie (il va se débarasser de Teodosie, en le ramenant à Nicopole, avant le 27 décembre 1521[73], puis l’envoyant à Istanbul, où celui-ci mourra dans des circonstances assez suspectes, probablement assassiné à ses insistances de l’ordre du sultan) qu’il voulait occuper maintenant personnellement.

            L’odieuse action a été mise en application par le grand écuyer Radu Bădica (l’un des fils illégitimes de Radu le Grand[74] et donc cousin avec sa victime, car le père de celui-ci, Vlăduţ Voïvode, avait été demi-frère paternel avec son père) qui avait accompagné lui-aussi le sandjakbey de Nicopole au sud du Danube.

            Si dans la plus ancienne version de chronique interne de la Valachie, gardée jusqu’aujourd’hui, on a écrit que Radu Bădica «avait décapité Vlad voïvode le Moine sur l’ordre de Mehmed-pacha»[75], dans celles du XVIIe et du XVIIIe siècles, celui-ci est exclusivement coupable du meurtre de l’ancien prince régnant, en montrant que «celui-ci a demandé permission à Mehmet-bey de couper la tête de Radu voïvode le Moine de sa propre main»[76].

            En ce qui concerne la location du tombeau de ce malheureux voïvode roumain, nous n’avons aucune information, ses ossements trouvant, probablement, la paix pour toujours dans le fossé commun placé aux alentours de la cité Nicopole ou bien ils ont été jetés dans le Danube.

            Il est possible qu’après la décapitation sa tête ait été envoyée, selon l’habitude de l’époque, à la cour du sultan comme preuve que ce «désobéissant bey giaour de Kara Iflak» qui n’avait pas réussi à gouverner plus de deux semaines (en se classant sur la troisième place dans le top des plus courts règnes de notre histoire moyenâgeuse) avait été supprimé à la satisfaction et à la paix du «bienheureux et bienillustre padischah».

 

  prof. dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

[1] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnitorilor români. Cronologia domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 150, 802.

[2] Istoria României. Compendiu, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită (sub redacţia: acad. prof. univ. dr. Ştefan Pascu), Bucureşti, 1974, p. 514.

[3] Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 807.

[4] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 392.

[5] Sigismund I Stary (adică „cel Bătrân”) a fost mare cneaz al Lituaniei şi rege al Poloniei între 1506-1548 (Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 563).

[6] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/3, Bucureşti, 1893, p. 374.

[7] Însuşi regele Ungariei, Ludovic al II-lea (ce a domnit  între 1516 şi 1526 – Istoria lumii în date, p. 564) îl numeşte (potrivit unor însemnări provenind din arhivele Sibiului) la 24 şi respectiv 25 octombrie 1521 „Caloger ille Dragomir”, adică „Dragomir Călugărul” (Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1, Bucureşti, 1911, p. 254-255).

[8] Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), vol. I, Braşov, 1886, p.361-362.

[9] Ibidem, p. 362; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/3, p. 388.

[10] Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zain, în „Studii”, XXIII, nr. 4, Bucureşti, 1970, p. 683.

[11] Eudoxiu de Hurmuzaki, op.cit., vol. II/3, p. 375.

[12] Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, Bucureşti, 1960, p. 42-43; Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1963, p. 38; Johann Filstich, Încercare de istorie românească (ediţie de Adolf Armbruster), Bucureşti, 1979, p. 108-111; Adolf Armbruster, Dacoromano-saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în cronistica săsească, Bucureşti, 1980, p. 192. Şi în unele lucrări de specialitate mai vechi, Vlad (Dragomir) Călugărul, apare ca „Radu Vodă” (vezi Horia Ursu, Domnia lui Ştefănuţă Vodă. Zece ani din istoria politică a Moldovei, Cluj, 1940).

[13] Nicolae Iorga, Pretendenţi domneşti în secolul al XVI-lea, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria II, tom XIX, Bucureşti, 1898, p. 209, nota 7; Dan Pleşia, Neagoe Basarab (II), în „Studia Valachica”, II, Bucureşti, 1970, p. 125.

[14] Radu Paisie a fost domnitorul Ţării Româneşti din iunie (după 10) 1535 până în martie (înainte de 17) 1545. Fiu legitim al lui Radu cel Mare, el este cunoscut în istoriografie şi sub numele de Petru Paisie de la Argeş, căci înainte de 1534 a fost călugăr şi chiar egumen al mănăstirii de aici. La urcarea sa pe tron a adoptat onomastica tatălui său şi, deşi a renunţat la călugărie, el a intrat în istorie şi cu numele lui monahal de Paisie (ba chiar şi cu porecla de „Călugărul”). Mazilit de sultan, a fost chemat la Înalta Poartă şi exilat în Egipt, unde va şi muri, fiind înmormântat probabil la Alexandria (Istoria Românilor, vol. IV, p. 809; Petru Demetru Popescu, Basarabii, Bucureşti, 1989, p. 169-170; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 393).

[15] Nicolae Iorga, op. cit., p. 267.

[16] Teodosie a fost fiul lui Neagoe Basarab, el domnind asupra Ţării Româneşti din septembrie (după 15) 1521 şi până în ianuarie (între 7 şi 22) 1522, însă sub tutela mamei sale doamna Despina-Miliţa şi a unchiului său Preda Craiovescu, marele ban al Olteniei, până la moartea acestuia din urmă, petrecută în septembrie (după 27) 1521. Guvernarea sa a fost întreruptă de cea a lui Vlad (Dragomir) Călugărul (septembrie-octombrie 1521). De fapt, Teodosie fiind ridicat şi dus peste Dunăre, la Nicopole, de către „protectorul” său Mehmed beg (guvernatorul provinciei turceşti, ce îşi avea centrul politico-administrativ în această cetate danubiană), încă din decembrie (înainte de 27) 1521 (chipurile în vederea obţinerii de la sultan a firmanului de confirmare a sa ca domn şi pentru calcularea haraciului ce urma să-l plătească de acum înainte Înaltei Porţi) nu a mai domnit efectiv, Ţara Românească fiind guvernată practic de perfidul demnitar otoman care între timp îi va solicita padişahului Suleiman I Magnificul (ce a domnit între 1520 şi 1566 – Istoria lumii în date, p. 567) tronul de la Bucureşti pentru sine. Probabil dorind să primească el domnia Ţării Româneşti şi fiind nevoit să facă faţă unui mare număr de „domnişori” contracandidaţi, Mehmed beg îl va duce iarăşi pe Teodosie la nord de Dunăre, reinstalându-l ca domn, însă doar pentru o scurtă perioadă de timp, căci, în cele din  urmă, aşa cum stă scris în Cronica internă a ţării (în care nu se pomeneşte nimic despre o revenire a sa la cârma „Ungrovlahiei”) el a fost expediat, împreună „cu mama lui” şi „cu vistieria lui şi cu 32 de tunuri” în „Turcia”, la „Ţarigrad” unde „l-au ajuns moartea”, petrecută în împrejurări suspecte pe la începutul anului 1522. După unele surse, Teodosie ar fi decedat însă din cauze naturale, el suferind (la fel ca şi tatăl său, doi fraţi şi o soră), de tuberculoză, boală ce i-a grăbit sfârşitul (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 149, 802; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/3, p. 374; Ibidem, vol XV/1, p. 255; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 43; Johann Filstich, op. cit., p. 110-111; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 144-145; Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 79, 93; N. Vătămanu, Voievozi şi medici de curte, Bucureşti, 1972, p. 72-73).

[17] Aceştia alcătuiau cea mai puternică şi influentă grupare boierească din Muntenia, ce aspira să deţină aici aceeaşi poziţie politică ca cea avută de Craioveşti în Oltenia. Prin ridicarea lui Vlad (Dragomir) Călugărul la domnie, boierii din zona Buzăului urmăreau chiar să pună capăt hegemoniei exercitate de boierii olteni şi să le ia locul în fruntea întregii ţări. 

[18] Virgil Cândea, op.cit., p. 683; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 42.

[19] Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 454.

[20] Istoria Românilor, vol. IV, p. 417.

[21] Grigore G. Tocilescu, 534 documente slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603), Bucureşti, 1931, p. 268.

[22] Radu Popescu vornicul, op. cit, p. 38; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 42.

[23] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 151.

[24] Ibidem.

[25] După alte opinii 10 octombrie 1521 (Istoria Românilor, vol. IV, p. 417).

[26] Mehmed beg, paşa de Nicopole, făcea parte din puternica şi influenta familie otomană Mihaloglu, ai cărei fondatori sunt consideraţi, de către unii istorici, a fi fost Radu şi Mihail, cei doi fii ai lui Mihail I (domnul Ţării Româneşti din 31 ianuarie 1418 până în august 1420 – Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 901). Aceştia, după înfrângerea şi uciderea părintelui lor, au fost luaţi ca ostateci şi duşi la Înalta Poartă, unde vor fi obligaţi să se convertească la islamism (Nicolae Iorga, Istoria românilor, ediţia a II-a, vol. IV, Cavalerii, îngrijit de S. Cleptea şi V. Neamţu, Bucureşti, 1996, p. 7), descendenţii lor devenind membri marcanţi ai clasei conducătoare a Imperiului Otoman. Un alt reprezentant de seamă al celebrei familii otomane întemeiate de cei doi prinţi români din neamul Basarabilor a fost şi Ali beg, paşa de Smederevo (atestat documentar în 1469 şi respectiv 1479), tatăl lui Mehmed beg (Genealogia Basarabilor, planşă anexă la volumul lui Dan Pleşia, Io Mircea, Mare voievod şi domn…, Râmnicu Vâlcea, 1986).

[27] Grigore Ureche, op. cit., p. 144-145.

[28] Ibidem, p. 144.

[29] Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 39. Mehmed beg, a solicitat şi chiar a obţinut din partea sultanului Suleiman I Magnificul, domnia Ţării Româneşti, aceasta întâmplându-se după moartea (ce a avut loc în condiţii suspecte) lui Teodosie, ce fusese adus de paşa de la Nicopole, înainte de 27 decembrie 1521, la sud de Dunăre, iar mai apoi trimis de acesta la Istanbul, unde a şi pierit. Astfel „Mehmed-paşa a trimis să ceară sultanului să-i dea lui domnia Ţării Româneşti, zicându-i că toţi locuitorii Ţării Româneşti îl iubesc şi îl vor de domn. Sultanul l-a crezut şi i-a dat domnia.” (Virgil Cândea, op. cit., p. 683; Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 38; Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 43, 206). S-au opus însă boierii de orientare antiotomană, care l-au ridicat la domnie pe Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi – Istoria României. Compendiu, p. 514), fiul natural al lui Radu cel Mare (domnitor al „Ungrovlahiei” între 1495 şi 1508 – Istoria lumii în date, p. 568), care va purta numeroase lupte cu puternicul bei otoman pentru al împiedica pe acesta să ia în stăpânire statul medieval românesc de la sud de Carpaţi. Aflând că sultanul vrea să dea ţării „domn turc” şi pentru ca să nu „piiare ţara de turci (…) boierii auzind aceasta, s-au unit toţi şi s-au împăcat şi şi-au ridicat domn, cu voea tuturor, pă Radu de la Afumaţi.” (Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 43, 206; Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 38). Mehmed beg, va controla Ţara Românească din octombrie (după 14) 1521 şi până în ianuarie (înainte de 22) 1522 (dată la care va prelua domnia acesteia, Radu de la Afumaţi) şi o va stăpâni efectiv din aprilie (înainte de 24) până în iunie (după 22) 1522, când viteazul fiu al lui Radu cel Mare va reveni la cârma „Valahiei Mari” (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 152, 155, 802).

[30] Johann Filstich, op. cit., p. 108-111; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XV/1, p. 255; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuziesc, p. 42-43; Virgil Cândea, op.cit., p. 683; Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 38.

[31] Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitaţi, Timişoara, 1994, p. 62.

[32] T. Palade, Radu de la Afumaţi (ianuarie 1522-ianuarie 1529), Ploieşti, 1923, p. 9; Petru Demetru Popescu, Radu de la Afumaţi, domn al Ţării Româneşti, Bucureşti, 1969, p. 23-24; Idem, Basarabii, p. 153; Nicolae Stoicescu, Radu de la Afumaţi, Bucureşti, 1983, p. 24-25.

[33] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XV/1, p. 255.

[34] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 152.

[35] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 255.

[36] Radu cel Mare a cârmuit Ţara Românească din septembrie 1495 până în 23 aprilie 1508 (Istoria Românilor, vol. IV, p. 807). El a fost fiul lui Vlad Călugărul şi nepotul lui Vlad Dracul, avându-l deci ca unchi după tată pe celebrul Vlad Ţepeş (ce a domnit în 1448; între 1456-1462 şi în 1476 – Istoria lumii în date, p. 568). Radu cel Mare a avut mai mulţi fii (cei mai mulţi dintre ei nelegitimi) printre care îi amintim pe Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi), Radu Bădica (1523-1524), Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), Radu Paisie (1535-1545) şi Mircea Ciobanul (1545-1559, cu întreruperi) care au domnit la rându-le asupra Ţării Româneşti (Isoria României. Compendiu, p. 514).

[37] Virgil Cândea, op.cit., p. 683.

[38] Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 206; Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 38.

[39] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, Ier vol. (XIVe-XVIe siècles), Bucarest, 2001, p. 150, 802.

[40] Istoria României. Compendiu, IIIe édition revue et ajoutée (sous la rédaction: acad. prof. univ. dr. Ştefan Pascu), Bucarest, 1974, p. 514.

[41] Istoria Românilor, IVe vol., Bucarest, 2001, p. 807.

[42] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucarest, 1977, p. 392.

[43] Sigismond Ier Stary (c’est-à-dire «le Vieux») a été grand cnèze de la Lituanie et roi de la Pologne entre 1506-1548 (Istoria lumii în date, Bucarest, 1972, p. 563).

[44] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, IIe/3 vol., Bucarest, 1893, p. 374.

[45] Le 24 et respectivement le 25 octobre 1521, le roi-même de la Hongrie, Louis IIe (qui a régné entre 1516 et 1526 – Istoria lumii în date, p. 564) lui donne le nom (selon quelques notes provenant des archives de Sibiu), le 24 et 25 octobre 1521, de «Caloger ille Dragomir», c’est-à-dire «Dragomir le Moine» (Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XVe/1 vol., Bucarest, 1911, p. 254-255).

[46] Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), Ier vol., Braşov, 1886, p. 361-362.

[47] Ibidem, p. 362; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/3 vol., p. 388.

[48] Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zain, en «Études», XXIII, n° 4, Bucarest, 1970, p. 683.

[49] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/3 vol., p. 375.

[50] Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, Bucarest, 1960, p. 42-43; Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucarest, 1963, p. 38; Johann Filstich, Încercare de istorie românească (édition d’Adolf Armbruster), Bucarest, 1979, p. 108-111; Adolf Armbruster, Dacoromano-saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în cronistica săsească, Bucarest, 1980, p. 192. Dans quelques ouvrages plus anciens de spécialité, Vlad (Dragomir) le Moine apparaît toujours comme «Radu Voïvode» (à voir Horia Ursu, Domnia lui Ştefăniţă Vodă. Zece ani din istoria politică a Moldovei, Cluj, 1940).

[51] Nicolae Iorga, Pretendenţi domneşti în secolul al XVI-lea, en «Analele Academiei Române», Memoriile Secţiunii Istorice, IIe série, XIXe tome, Bucarest, 1898, p. 209, 7e note; Dan Pleşia, Neagoe Basarab (II), en «Studia Valachica», II, Bucarest, 1970, p. 125.

[52] Radu Paisie a été le prince régnant de la Valachie depuis juin (après le 10) 1535 jusqu’au mars (avant le 17) 1545. Fils légitime de Radu le Grand, il est connu dans l’historiographie aussi sous le nom de Pierre Paisie d’Argeş car, avant 1534, il a été moine et même supérieur du monastère d’ici. À sa montée au trône, il a adopté l’onomastique de son père et, bien qu’il ait renoncé à la vie monastique, il était entrée aussi dans l’histoire avec son nom monacal de Paisie (même avec la dénomination de «le Moine»»). Éloigné par le sultan, il a été appelé à la Sublime Porte et puis exilé en Égypte, où il mourra d’ailleurs, étant enseveli probablement en Alexandrie (Istoria Românilor, IVe vol., p. 809; Petru Demetru Popescu, Basarabii, Bucarest, 1989, p. 169-170; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 393).                               

[53] Nicolae Iorga, op. cit., p. 267.

[54] Teodosie a été le fils de Neagoe Basarab, régnant en Valachie du septembre (après le 15 septembre) 1521 et jusqu’en janvier (entre le 7 et le 22) 1522, mais sous la tutelle de sa mère, madame Despina-Miliţa et de son oncle Preda Craiovescu, le grand ban de l’Olténie, jusqu’à la mort de celui-ci, qui avait eu lieu au mois de septembre (après le 27) 1521. Son gouvernement a été interrompu par celui de Vlad (Dragomir) le moine (septembre-octobre 1521). D’ailleurs, Teodosie étant arrêté et mené au-delà du Danube, à Nicopole, par son «protecteur» Mehmed beg (gouverneur de la provence turque, qui aura son centre politique et administratif dans cette cité danubienne) dès le décembre (avant le 27 décembre) 1521 (on dirait pour l’obtention de la part du sultan du document de sa confirmation comme prince régnant et pour le calcul du tribut annuel qu’il devrait payer dorénavant à la Sublime Porte) n’a plus régné effectivement, la Valachie étant gouvernée pratiquement par le perfide dignitaire ottoman qui, entre temps, va solliciter au padischah Suleiman Ier le Magnifique (qui a régné entre 1520 et 1566 – Istoria lumii în date, p. 567) le trône de Bucarest pour soi-même. Désirant probablement recevoir le pouvoir de la Valachie et étant obligé de faire face à un grand nombre de «jeunes hommes» contrecandidats, Mehmed beg emmènera de nouveau Teodosie au nord du Danube, en l’installant de nouveau comme prince régnant, mais pour peu de temps, car, finalement, ainsi comme on l’a consigné dans la Chronique interne du pays (dans laquelle on ne parle rien de sa revenue au pouvoir de l’Hongrovalachie), il avait été expédié «avec sa mère» et «avec sa fortune et ses 32 canons» en «Turquie», à «Ţarigrad», où «il était mort» dans des circonstances suspectes au commencement de l’année 1522. Selon certaines sources, Teodosie aurait décédé des causes naturelles, souffrant (ainsi que son père, ses deux frères et sa sœur) de tuberculose, maladie qui a hâté sa fin (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 149, 802; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., IIe/3 vol., p. 374; Ibidem, XVe/1 vol., p. 255; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 43; Johann Filstich, op. cit., p. 110-111; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, édition de P. P. Panaitescu, Bucarest, 1958, p. 144-145; Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ioan Bogdan, édition revue et complétée par P. P. Panaitescu, Bucarest, 1959, p. 79, 93; N. Vătămanu, Voievozi şi medici de curte, Bucarest, 1972, p. 72-73).

[55] Ceux-ci constituaient le plus fort et le plus influent groupement de boyards de la Valachie, qui aspirait à détenir ici la même position politique que celle des Craioveşti en Olténie. Par l’installation de Vlad (Dragomir) le Moine au pouvoir, les boïards de la zone de Buzău voulaient mettre fin à l’hégémonie exercée par les boïards d’Olténie et prendre leur place au gouvernement du pays entier.

[56] Virgil Cândea, op. cit., p. 683; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 42.

[57] Istoria României în date, Bucarest, 1971, p. 454.

[58] Istoria Românilor, IVe vol., p. 417.

[59] Grigore G. Tocilescu, 534 documente slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603), Bucarest, 1931, p. 268.

[60] Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 38; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 42.

[61] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 151.

[62] Ibidem.

[63] Selon d’autres opinions le 10 octobre 1521 (Istoria Românilor, IVe vol., p. 417).

[64] Mehmed beg, pacha de Nicopole, faisait partie de la forte et influente famille ottomane Mihaloglu, dont les fondateurs étaient considérés, par certains historiens, à être Radu et Mihail, les deux fils de Michel Ier (prince régnant de la Valachie du 31 janvier 1418 jusqu’au mois d’août 1420 – Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românior din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucarest, 1975, p. 901). Ceux-ci, après la défaite et l’assassinat de leur père ont été pris comme otages et emmenés à la Sublime Porte, où ils avaient été obligés de se convertir à l’islamisme (Nicolae Iorga, Istoria românilor, IIe édition, IVe vol., Cavalerii, soigné par S. Cleptea et V. Neamţu, Bucarest, 1996, p. 7), leurs descendants devenant membres marquants de la classe dirigeante de l’Empire Ottoman. Un autre représentant important de la célèbre famille ottomane fondée par ces deux princes régnants roumains de la lignée des Basarabs a été aussi Ali beg, pacha de Smederevo (attesté du point de vue documentaire en 1469 et respectivement 1479), le père de Mehmed beg (Genealogia Basarabilor, planche annexe au volume de Dan Pleşia, Io Mircea, Mare voievod şi domn..., Râmnicu Vâlcea, 1986).

[65] Grigore Ureche, op. cit., p. 144-145.

[66]  Ibidem, p. 144.

[67] Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 39. Mehmed beg a sollicité et même obtenu de la part du sultan Suleiman Ier le Magnifique le règne de la Valachie, chose arrivée après la mort (dans des conditions suspectes) de Teodosie, qui avait été emmené par le pacha de Nicopole avant le 27 décembre 1521, au sud du Danube et, plus tard, envoyé par celui-ci à Istanbul, où il avait péri d’ailleurs. Ainsi, «Mehmed-pacha a fait demandé au sultan de lui accorder le règne de la Valachie, en lui disant que tous les habitants de la Valachie l’aimaient et le voulaient comme prince régnant. Le sultan lui a cru et lui a offert le règne.» (Virgil Cândea, op. cit., p. 683; Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 38; Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 43, 206). Mais les boyards d’orientation antiottomane se sont opposés et ils avaient fait monter au trône Radu d’Afumaţi (1522-1529, avec des interruptions – Istoria României. Compendiu, p. 514), fils naturel de Radu le Grand (prince régnant de la «Hongrovalachie» entre 1495 et 1508 – Istoria lumii în date, p. 568), qui va combattre le fort bey ottoman pour empêcher celui-ci de conquérir l’état moyenâgeux roumain du sud des Carpates. En apprenant que le sultan veut installer un «prince régnant turc» et pour que «le pays ne périsse pas à cause des Turcs (...), les boïards se sont réunis tous, ils ont fait paix et ils ont installé au trône à l’unanimité Radu d’Afumaţi.» (Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 43, 206; Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 38). Mehmed beg va contrôler la Valachie d’octobre (après le 14) 1521 jusqu’au janvier (avant le 22) 1522 (date à laquelle Radu d’Afumaţi va prendre le commandement du pays) et il va le conduire effectivement d’avril (avant le 24) jusqu’au juin 1522, lorsque le brave fils de Radu le Grand reprendra le pouvoir de la «Grande Valachie» (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 152, 155, 802).

[68] Johann Filstich, op. cit., p. 108-111; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., XVe/1 vol., p. 255; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 42-43; Virgil Cândea, op. cit., p. 683; Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 38.

[69] Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitaţi, Timişoara, 1994, p. 62.

[70] T. Palade, Radu de la Afumaţi (ianuarie 1522-ianuarie 1529), Ploieşti, 1923, p. 9; Petru Demetru Popescu, Radu de la Afumaţi, domn al Ţării Româneşti, Bucarest, 1969, p. 23-24; Idem, Basarabii, p. 153; Nicolae Stoicescu, Radu de la Afumaţi, Bucarest, 1983, p. 24-25.

[71] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., XVe/1 vol., p. 255.

[72] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 152.

[73] Eudoxiu de Hurmuzachi, op. cit., p. 255.

[74] Radu le Grand a conduit la Valachie du septembre 1495 jusqu’au 23 avril 1508 (Istoria Românilor, IVe vol., p. 807). Il a été le fils de Vlad le Moine et le neveu de Vlad le Diable, ayant comme oncle paternel le célèbre Vlad l’Empaleur (qui a régné en 1448; entre 1456-1462 et en 1476 – Istoria lumii în date, p. 568). Radu le Grand a eu plusieurs fils (la plus grande partie d’entre eux illégitimes) parmi lesquels on mentionne Radu d’Afumaţi (1522-1529, avec interruptions), Radu Bădica (1523-1524), Vlad Vintilă de Slatina (1532-1535), Radu Paisie (1535-1545) et Mircea le Berger (1545-1559, avec interruptions) qui avaient régné à leur tour dans la Valachie (Istoria României. Compendiu, p. 514).

[75] Virgil Cândea, op. cit., p. 683.

[76] Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 206; Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 38.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)