Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

UN VOIEVOD ROMÂN MAI PUŢIN CUNOSCUT

 ŞTEFAN PETRICEICU

 

Prof. TIBERIU CIOBANU (foto)

□ Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

□ Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

                                                                      

Prof. Tiberiu Ciobanu       Printre voievozii noştri mai puţin cunoscuţi, dar valoroşi, se numără şi Ştefan Petriceicu. Domn al Moldovei, din 10 august (20 după stil nou – n.n. T.C.) 1 1672 până în noiembrie 1673; din decembrie 1673 până după 22 februarie (4 martie – n.n. T.C.) 1674 şi din 25 decembrie 1683 (4 ianuarie1684 – n.n. T.C.) şi până în martie 1684 2, el făcea parte din rândurile clasei stăpânitoare moldovene.

Ales ca domn, de către marea boierime (care „sfătuit-au cu toţii ş-au ales dintre dânşii pe Petriceico cluceriul”) 3, în locul lui Gheorghe Duca (cel care a guvernat statul moldovean, între 1665-1666; 1668-1672; 1678-1683 şi pe cel muntean, între 1673-1678), Ştefan Vodă Petriceicu, (ce, aşa cum aflăm şi din cronica lui Miron Costin, deţinuse, până la urcarea sa pe tron, rangul de mare clucer în Sfatul domnesc al ţării), va fi subordonat intereselor acesteia, nedispunând de o avere prea mare şi, în acelaşi timp, fiind destul de şters ca personalitate, precum ne informează acelaşi cronicar, ce notează despre el, în lucrarea sa, că era „om blând şi slab la domnie, că cine cum grăia, îndată pe toţi credea şi toţi erau fără frică de către dânsul” 4.

La început, a luat parte, alături de turci, la războiul dus de aceştia împotriva polonezilor, în Podolia, participând la asedierea şi cucerirea Cameniţei (petrecută la 30 august 1672) 5. Însărcinat de marele vizir Fazâl-Ahmed paşa Kőprűlű-zade (care a deţinut această înaltă dregătorie, din 31 octombrie 1661 şi până la 3 noiembrie 1676) 6, să ocupe poziţii cu trupele sale în cetatea Hotinului şi în împrejurimile acesteia, pentru a păzi podul de peste Nistru şi a supraveghea Cameniţa (în care fusese instalată o puternică garnizoană otomană), fapt consemnat şi de Miron Costin (care în letopiseţul său notează că „pe Petriceico-vodă l-au lăsat cu oastea sa, cu moldovenii în Hotin ca să fie de pază ţării ş-a şlahului Cameniţii, ca să nu închidă leşii drumul neguţitorilor, să nu flămândzască oastea din Cameniţa”) 7, el va trece, în curând, de partea forţelor creştine (atunci când va realiza că expansiunea Imperiului Otoman punea în pericol şi integritatea teritorială a Moldovei), dovedindu-se a fi un adept fervent al unei apropieri faţă de Polonia şi al luptei antiotomane pe care aceasta o promova, la epoca respectivă.

Semnificativ pentru atitudinea lui Petriceicu Vodă şi a colaboratorilor săi, cu privire la lărgirea hotarelor „împărăţiei măritului sultan”, rămâne răspunsul pe care Miron Costin (la acea dată mare vornic în Divanul moldav şi unul dintre sfetnicii apropiaţi ai lui Ştefan Petriceicu Vodă) l-a dat marelui vizir când acesta l-a întrebat dacă extinderea stăpânirii turceşti era pe placul românilor şi anume: „... suntem noi moldovenii bucuroşi să să lăţască în toate părţile cât de mult, iar peste ţara noastră nu ne pare bine să să lăţască” 8.

În aceste condiţii, Ştefan Petriceicu solicită de urgenţă, în chiar iarna anilor 1672/1673, celebrului strănepot al lui Ieremia Movilă (domnul Moldovei, între 1595-1600 şi 1600-1606), Mihail Korybut Wisniowiecki, regele Poloniei (1669-1673) 9, colaborarea în vederea declanşării unei campanii contra otomanilor, ce avea să se desfăşoare de-a lungul Prutului şi înspre Dunăre, urmând ca, după distrugerea unităţilor militare inamice, ce staţionau la Tighina, Cetatea Albă şi Ismail, oştile polono-române să înainteze în direcţia Istanbulului (informându-l, totodată, pe rege că sârbii erau pregătiţi şi ei să se răscoale şi să se alăture armatelor creştinătăţii) 10.

La 31 martie 1673, trimite, de asemenea, din Iaşi o scrisoare dogelui Genovei, precizându-i şi acestuia numele fortăreţelor pe care trupele române îşi planificaseră să le ia cu asalt (Silistra, Brăila, Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Tighina) 11, pentru a anihila punctele de sprijin ale turcilor, fortificate şi armate, de la Dunărea inferioară şi de pe fluviul nistrean. De altfel, însuşi nunţiul papal de la Varşovia, Francesco Buonvisi, considera, în februarie 1673, că „transilvănenii, moldovenii, muntenii şi cazacii, văzându-se înrobiţi cu desăvârşire prin dobândirea Podoliei, care-i strânge în cleşte între puterile turcului, vor scutura poate jugul” 12, el anticipând, astfel, constituirea unui front comun românesc, ce începuse, de fapt, să se contureze, căci Ştefan Petriceicu, Grigore Ghica, domnul Ţării Româneşti (1660-1664; 1672-1673), şi Mihail Apafi I, principele Ardealului (din 14 septembrie 1661 până în 15 aprilie 1690), purtau, deja, o intensă corespondenţă în vederea ridicării steagului revoltei antiotomane în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Din luna aprilie 1673, când reizbucneşte conflictul polono-turc (ca urmare a faptului că Seimul Poloniei refuzase să ratifice tratatul încheiat cu Turcia, la Buczacz, în 18 octombrie 1672, prin care se cedase acesteia Cameniţa şi se recunoscuse, totodată, suzeranitatea sultanului asupra Ucrainei Apusene, aflată sub autoritatea hatmanului P. Doroşenko) 13, la curţile marilor puteri europene se ştia, deja, că Petriceicu Vodă intenţiona să pornească la război alături de Polonia 14. Prin intermediul arhiepiscopului titular de Marcianopolis, Petru Parcevici, căruia-i încredinţase câteva epistole redactate, la 28 martie, şi adresate regelui polon Mihail Korybut Wisniowiecki şi marelui hatman al Coroanei Jan Sobieski (viitorul rege al Poloniei, Jan al III-lea Sobieski, ce a domnit, între 1674-1696, şi care va salva, în 12 septembrie 1683, Viena de la cucerirea ei de către turci) 15, voievodul moldovean solicită acestora un ajutor militar, constând din 8.000 de oşteni, angajându-se, la rându-i, să-şi pună oştirea la dispoziţia lor 16.

Aceleaşi propuneri le va face polonilor, în mai 1873, şi omologul său, de peste Milcov, Grigore Ghica (care-l va trimite, pentru aceasta, în Polonia, pe slugerul Diicu Rudeanul) 17.

O altă solie, acreditată de ambii domnitori valahi (ce se găseau, la acea vreme, în cetatea Hotinului), a fost primită în audienţă de Sobieski, în primele zile ale lunii august, chiar înainte ca acesta să părăsească capitala polonă. În acelaşi timp, Parcevici se prezintă, la Curtea imperială din Viena, cerând sprijin şi comunicând, totodată, aportul românilor la efortul militar general (30.000 de luptători munteni şi 15.000 moldoveni) 18.

În septembrie-octombrie 1673, se vor derula alte tratative, care prevedeau, de această dată, un plan de operaţiuni comun, dar şi pretenţiile ridicate de Ştefan Petriceicu şi Gheorghe Ghica, pentru cooperarea cu Polonia. Tot acum s-a stabilit, de asemenea, ca ofensiva să aibă loc spre Ucraina (evitându-se, astfel, spaţiul moldav) şi alungarea, mai întâi, a păgânilor din Bugeac. Se mai stipula, într-un memoriu redactat din porunca celor doi voievozi români, ca organizarea statală românească să fie respectată şi slujitorii (ce constituiau baza forţelor armate ale Ţărilor Române) să-şi păstreze privilegiile, iar Polonia să nu intervină în treburile interne ale Moldovei şi Ţării Româneşti (cu alte cuvinte, se preconiza încheierea doar a unei alianţe cu caracter militar) 19.

Aflându-se la Suceava, Ştefan Petriceicu îl informează (la 24 octombrie 1673), printr-o scrisoare, pe principele Transilvaniei, Mihail Apafi, că „hatmanul Sobieski mi-a dat câteva mii de oşteni, ruşii cu cazacii merg în Crimeea, polonii se vor ciocni cu turcii în ziua de 27 octombrie. Dacă dă Dumnezeu ca să învingă creştinii, atunci toţi se vor ridica, chiar şi aceia din Turcia, şi ei vor începe să-i taie pe turci” 20.

La 11 (21 după stil nou – n.n. T.C.) noiembrie 1673, are loc bătălia de la Hotin, dintre cei 40.000 de poloni, conduşi de Sobieski, şi cei 60.000 de turci, ea încheindu-se, datorită bunei colaborări a trupelor polone cu cele române, cu o categorică victorie a creştinilor 21. Cu această ocazie, au pierit cca 18.000 de „necredincioşi”, iar 24 de tunuri, toate bagajele inamicului şi o uriaşă sumă de bani vor cădea în mâinile învingătorilor 22.

A urmat ocuparea Hotinului şi a întregii părţi nordice a statului românesc, de la est de Carpaţi, dimpreună cu cetăţile Neamţ şi Suceava, otomanii aflându-se, acum, într-o situaţie critică, căci pierduseră controlul asupra regiunii şi, în plus, ca urmare a ofensivei polone, Cameniţa devenise o enclavă turcească în teritoriul duşman. Era necesară, deci, readucerea imediată sub ascultare a Moldovei şi prin aceasta restabilirea legăturilor cu Cameniţa, cetate ce le putea sluji drept cap de pod în eventualitatea declanşării unei invazii asupra Poloniei.

Decedând, însă, regele Poloniei şi începând certurile între marii magnaţi pentru ocuparea tronului rămas vacant, continuarea operaţiunilor militare împotriva otomanilor vor avea de suferit, acestea pierzându-şi din intensitate şi devenind treptat tot mai defensive.

Efectivele reduse pe care Polonia le menţinea pe teatrul de luptă, urmărirea de către aceasta a realizării în primul rând a propriilor interese (fapt demonstrat şi prin instalarea, în cetăţile moldave, a unor garnizoane polone alcătuite din mercenari de origine germană) şi indisciplina manifestată de trupele sale de ocupaţie (care prin aceasta „şi-au făcut numele mai urât decât cel al turcilor”) au determinat, cum era şi de aşteptat, o aversiune politică şi militară din partea românilor 23.

Astfel că, spre finalul lunii noiembrie a anului 1673, Ştefan Petriceicu este abandonat de către boieri (în frunte cu Miron Costin), care refuză să-i mai susţină politica filo-polonă şi antiotomană, şi este mazilit din porunca sultanului. În locul său, este numit însăşi capichehaia lui, la Înalta Poartă, Dumitraşcu Cantacuzino 24 (1673; 1674-1675 şi 1684-1685), care este, totuşi, înlăturat, în cursul lunii următoare, de către Ştefan Petriceicu, ce nu părăsise ţara, continuând să lupte alături de oştile „Republicii”.

Acum, însă, o bună parte a oştirii moldovene, alcătuită din slujitori şi condusă de hatmanul Alexandru Buhuş şi serdarul Constantin Cantemir (viitorul domn al Moldovei între 1685-1693), tatăl marelui cărturar şi domn român Dimitrie Cantemir (ce a guvernat statul moldav în 1693 şi între 1710-1711), se alătură turcilor, care, primind şi sprijinul a 20.000 de tătari crâmleni, declanşează, în iarna anilor 1673/1674, o puternică ofensivă împotriva trupelor de ocupaţie polone 25.

În timpul acesteia, forţele turco-tătaro-moldave reuşesc să-i învingă pe „leşi” în două bătălii derulate, la Podişoare şi, respectiv, Movila Răbâiei (Gura Bohotinului) 26, de unde, în februarie 1673, realizând superioritatea numerică a duşmanului, Ştefan Petriceicu se retrage, părăsind câmpul de luptă în timpul nopţii (folosindu-se pentru aceasta de o stratagemă). Înainte de a se refugia în Polonia, Petriceicu Vodă va întări garnizoanele cetăţilor ocupate de poloni, pe care oştile reunite ale turcilor, tătarilor şi moldovenilor le vor asedia mult timp după ce el va trece peste Nistru 27. Reuşind, în cele din urmă, să-i silească pe lefegiii străini, din cetatea Neamţului, să o abandoneze, aliaţii îi vor urmări pe aceştia, pas cu pas, în retragerea lor, până la Suceava, unde aceştia, alăturându-se detaşamentului de aici, se vor închide între puternicile ziduri ale străvechii capitale a voievozilor Muşatini, rezistând asalturilor aproape un an. Tăindu-li-se aprovizionarea cu alimente şi muniţie, mercenarii nemţi sunt obligaţi, într-un final, să renunţe la rezistenţă şi să revină în Polonia 28. (Între timp, Iaşul este şi el eliberat, iar Dumitraşcu Cantacuzino este instalat, din nou, ca domn în capitala moldavă).

Nemaisperând într-un ajutor din partea polonilor, Ştefan Petriceicu (aflat acum în exil pe teritoriul acestora) trimite, încă de la începutul anului 1674, pe călugărul Theodor, de la Muntele Athos, cu o scrisoare la ţarul Rusiei, Aleksei Mihailovici Romanov (1645-1676) 29, în care îi solicita acestuia un corp de oaste format din 10.000 de soldaţi (acelaşi lucru îl fac şi boierii munteni, prin intermediul logofătului Radu şi al căpitanului Pătraşcu) 30, pentru a-şi recuceri tronul şi a continua lupta contra Înaltei Porţi otomane.

Abia la finele anului 1683, el va reveni în Moldova (tot din iniţiativa lui Sobieski, care, după depresurarea Vienei, hotărăşte să-l reinstaleze la cârma statului românesc est-carpatin), când, în fruntea unei oştiri polono-căzăceşti, ocupă, în 19 (29 după stil nou – n.n. T.C.) decembrie, Iaşul 31, în lipsa lui Gheorghe Duca, aflat cu oastea sa în tabăra otomană care asediase Viena. După ce acesta, revenit în ţară, este luat prizonier, în 25 decembrie 1683 (4 ianuarie 1684 – n.n. T.C.), la Domneşti (Putna), pe moşia soacrei sale, de un „potghiaz” polon (alcătuit din 500 de oşteni) comandat de căpitanul Bainski (o rudă prin alianţă a lui Petriceicu) 32 şi dus în Polonia 33, Ştefan Petriceicu (susţinut de boierii filo-poloni) devine iarăşi domn. Aceasta, însă, pentru o scurtă perioadă de timp, căci, dovedindu-se prea slab şi neprimind nici suficient ajutor din partea polonilor, el va pierde, definitiv, scaunul domnesc. Astfel că, sub presiunea tătarilor şi a trupelor turceşti, ce-l aduceau la domnie pe veşnicul său rival Dumitraşcu Cantacuzino, el este silit, în martie 1684, să se retragă (de această dată pentru todeauna), prin Cernăuţi, în Polonia 34. Aici el se dovedeşte a fi foarte activ, reuşind, în vara anului 1684, să strângă, în juru-i, pe toţi boierii moldoveni emigranţi aparţinând, însă, diferitelor tabere politice. Din păcate, începând cu anul 1685, poziţia sa va slăbi, regele polon făcându-şi alte planuri, în care Petriceicu nu se mai regăsea.

Demn de semnalat, în legătură cu acest „om blând şi slab la domnie” dar priceput comandant de oşti şi vajnic luptător împotriva duşmanilor creştinătăţii, este aportul său la dezvoltarea culturii, căci el l-a susţinut, în mod substanţial, pe marele cărturar şi înalt ierarh român Dosoftei 35 în punerea în practică a proiectelor sale. De altfel, între cei doi a existat o strânsă prietenie (întărită şi de sincerul patriotism şi orientarea fermă anti-otomană şi filo-polonă a celor doi), Dosoftei fiind alături de Petriceicu în toate împrejurările dificile prin care a trecut acesta.

El s-a aflat în preajma lui Petriceicu Vodă, în tabăra de la Hotin, încă din 20 iunie 1673, fiind martor ocular la bătălia desfăşurată, aici, în noiembrie 1673 (când oştile moldo-muntene au trecut de partea polonilor) 36, iar, după alungarea acestuia de la domnie, l-a însoţit în exilul său polonez.

Deşi a fost înălţat, ca mitropolit, de către Gheorghe Duca (care l-a sprijinit şi în toată activitatea sa editorială), apropierea dintre Dosoftei şi Petriceicu a fost atât de strânsă încât, la revenirea acestuia din urmă pe tron (în decembrie 1683 sau ianuarie 1684, după stil nou), primul va fi alături de el. De fapt, încă din 22 decembrie 1683 (1 ianuarie 1684 – n.n. T.C.), deci înainte de capturarea şi ducerea în captivitate a lui Gheorghe Duca, Dosoftei se afla în fruntea semnatarilor unei petiţii adresate ţarilor Rusiei Ivan al V-lea şi Petru cel Mare (între 1682-1696 împreună, iar din 1696 până în 1725 doar Petru cel Mare) 37, în numele lui Ştefan Petriceicu, a clerului şi a boierilor, prin care se solicita ajutor împotriva turcilor. Tot el va conduce şi delegaţia ce va pleca la Moscova, pentru a susţine, verbal, solicitările moldovenilor.

Printre altele, Ştefan Petriceicu va acorda sprijin financiar, în 1673, lui Dosoftei, pentru editarea Pslatirii în versuri, aceasta, tipărită în Polonia, la Uniew, fiind prima operă versificată în limba română (una dintre cele mai reuşite tălmăciri, în versuri, a Psalmilor într-o limbă naţională) 38.

Printre apropiaţii lui Petriceicu s-a numărat şi serdarul Apostol Durac, unul din conducătorii răscoalei izbucnite, în Moldova, la 9 decembrie 1671, datorită fiscalităţii excesive promovate de către domnitorul, de atunci, Gheorghe Duca 39. După înfrângerea revoltei, Durac s-a refugiat în Polonia, unde, împreună cu serdarul Mihalcea Hâncu (cealaltă căpetenie a mişcării), au organizat un steag românesc în cadrul armatei polone, alcătuit din 100 dintre oamenii lor ce-i urmaseră în pribegie (polonezii au refuzat cererea lui Duca şi a sultanului de a-i extrăda pe cei doi fruntaşi ai răzmeriţei), cu care el va participa, alături de Sobieski, la bătălia de la Hotin 40. După ce Petriceicu va deveni domn, prietenul său îi va sluji drept om de legătură între el şi marele hatman Jan Sobieski, jucând, de asemenea, un rol important în pregătirea campaniei, de la Hotin, din toamna anului 1673 (Durac va comanda avangarda armatei polone alcătuită din „câteva mii de oşteni”, trimisă lui Petriceicu, în octombrie 1673, de către Sobieski) 41.

Refugiat în Polonia, Ştefan Petriceicu şi fiii surorii sale, Ion şi Nicolae Hâjdeu, împreună cu o seamă dintre oamenii săi, cum ar fi Apostol Catargiu, Grigore Hăbăşescu, Vasile Turcul şi Iacob Halipinschi (Halepliul), au primit, în 1676, indigenat polon (Apostol Durac îl primise încă din 1673, în urma intervenţiei lui Sobieski, drept răsplată pentru serviciile aduse cauzei creştine), fiind acceptaţi în rândurile nobilimii poloneze. Acum Petriceicu cumpără şi arendează moşiile Zarajskie, Koniuszek, Lonswice, Mosciska şi Olszanik, situate în Rutenia (în zona Liowului). Totodată, Seimul polon a votat, pentru fostul domn moldav, un venit anual, ce urma să-i fie achitat din tezaurul statului, în valoare de 20.000 de zloţi, însă, cum acesta era mai tot timpul în lipsă de lichidităţi, Petriceicu va primi foarte rar aceşti bani.

Cu toată viaţa sa tumultoasă, Ştefan Petriceicu a avut vreme să se aplece cu evlavie şi asupra celor sfinte, el ctitorind o serie de lăcaşe de cult. Astfel, în anul 1673, va porunci zidirea unei biserici de piatră cu hramul „Sfântul Onofrei”, în satul Mănăştioara, din apropierea oraşului Siret (aceasta fiind o copie fidelă, dar la scară mai mică, a ctitoriei marelui Ştefan de la Putna). Ctitoria sa a fost ridicată în locul unei bisericuţe de lemn, construită din îndemnul preotului Mihu din Siret, care a dăruit-o mănăstirii Putna. (Ea a fost întărită, mai întâi, de către Alexandru Lăpuşneanu, domnul Moldovei între 1552-1561 şi 1564-1568 şi, apoi, de către Vasile Lupu, care a guvernat statul moldav între martie 1634 şi 3 aprilie 1653, şi din 28 aprilie până în 8 iulie 1653).

De asemenea, Ştefan Petriceicu a dispus înălţarea bisericii cu hramul „Sfântului Ioan Botezătorul”, din Siret, construind sau refăcând, de fapt, vechea ctitorie a catolicei Margareta-Muşata, mama lui Petru I Muşat (1375-1391), care a şi fost îngropată aici. Biserica aceasta a fost distrusă din porunca lui Bogdan al III-lea cel Orb (domnul Moldovei din 2 iulie 1504 până în 20 aprilie 1517) 42.

Preocupat şi de asigurarea unei baze materiale necesare dezvoltării aşezămintelor religioase, Ştefan Petriceicu dăruieşte acestora părţi din moşiile şi chiar vetrele unor târguri (fără, însă, a despăgubi în vreun fel pe proprietarii de drept), printre altele, el punând în posesie, în 1673, schitul Zagova cu „20 de pământuri şi 12 fălci fâneţuri”, din hotarul târgului Hârlău, odată cu un vad de moară, pe Barilul, în jurul schitului pomenit formându-se, ulterior, satul cu acelaşi nume.

El a murit, în anul 1690 (mâhnit şi dezamăgit profund de ingratitudinea şi nestatornicia arătate de regele polon Jan al III-lea Sobieski faţă de el), găsindu-şi locul de veci în biserica „Sfântul Onufrie”, de la mănăstirea Schitul Nou, din Lawrow, aflată în zona localităţii Nowi Sambor, nu departe de Lwow (Liow), capitala ţinutului rutean. Acolo a fost înmormântat, se pare, şi fostul său tovarăş de arme Constantin Şerban Basarab (ce murise, deja, înainte de 7 iulie 1685) 43.

Averea sa, constând, în special, din proprietăţile funciare amintite, va fi moştenită de nepoţii lui de soră, Ion şi Nicolae Hâjdeu, pe care îi adoptase. Urmaşii acestora vor rămâne în Polonia, până în secolul XIX, printre ei numărându-se multe personalităţi ale vieţii culturale (mai ales în domeniul literaturii), cunoscutul învăţat şi scriitor Bogdan Petriceicu Haşdeu 44, fiind cel mai de seamă descendent al său.

 

Prof. TIBERIU CIOBANU

Fişa autorului:

 

A publicat 330 de studii şi articole şi a susţinut 130 de comunicări ştiinţifice.

A publicat următoarele 11 cărţi:

Victorii celebre ale oştilor române, Ed. Brumar, Timişoara, 1997;

• Mihai Viteazul domnul primei uniri, Ed. Brumar, Timişoara, 1998;

• Domnii îndelungate în istoria românilor, Ed. Eurostampa, Timişoara, 1999;

• Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Ed. Excelsior, Timişoara, 2000;

• Domnitori nedreptăţiţi din istoria românilor, Ed. Marineasa, Timişoara, 2001;

• Oştile române şi cruciadele antiotomane, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2002;

• Voievozi desăvârşitori ai statelor medievale Ţara Românească şi Moldova, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2003 (cu sprijinul Ministerului Educaţiei şi

  Cercetării);

• Incursiuni în istoriografia românească referitoare la Banatul medieval, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2004 (cu sprijinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării);

• Douăsprezece povestiri adevărate despre Mihai Viteazul, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2005

• Domnitori români mai puţin cunoscuţi, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2005 (cu sprijinul Agenţiei Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică);

• Voievozi şi domnitori români (sec. XIV-XVI), Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2006 (cu sprijinul Agenţiei Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică);

  În pregătire:

• Vlad Ţepeş un „voievod absolut”

 

Note

1 În octombrie 1582, s-a introdus, în apusul şi centrul Europei, stilul nou sau calendarul gregorian (numit astfel de la numele autorului reformei Papa Grigore al XIII-lea, cel care a păstorit Biserica Catolică, între 1572-1585), calendar pus în concordanţă cu anul solar (ce are la bază durata anului tropic, adică 365 zile 5 ore 48 minute şi 46 secunde). În Ţara Românească şi în Modova, s-a continuat, însă, cu calendarul iulian (numit astfel de la numele marelui om politic, general, scriitor şi orator roman Caius Iulius Caesar – ce a trăit între 100 şi 44 î.Hr. – cel care, în anul 45 î.Hr., a stabilit, pe baza calculelor astronomului grec Sosigenes, din Alexandria, ca durata anului să fie de 365 de zile şi 6 ore, până la reforma sa, la romani, anul având 355 de zile) sau stilul vechi. Pentru a se obţine data corespunzătoare a stilului nou trebuie adăugate 10 zile pentru intervalul 4 octombrie 1582 – 28 februarie 1700; 11 zile pentru intervalul 1 martie 1700- 28 februarie 1800; 12 zile pentru intervalul 1 martie 1800 – 28 februarie 1900 şi 13 zile pentru intervalul 1 martie 1900 – 1 octombrie 1924 (după alte surse 1919), când am introdus şi noi, oficial, stilul nou, ziua de 1 octombrie devenind 14 octombrie (C-tin şi Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 394; Dicţionar enciclopedic, vol. I, Bucureşti, 1993, p. 300, 366; Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 41, p. 556).

2 C-tin şi Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 404. Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 458-459.

3 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, în Cartea cronicilor, Iaşi, 1986, p. 417.

4 C-tin C. Giurescu, Istoria Românilor, ediţia a II-a (revăzută şi adăugită), vol. III (partea I), Bucureşti, 1944, p. 142.

5 Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, 1987, p. 389.

6 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 388.

7 Miron Costin, op. cit., p. 419.

8 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Opere (ediţie critică de Gabriel Ştrempel), Bucureşti, 1982, p. 221.

9 Istoria lumii în date, p. 563; Constantin Rezachievici, Principii Dimitrie Wisniowiecki şi Mihail Korybut Wisniowiecki şi înrudirile lor cu Bogdăneştii şi Movileştii. Lămurirea unor confuzii, în „Arhiva genealogică”, Serie Nouă, III (VIII), nr. 1-2, Bucureşti, 1997, p. 379-384.

10 Nicolae Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p. 231.

11 Columna lui Traian (editată de B. P. Haşdeu), tom III, Bucureşti, 1883, p. 477-479.

12 Francesco Buonvisi, Nunziatura a Varsovia, I (1673-1674), Roma, 1965, p. 124, 155, 186.

13 Istoria lumii în date, p. 189; Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 232.

14 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IX/ 1, Bucureşti, 1897, p. 269.

15 Istoria lumii în date, p. 189, 563.

16 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 269-271; Francesco Buonvisi, op. cit., p. 209-210, 233.

17 I. Hudiţă, Recueil de documents concernant l’histoire des pays roumains tirés des archives de France, Iassy, 1929, p. 183, 185; V. Lascu, Documente inedite privitoare la situaţia ţărilor române la sfârşitul secolului XVII, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj”, XII, Cluj, 1969, p. 244.

18 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 273; Francesco Buonvisi, op. cit., p. 256, 318.

19 Arhiva Istorică a României (editată de B. P. Haşdeu), tom II, Bucureşti, 1865, p. 26-27; I. Hudiţă, op. cit., p. 195-196; Eugen Stănescu, Din istoria ideilor politice, în Omagiul lui P. Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 315-316.

20 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. XI, Bucureşti, 1939, p. 144, 149; Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XX, Bucureşti, 1910, p. 180-184.

21 Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 392.

22 C-tin C. Giurescu, op. cit., p. 143.

23 Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 392.

24 C-tin C. Giurescu, op. cit., p. 143.

25 Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 392.

26 Ibidem.

27 C-tin C. Giurescu, op. cit., p. 144.

28 Ibidem.

29 Istoria lumii în date, p. 565.

30 Theodor Holban, Două acte despre lupta de la Hotin din 1673, înRevista istorică”, XXIV, Bucureşti, 1938, p. 144-147; Traian Ionescu-Nişcov, Memoriul boierilor munteni către ţarul Rusiei, în „Revista arhivelor”, nr. 2, Bucureşti, 1960, p. 224.

31 Istoria României în date, p. 143.

32 Sever Zotta, Serdarul Vasile Bainski «nepotul» lui Ştefan Vodă Petriceico, în „Arhiva genealogică”, II, Bucureşti, 1913, p. 84-93, p. 110-122.

33 Gheorghe Duca va muri, peste un an şi ceva, în Polonia, la Liow, la 25 martie (10 aprilie după stil nou – n.n. T.C.) 1685, din cauza unui atac de apoplexie pe care l-a suferit, la aflarea veştii că suma de bani (180 de pungi) cerută, drept preţ al răscumpărării sale, şi trimisă de soţia sa, doamna Anastasia, a fost oprită pe drum, în Transilvania (C-tin C. Giurescu, op. cit., p. 152).

34 Istoria României în date, p. 143; C-tin C. Giurescu, op. cit., p. 150, 152.

35 Cărturar, poet şi traducător român (pe numele său laic Dumitru Barila), Dosoftei s-a născut în ţinutul Sucevei, pe la 1624, şi a trăit, până în anul 1693. A fost mitropolit al Moldovei, între 1671-1674 şi din 1675 până în 1686. El a promovat introducerea limbii române în biserică şi a instalat, la Iaşi, o tipografie unde a tipărit în româneşte numeroase cărţi bisericeşti. Creator al poeziei româneşti culte (el cunoştea literatura polonă, ucraineană şi neo-grecească), a tradus şi prelucrat din slavonă, după un model polon, Psaltirea pre versuri tocmită (publicată în anul 1673 la Uniew în Polonia) – prima mare operă în versuri tipărită în româneşte, remarcabilă prin intuiţiile lirice şi prin inventivitatea ritmurilor (la fel ca la marii noştri poeţi clasici de mai târziu, modelul cult se îmbină cu modalităţile de exprimare ale poeziei populare) – precum şi alte lucrări religioase cum ar fi: Psaltirea de-nţeles, Viaţa şi petrecerea sfinţilor (publicată la Iaşi în 1682) în 4 volume (aceasta a constituit mult timp una dintre lecturile preferate ale vremii), Liturghierul, Molitveni de-nţeles, Parimiile preste an, Octoih. Aceste cărţi de slujbă, traduse din greceşte în româneşte, au contribuit la statornicirea cultului în limba română. Opera sa laică cuprinde o istorie, în versuri, a Moldovei, stihuri închinate stemei ţării şi traducerea prologului dramei Erophile a scriitorului cretan Gheorghios Hortatzis. Dosoftei este primul poet cult al literaturii române, depăşind prin geniul poetic modelul literaturii religioase canonice (Dicţionar enciclopedic, vol. II, Bucureşti, 1996, p. 134; C-tin şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până în prezent, Bucureşti, 1975, p. 453-454).

36 Theodor Holban, Regele Mihail Wisniowiecki şi românii, în „Cercetări istorice”, Muzeul de Istorie al Moldovei, XIII-XVI, nr. 1-2, Iaşi, 1937-1940, p. 309-332.

37 Istoria lumii în date, p. 564.

38 Istoria României în date, p. 142; Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 185; Dicţionar enciclopedic, vol. II, Bucureşti, 1996, p. 134; C-tin şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 453-454.

39 C.A. Stoide, Un episod din domnia lui Gheorghe Duca. Răscoala lui Hâncu şi Durac din 1671, în „Arhiva”, nr. 1-2, Iaşi, 1936, p. 27; Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 459-463.

40 La această bătălie a participat şi Constantin Şerban Basarab, fostul domn al Ţării Româneşti (între 1654-1658) şi, în două rânduri, şi al Moldovei (însă pentru perioade scurte de timp, în anii 1659 şi 1661), în fruntea unui steag alcătuit tot din 100 de călăreţi români (Nicolae Stoicescu, Constantin Şerban, Bucureşti, 1990, p. 124; P.P. Panaitescu, Pribegia lui Constantin Şerban Basarab şi a lui Ştefan Petriceicu şi testamenturile lor, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice”, S. III, tom XXI, Bucureşti, 1939, p. 373-432).

41 Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 392.

42 Mircea D. Matei, Cercetările arheologice de la Siret (1984-1989). Raport de etapă, în „Suceava”, XXIV-XXV, Suceava, 1997-1998, p. 78-82.

43 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 127; P. P. Panaitescu, op. cit., p. 432.

44 Mare scriitor, lingvist, filolog, folclorist şi istoric român, ce a trăit între anii 1838-1907. S-a născut la Cristineşti (Hotin), în Basarabia (aflată sub stăpânirea Rusiei din 1812). El şi familia sa au revenit în Moldova pe la mijlocul veacului al XIX-lea. Profesor universitar la Bucureşti, B. P. Haşdeu devine academician, în 1877. Dând dovadă de un spirit enciclopedic, el a condus numeroase publicaţii satirice („Aghiuţă”, „Satyrul”), istorice („Columna lui Traian”, „Arhiva istorică a României”), literar-culturale („Revista nouă”). Director al Arhivelor Statului, din 1876 până în 1900, B. P. Haşdeu a fost un înfocat militant unionist, antidinastic şi antijunimist. A scris versuri romantice de inspiraţie socială şi fantastică („Sarcasm şi ideal”); proză de notaţie realistă, cu puternice influenţe livreşti („Duduca Mamuca”) sau de evocare a trecutului („Ursita”); drama istorică în versuri „Răzvan şi Vidra”, prima reuşită a genului din literatura română; comedia „Trei crai de la Răsărit”, satiră a stricătorilor de limbă. Întemeietor al lingvisticii, filologiei şi lexicografiei ştiinţifice româneşti. Primul lingvist român care a folosit larg metoda comparativ-istorică („Principii de filologie comparativă ario-europea”) şi care a atras atenţia asupra substratului dacic („Perit-au dacii?”). A formulat, pentru întâia oară, în mod argumentat, teoria circulaţiei cuvintelor. A proiectat un vast dicţionar al limbii române („Etymologicum Magnum Romaniae”, elaborat până la cuvântul bărbat), conceput ca o enciclopedie a traiului, credinţelor şi psihologiei poporului român, punând la temelia lui limba vie; a realizat, prin corespondenţă, prima anchetă dialectală din România. A fost unul dintre fondatorii folcloristicii comparate din România, a studiat geneza motivelor (vol. II din „Cuvente den bătrâni”). A pus bazele filologiei ştiinţifice româneşti prin precizarea unor metode şi principii de studiu care preconizau publicarea integrală a documentelor, însoţite de un comentariu filologic şi istoric. Bun cunoscător al limbii slave, a publicat documente slavone, ruseşti, sârbeşti şi polone privind istoria Ţărilor Române. Admirator al lui Bălcescu, a scris în formula romantică a acestuia monografia „Ion-Vodă cel Cumplit” şi „Istoria critică a românilor”. Spre sfârşitul vieţii, zdruncinat de moartea fiicei sale, Iulia, a cultivat spiritismul publicând lucrarea „Sic cogito” (Dicţionar enciclopedic, vol. III, Bucureşti, 1999, p. 35).

• Pentru anii de domnie ai voievozilor, domnitorilor şi principilor Petru I Muşat, Bogdan al III-lea cel Orb, Alexandru Lăpuşneanu, Ieremia Movilă, Vasile Lupu, Constantin Şerban Basarab, Gheorghe Duca, Grigore Ghica, Dumitraşcu Cantacuzino, Constantin Cantemir, Dimitrie Cantemir şi Mihail Apafi I, vezi Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 455, 457, 458, 459, 462; C-tin şi Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 396, 400, 401, 402, 403, 404, 415; Idem, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 904, 907, 908, 909, 910, 916; Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 803, 808, 810, 811; Istoria României. Compendiu, edţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 513, 514, 515, 516; Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 568, 569, 570 şi Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 803, 804.

 

SUMMARY

The last in the line of the little known but worthy Romanian princes presented in this book is Ştefan Petriceicu. The majority of our history treatises make no mention of him. Prince of Moldavia (10 August 1672-November 1673; December 1673-22 February 1674; 25 December 1683 – March 1684) he belonged to the Moldavia upper class. At the beginning he fought along with the Turks against the Poles and conquered Cameniţa(30 August 1672). He was put by grand vizier Fazal-Ahmet Pasha in charge of controlling the fortress of Hotin and the area around it, the bridge over the Dniepre and Cameniţa where an Ottoman garrison was installed. Soon he realized that the Ottoman expansionism posed a threat to the integrity of his country. Having a change of heart, he sought to establish close links with Poland. Therefore he solicited aid from king Michael Korybut Wisniowiecki (1669-1673) in order to launch an anti-Ottoman campaign along the Prut and then southwards to the Danube. His plan was to destroy the enemy military units stationed in Tighina, Cetatea Albă and Ismail and afterwards to head for Istanbul with the support of the Serbs who were ready to rise against the Ottomans. He revealed his intentions to the doge of Genoa in a letter sent from Jassy on 31 March 1673. Since April 1673 all the European royal courts had been informed about Petriceicu’s plans to fight along with the Poles against the Turks.

On 11 November 1673 at Hotin 40,000 Poles with the Moldavian help defeated 60,000 Turks. The death of the Polish king and the political strife over the vacant throne represented a drawback for the anti-Ottoman cause. The diminished Polish army maintained on the theatre of war – which was looking after their interests – and the indiscipline among the forces of occupation brought about the Romanians’ political and military aversion. By the end of November 1673, prince Ştefan was abandoned by his boyars who refused to support his pro-Polish and anti-Ottoman policy. Ousted by the Sultan’s order and replaced with Dumitraşcu Cantacuzino, prince Petriceicu continued to fight for his cause together with his protectors and managed to banish his successor. Then a large part of the Moldavian army joined the Turks and with the help of 20,000 Tartars launched a strong offensive against the Polish forces of occupation in winter 1673-1674. The Poles were defeated two times at Podişoare and Movila Răbâiei(Gura Bohotinului)from where, in February 1673, outnumbered by the enemy, Ştefan Petriceicu withdrew, leaving the battlefield at night time. From exile he sent a letter to tzar Alexei Mikhailovich Romanov soliciting 10,000 soldiers to continue the anti-ottoman fight and to regain his throne. At the end of 1683 he returned to Moldavia at the head of a Polish-Cossack army and occupied Jassy on 19 December in absence of prince Gheorghe Duca who was taking part in the siege of Vienna along with the Turks. Once back in the country, Duca was taken prisoner and brought to Poland. Prince Ştefan’s second reign was very short as he lacked the support of his traditional allies, the Poles. Under the Tartars and the Turks’ threat, he was forced to leave country and went to Poland in March 1684.

In spite of his tumultuous life, prince Ştefan had inclinations to cultural activities. He was a supporter of the great scholar and hierarch Dosoftei, the author of Psaltirea în versuri, the first Romanian literary work in verses, published in Poland in 1673. He also commissioned several places of worship as ‘St. Onofrei Church’ in the village of Mănăştioara (near Siret town) and ‘St. John the Baptist Church’ in Siret.

Prince Ştefan died in 1690 and was buried in ‘St. Onufrie Church’ at the Monastery of Schitu (near Lwow).

His successors lived in Poland until the middle of the 19th century. One of them was the famous Romanian historian and editor Bogdan Petriceicu Haşdeu(1838-1907).             

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)