index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

  Apologia naţionalismului sau de ce ar fi trebuit să mă nasc evreu

de  Oleg Garaz     - Cluj-Napoca

Un text care vine oarecum in continuarea textului "Romania ca strainatate...". Are un titlu mai problematic - "Apologia nationalismului sau de ce ar fi trebuit sa ma nasc evreu",  este ecuatia continuitatii ideatice...
Impresii si pareri personale in FORUM

 

Teză: Despre românii mei dragi…

… care şi-au consumat destinele într-un anonimat demn de un roman al realismului obscen de crud „ŕ la“ Rasputin sau Astafiev, … care au lovit, încrâncenat şi neîndurător, în viaţă şi viaţa, la rându-i, a dat în ei, înfundându-i tot mai adânc, până la genunchi, până la brâu, până la piept, în pământul care-i şi primi, în final, rând pe rând, …care au mers cărându-şi destinele în spate, călcând, tăcuţi şi încrâncenaţi, drumul care, inevitabil, îi ducea înspre groapă…

Bunicul Sava a ars în propria casă, probabil din cauza unei ţigări, care scăpată pe jos în timp ce bunicul adormise, provocă incendiul care i-a fost fatal. A ars pe la începutul anilor ’80, după ce pe la începutul anilor ’40 scăpă dintr-o închisoare românească pe care nemţii, presaţi de înaintarea trupelor de „eliberatori“ sovietici, o incendiaseră cu tot cu deţinuţii pe care, în marea lor grabă, nu reuşiseră să-i execute. Chiar avuseseră prilejul să „admire“ priveliştea incendiului, de pe nişte dealuri din apropierea închisorii, în retragerea grăbită înspre satul natal, împreună cu bunica ce-l salvase atunci prin mituirea unui funcţionar român.
Avusese de a face cu închisoarea românească din moment ce la el în sat, în Susleni, pe timpul colectivizării, era responsabilul cu stârpirea chiaburilor şi conform listelor întocmite de el oamenii erau ridicaţi, noaptea, în lumina farurilor de camioane ale NKVD-ului, şi duşi pe drumul Siberiei, un drum fără de întoarcere. Se pare însă că se mai şi întorsese cineva, deoarece într-o seară, în timpul cinei, când toată familia stătea în jurul mesei, geamurile zburară spulberate de tirul, imprecis ce-i drept, al unui răzbunător. Şi parcă nu ar fi fost suficient, scenariul se mai repetă… Iar pe acei trăgători nu-i interesa faptul că după predarea listelor, aproape în fiecare noapte înainte de încă o „acţiune de purificare“, bunicul făcea turul satului, înştiinţându-i pe cei „marcaţi“ despre soarta ce-i aşteaptă şi dându-le astfel timpul necesar pentru a fugi.

… care şi-au consumat din îndârjire şi frustrare muşcând din ei înşişi, atâta timp cât îndurătorul Dumnezeu era prea departe, iar Destinul era pentru ei o abstracţiune de care nici nu erau conştienţi. Muşcau şi sfâşiau din cei apropiaţi, din vecini şi prieteni, din propriii copii, spulberându-le ultimele urme de iubire şi transformând totul într-o răfuială aberantă al cărei sfârşit se confundă cu propriul lor sfârşit fizic…

Bunicul Gavril a fost un om dur, aspru, iute la mânie şi bătaie deopotrivă, care nu prea îşi făcea probleme cu stăpânirea violenţei care-l măcina în încrâncenarea de care dădea dovadă oricând ceva (sau cineva) contravenea vrerii lui. Aşa îşi trăi viaţa, în spatele ochilor mijiţi, în permanenţă atent la greşelile celorlalţi, în permanenţă atent la inviolabilitatea hotarelor propriei lui voinţe, în permanenţă ironic, sec şi concis, deloc încrezător în bunătatea oamenilor, circumspect şi prevăzător, scrutând mai degrabă decât privind, într-o continuă evaluare a propriilor beneficii. Muri paralizat, luându-i-se până şi darul vorbirii, cu voinţa-i închisă în trupul asupra căruia nu mai avea nici o stăpânire, lipsit de posibilitatea de a-şi mai stăpâni numeroasa-i familie… fără a-l plânge prietenii, … fără a-l fi plâns cu destulă sinceritate chiar descendenţii lui.

… care au năzuit totuşi spre frumosul pe care l-au înţeles fiecare în felul lui, simplu şi din adâncul sufletului cântând ceea din ce Kant îşi construi celebrele analitici ale Frumosului şi Sublimului. … care, ignoranţi fiind din talpă ţărănească, au ştiut confunda dragostea cu frumosul, magia cu autenticitatea...

Bunica Maria a fost o femeie foarte muzicală. Analfabetă fiind, limbajul muzicii a fost pentru ea un limbaj care a substituit şi compensat toate aceste carenţe culturale. A avut o voce deosebită, dar şi o memorie impresionantă, mai pe scurt a avut o fire artistică în sensul deplin al cuvântului, chiar dacă nu a profesat arta interpretării folclorice pe podiumurile de concert. Talentul muzical şi-l manifesta, însă, pe lângă cântarea vocală propriu-zisă, în modalităţi cu totul neaşteptate. Fusesem înfiorat asistând la un „ritual magic“ înscenat de bunica, atunci când, în timp ce gătea ceva la plită (şi observând că o „spionez“), s-a pus pe articulat incantaţii însoţite de gesturi specifice, prin care parcă stimula elementele implicate în această „alchimie“ alimentară să interacţioneze cât mai activ. Fusese un act realmente sincretic, melodico-poetic-coregrafic, de o asemenea putere invocativă, dar şi sugestivă, încât îl ţin minte şi astăzi în toate cele mai mici detalii.
A avut o viaţă grea, de ţărancă necăjită de vitregiile unei existenţe rurale. A născut doisprezece copii, din care au supravieţuit doar şase. Războiul şi foametea care au urmat, şi nu doar, îşi spuseseră din greu cuvântul. A murit de tromboză, cu picioarele-i putrezind din cauza venelor astupate, iar patul de suferinţă se transformă, încet-încet, în patul de moarte.

… care şi-au dorit ascensiunea şi abandonul unei vieţi în care erai un fir de iarbă sau un bulgăre de noroi, în care năşteai şi mureai, în care nici o speranţă nu ar fi trebuit să se mai împlinească, … care s-au încumetat să viseze, să spere şi să-şi trăiască viaţa într-o conformitate absolută cu propria imaginaţie şi împătimire, … care au avut curajul şi fantezia de a crede că ar putea exista şi ceva mai bun…

Mama mea, Vera, pe când avea doar paisprezece ani, plecă la Chişinău, unde trecu admiterea la Liceul de Muzică „Ştefan Neaga“, la secţia de canto, pe care îl şi absolvi, de această dată la secţia dirijat cor academic. Plecă din satul în care „oamenii aveau prea mult glod în suflet“, după cum spunea mai târziu ea însăşi, plecă pentru ceva mai bun, mai luminos, pentru ceva ce credea că merită, iar verbul „a pleca“ îl înfăptui mai degrabă în semnificaţia unui alt verb – „a fugi“. Astfel, deveni profesoară de dirijat cor academic, meserie pe care a practicat-o până la pensionare. Însă nu se mulţumi doar cu propria salvare, ci îi scoase din „glodul sufletesc“ de la ţară şi pe ceilalţi fraţi ai ei, toţi realizându-se ulterior ca muzicieni şi medici. Tatăl meu, Ion, plecă din sat pentru a face medicină, însă intră la Facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic din Chişinău, pe care îl absolvi cu „magna cum laude“, făcând în acelaşi timp a doua facultate – filologia română. Studiile şi le făcu împreună cu fratele său – Efim – care deveni ulterior doctor docent în aceeaşi instituţie. Aşa deveni tatăl meu profesor de ştiinţe sociale şi plecă la Soroca pentru a ocupa postul de director al Liceului Pedagogic din localitate. Acolo a cunoscut-o pe mama… Ion şi Vera avură doi copii, Oleg şi Vladimir. Oleg realiză visul mamei lui şi s-a făcut muzicolog, iar Vladimir a realizat visul tatălui său şi se făcu medic-chirurg…

„Antiteză“: Despre evreii mei dragi…

… care prin tot ce-au făcut au justificat calificativul de „popor ales“, fiecare dintre ei fiind ales pentru a-mi da ceva bun, frumos şi adevărat… care mi-au oferit cunoaşterea, … care m-au ajutat să mă cunosc mai mult decât, poate, aş fi fost capabil vreodată, oameni cărora le datorez o bună parte din ceea ce sunt şi ceea ce pot. Au fost cu toţii, evreii mei dragi, oameni de care m-am putut ataşa prin însăşi faptul cuminţeniei lor omeneşti, al onestităţii şi integrităţii pe care le emanau prin tot ceea ce făceau… oameni de la care am putut învăţa simplitatea limpede şi tandră a superiorităţii…

Am învăţat să cânt la pian de la Raisa Minasievna Şatan, o doamnă care îşi făcuse studiile muzicale la Conservatorul din Praga încă înainte de Cel de-al Doilea Război Mondial. Era o femeie ale cărei mâini le admiram, din moment ce, poate, pentru prima dată vedeam în faţa ochilor nişte mâini înţelepte, nişte mâini care îmi comunicau ceva la modul propriu, şi nu atât prin sunetele pe care le produceau, ci prin chiar felul lor de a face ca însăşi mişcarea lor să-mi vorbească simultan despre o multitudine de lucruri. Aşa învăţasem că, în afară de scris-citit şi graiul vorbirii, mai există încă o limbă – cea a mâinilor înţelepte. O limbă magică în sensul propriu al cuvântului. Trebuiau doar învăţate mişcările potrivite. Cred că asta ar putea fi cea mai corectă exprimare, din moment ce limbajul muzicii îl cunoşteam şi îmi era într-o mare măsură familiar, însă doar această femeie îmi arătă cum stăteau, de fapt, lucrurile. Muzica era o înţelepciune pe care un om care o deţinea o transmitea altuia în stare să-l înţeleagă. Într-un târziu înţelegeam că fusesem ales…
Iar mergând la şcoala muzicală de şapte ani din Soroca, la care îşi făcu ulterior studiile şi Vladimir, am avut ca profesoară de istoria muzicii o altă doamnă, erudită, de un calm olimpian şi o cumsecădenie proverbială, de o înduioşătoare candoare şi de un exemplar tact pedagogic – Liliana Zelmanovna Kesselbrenner. Nici până astăzi nu pot realiza o distincţie clară între două stări de lucruri, pe care le consider a sta la baza implicării mele în studiul muzicii: oare m-a pasionat ceea ce m-au putut învăţa aceste două femei sau pur şi simplu am rămas sedus de modul în care ştiau ele însele să se implice în profesarea muzicii?

… care m-au însoţit încă din primele momente în care păşeam dincolo de limitele protectoare ale familiei, care s-au impus drept un model exemplar al alterităţii tangibile şi cognoscibile…

Erau o comunitate destul de numeroasă – evreii din Soroca, oraşul meu natal care în perioada interbelică era considerat „cuib al ilegaliştilor comunişti evrei“. O stradă din oraş chiar purta numele unuia dintre aceştia – strada Morgenstern. Nu am avut de a face cu ilegalişti, ci, mai degrabă, cu profesori – Ana I. Linder – prima mea dirigintă, soţii Lerner, Haim şi Runia – profesori de limba rusă şi istorie, Liubovi A. Kolker – profesoară de franceză, Naum I. Rabinovici şi profesorul Feldman, familia Wasserman şi doi colegi de-ai mei de serviciu de la Liceul Pedagogic din Soroca – Mihail E. Burman şi David I. Haham..
Au mai fost şi colonelul Malţer, şi cuplul Davidovici, cu ale căror fiice – Sofia şi Raisa – suntem prieteni de peste două decenii şi de la care se întâmplă să mai primesc telefoane de prin părţile Californiei. A fost şi medicul oftalmolog, celebru prin părţile locului, doctorul Aţel, un rafinat iubitor de muzică şi un om de o uluitoare deschidere culturală, pe care-l vedeam la fiecare conferinţă muzicală pe care împreună cu alţi profesori de la Liceul Pedagogic din Soroca, le organizam în fiecare lună.
Iar primii evrei din Soroca de care-şi aminteşte mama au fost trei fraţi librari care încă de pe vremea românilor deţineau un magazin de cărţi şi care cu aceeaşi insistenţă binevoitoare îi recomandau mamei diverse cărţi, oricând ea intra să-şi mai cumpere un volum-două.

… care prin însăşi prezenţa lor sugerau toleranţă, iar modul în care îşi structurau relaţiile în propria lor comunitate rămăsese, în definitiv, un model inaccesibil pentru celelalte etnii convieţuitoare, … care prin spiritul de întrajutorare, prin gradele de coeziune internă şi prin eficienţa modelului lor comunitar au stârnit o invidie pe care o trăiesc până şi în prezent cei care i-au putut cunoaşte…

Toţi aceşti oameni făceau parte dintr-o comunitate extrem de numeroasă, în raport cu numărul populaţiei din oraş, erau medici şi comercianţi, militari şi profesori, muzicieni şi măcelari. Cu toţii au servit comunitatea, aşa cum au ştiut-o ei face mai bine, şi şi-au trăit sorocul în pace şi linişte, cu tot antisemitismul latent, să-i spunem domestic, care caracteriza atitudinea faţă de evrei în fosta U.R.S.S.
Valul resurecţiei naţionale din ’89 a măturat o mare parte dintre aceşti oameni înspre alte zări. Tatăl surorilor Davidovici, Sofia şi Raisa, muri la Los Angeles după doar vreo câteva luni de la sosirea în lumea mai bună a Americii. Fusese o tragedie a întregii familii, deoarece muri de nostalgie şi dor pentru locurile în care-şi trăise viaţa. David Isakovici Haham tot revenea în fiecare an pentru a mai vizita rămăşiţele comunităţii evreieşti din Soroca, iar Mihail Emanuilovici Burman se făcu, prin părţile Americii de Nord, distribuitor de poştă, nemaiputând să profeseze acolo fascinaţia limbii şi literaturii ruse. Iar întreaga comunitate evreiască din Soroca, ce mai rămăsese din ea, prin grija ambasadelor abilitate, încet-încet luă drumul Occidentului sau Orientului. Aşa rămăsesem fără evreii noştri. Aşa se goliră aulele Academiei de Muzică, dar şi ale Liceului „Ştefan Neaga“ (şi nu doar) din Chişinău, majoritatea profesorilor-evrei plecând din Moldova, trezită la „conştiinţa de neam şi ţară“, înspre o viaţă mai bună prin alte părţi ale lumii…

… care-şi păstrau identitatea de a fi ei aleşii chiar şi în medii culturale diferite de mediul în care i-am cunoscut, iar criteriul, unic şi inalterabil, după care îi recunoşteam era aceeaşi simplitate limpede şi tandră a superiorităţii…

Venit în România pentru a-mi continua studiile muzicale, avusesem surpriza de a-l cunoaşte şi a-l avea ca profesor pe domnul Ferdinand Weiss. Domn şi profesor… Sau, poate, ar trebui, amplificând sugestia valorii, să adaug şi determinativul etnic. Era surprinzător să întâlnesc un om cu nimic diferit de dragii mei evrei şi profesori din Soroca şi Chişinău. Impresiona deschiderea lui înspre cele două spaţii culturale dominante ale Europei – Rusia şi Germania. Impresionau datele biografiei lui de pianist concertant şi acompaniator. Era surprinzător să discutăm în rusă probleme legate de citirea partiturilor simfonice, iar cele mai usturătoare observaţii erau spuse, de obicei, nu în română, ci… tot în rusă. În februarie 2002, Ferdinand Weiss muri, după o înfruntare tacită şi dârză cu moartea, înfruntare care-i marcă ultimii ani de viaţă. Muri mândru şi demn, muri admirat şi regretat de toţi cei care au avut norocul să-l cunoască…
A fost şi Eugenia Teterina, o frumoasă şi mândră evreică din Iakutsk, care va avea în sufletul şi în memoria ma un loc doar al ei…
Sinteză: Câte limbi materne poate avea un om?

Voi începe printr-o serie de truisme.
Limba maternă este prima limbă pe care o aude un om după ce vede lumina zilei. De obicei este limba în care vorbeşte propria lui mamă. Limba mamei este prima limbă în care un om începe să vorbească, cel puţin aşa obişnuim a crede despre ceea ce este o limbă maternă.
De când mă ţin, minte vorbeam două limbi: româna (în Basarabia noi îi spuneam moldoveneasca) şi rusa. Fără nici o segregare, însă cu diferenţa că în rusă vorbeam majoritatea timpului consumat în comunicare interumană, iar dulcelui grai matern îi revenea, în exclusivitate, timpul petrecut în intimitatea spaţiului domestic. Inaccesibil pentru rusă se dovedi a fi şi spaţiul rural, verile şi iernile petrecute la bunici fiind un al doilea context spaţio-temporal literalmente românesc, deoarece în Basarabia nu vedeai picior de rus pe la ţară. „Acasă“ deveni astfel un spaţiu bivalent cultural-topologic, urban-rural, însă şi pe criteriul omogenităţii lingvistice. Astfel m-am trezit, cu toate certitudinile minţii mele, în maternitatea primitoare a unui bilingvism deloc stânjenitor, ci chiar din contră.
Maternalitatea limbii române era una implicită, deoarece reprezenta un identificativ prin care recunoşteam spaţiul familiei şi neamului meu de sânge. Acest sentiment, prin extrapolare a identicului, se extindea, mai mult sau mai puţin conştient, şi asupra tuturor care practicau limba în care vorbeam în familie. Maternalitatea explicită, una funcţională, a limbii ruse se impunea însă cu de la sine putere peste structurile primare ale primei maternalităţi. Eram, culturalw vorbind, un copil cu două mame, prima fiind cea naturală – româna, iar a doua – hiperplacentara limbă rusă, care similar unui uter atotprimitor te înghiţea pur şi simplu în uluitoarea sa imensitate. Iar rătăcind prin interstiţiile şi meandrele ei, ale acestei oikumenice vastităţi, întâlneam oameni de o insurmontabilă, la prima vedere, alteritate culturală, cu care însă stabileam o comunicare satisfăcătoare, din moment ce şi ei, ca şi mine, rătăceau în meandrele aceluiaşi „uter“.
Armata o făcurăm împreună cu lituanieni şi kazahi, ceceni şi azeri, marî şi turkmeni, tătari din Crimeea (izgoniţi de către „tătucul“ Stalin prin părţile Uzbekistanului) şi evrei. Cu toţii vorbeam aceeaşi limbă, care pentru noi toţi realmente se articulă drept o limbă maternă – limba rusă. Şi pentru toţi, care în intimitatea grupărilor etnice (fenomen răspândit în armata sovietică) îşi cultivau limba maternă originară, cunoaşterea limbii ruse devenea, conform aceluiaşi mecanism comunicaţional şi atâta timp cât existam unii printre ceilalţi, ceva similar unei a doua limbi materne, o limbă, care similar limbii native, însă la un cu totul alt nivel, anihila diferenţele şi făcea posibil transferul cultural.
Ce însemna, de fapt, limba maternă, dacă nu un imaginar comun, împărtăşit de toţi cei care o practicau, dacă nu un mecanism de omogenizare a imaginarelor atât de eterogene, o „parolă“ prin care îi recunoşteai pe ai tăi? Iar rusa instaura această cvasiomogenitate între oameni care, cultural vorbind, nu deţineau nici o „parolă“ pentru a se recunoaşte în ceilalţi, vorbitori ai altor „parole“ lingvistice. Realizam un salt imens de la imaginarul domestic al românităţii la un imaginar infinit diversificabil, însă într-un context cu multiple grade de flexiune pe care ţi le oferea spaţiul limbii ruse.
Vorbirea unei limbi semnifică, într-un prim moment, aproape exclusiv, un model particular de reprezentare a experienţei unui individ care practică această limbă. Într-un al doilea moment, vorbirea unei limbi înseamnă raportarea experienţei subiective la un mod, împărtăşit comunitar, de structuri ale imaginarului prin care indivizii practicanţi ai unei limbi se identifică reciproc, dar îşi şi recunosc descendenţa de la un fond comun de sensibilitate şi imaginaţie. Astfel, vorbirea unei limbi impune cu de la sine putere articularea unui imaginar specific, al cărui atribut şi este în consecinţă. Îmi imaginez cât de surprins ar fi putut fi turkmenul Almas Amirov dacă i-aş fi vorbit în turkmena lui natală, acest lucru însemnând că el ar recunoaşte drept „al său“ şi ar împărtăşi un imaginar comun specific cu un europeoid, care nu avea cum să fi putut participa la o asemenea comuniune. Aşa şi era – nu aveam nevoie de turkmenă (eu nefiind un pasionat filolog-orientalist), din moment ce turkmenul Almas împărtăşea împreună cu mine accesul la experienţa limbii ruse.
Iar deschiderea în planul imaginarului slav, prin funcţia de „parolă“ pe care a avut-o limba rusă, a avut consecinţe nebănuit de profunde în planul sensibilităţii, pe care nu o mai puteam identifica doar în limitele exclusivismului românesc. Destul de dificilă a fost înţelegerea faptului că aceeaşi experienţă relatată în două limbi diferite semnifica, de fapt, reprezentarea ei în condiţiile şi posibilităţile pe care mi le ofereau două structuri diferite ale imaginarului. Schimbarea „codului de acces“ şi conexiunea de fiecare dată la o altă structură a imaginarului îmi prezentau, în consecinţă, două structuri diferite ale aceleiaşi experienţe, deoarece mă raportam la întreg fondul de reacţii spontane, atitudini, raţionamente şi reprezentări arhetipale totalmente diferite ale românilor şi ruşilor, reacţii şi reprezentări sedimentate şi cristalizate, însă practicate şi practicabile în calitatea lor de modele de maximă eficienţă şi performanţă existenţială.
Problema reuşi să se şi agraveze, deoarece învăţarea propriu-zisă a unei limbi străine ţintea, nici mai mult, nici mai puţin decât instaurarea acesteia în regim de „limbă maternă“, deci în calitatea ei de „cod de acces“, înspre a treia, a patra, a cincea etc. structură imaginară, înspre întreg fondul de actualitate a reacţiilor faţă de realitate, a modalităţii de autoreprezentare, a argoticelor, a ticurilor verbale, a straturilor de înţelepciune etc. etc. etc.
Doar judecând după vastitatea, profunzimea şi intensitatea fondului slav de sensibilitate, a unei imaginaţii forând adâncurile şi revărsându-se similar unei stări de „polovodie“ (revărsarea apelor la începutul primăverii), simţeam fiorii unei curiozităţi seduse de periculos de tentantele promisiuni ale unor noi spaţii, de această dată culturale. Modelele nu au lipsit, iar regimul sovietic ne-a făcut tuturor, românilor şi nu numai, un serviciu imens, redimensionând românitatea noastră monovalentă într-o structură proteică de o inimaginabilă putere de absorbţie, cu neînchipuite grade de flexiune, dar şi cu o nebănuită, de către creierii ideologici ai Moscovei, putere de rezistenţă culturală. Am putut rezista slavizării. Le cunoşteam limba, le asimilasem cultura, însă fără a fi ispitiţi să o uităm pe a noastră. Înţelesesem cu o suficientă claritate că structurile culturale nu se dislocă, ci, mai degrabă, se amplifică reciproc…
Însă nu puteam nega şi faptul că limba rusă ne dădu, tuturor celor care o cunoşteam, ceva din modul de a simţi, a gândi, de a vedea şi a reprezenta ruseşte, corupându-ne într-un mod ireversibil şi fără orice posibilitate de a mai putea să rostim, sus şi tare, neaoşul nostru exclusivism traco-geto-sarmato-daco-romano-carpato-danubiano-pontic. Era vorba, în consecinţă, despre un naţionalism… pluricultural.

Para(n)teză: … ergo sum

În tumultul gălăgioasei şi uneori chiar violentei „primăveri chişinăuiene“ din ‘88-’89, nu o dată trăirăm halucinantul sentiment al multiplicării identitare, în sensul în care ceea ce trebuia să erupă în mine similar unui spot orbitor de lumină – bucuria pentru restaurarea dreptăţii istorice – se prezenta simultan din mai multe puncte de vedere. Puteam simţi neliniştea evreilor, hăituiţi de memoria pogromurilor, dar şi agresivitatea sporindă a ruşilor care întrevedeau cu toată claritatea consecinţele atitudinii lor uşor dispreţuitoare faţă de români şi, în acelaşi timp, sesizând toate dedesubturile proaspăt declaratei independenţe a Republicii Moldova. Adoptarea tricolorului semnifica, instantaneu, nevoia unei conformări cu realitatea prea puţin acceptabilă de către ei, foştii „eliberatori“, cu violenţa cotidienă instaurată peste noapte în toată Moldova de către revendicativii „aborigeni“, care în sfârşit căpătaseră confirmarea faptului că sunt la ei acasă. Simţeam teroarea, groaza, frica şi ura care îi domina pe oamenii cu care până în acel moment trăisem într-un regim de tensiune, deşi latentă, dar totuşi controlată şi o toleranţă, care permitea comunicarea interetnică.
Mă întrebam atunci cât de român eram, din moment ce nu puteam împărtăşi pe de-a-ntregul exclusivitatea stării de entiziasm şi agresivitatea triumfătoare a propriilor mei conaţionali? Mă întrebam de ce mă simt într-o oarecare măsură „trădător“, negăsind în mine motivaţii suficiente pentru a urî alteritatea?
Aveam certitudinea că mă trag dintr-un neam românesc, cel puţin părinţii îmi sunt români get-beget. Însă formarea mi-o datoram comunităţii evreieşti, iar fondul de sensibilitate şi o bună parte a imaginarului o datoram culturii ruse. Plecasem înspre România în speranţa de a găsi totuşi un model al românităţii pe măsura modelulelor iudaic şi slav, ultimele două impunându-se ca modele de referinţă. Regăsisem însă o străinătate mult sub nivelul românităţii mele moldoveneşti, iar rivalitatea modelelor din conştiinţa mea impunea o ultimă resurecţie revendicativă a unui „naţionalism“ interior, a cărui insuficienţă îmi provoca un acut sentiment de sufocare. Nu mai puteam accepta exclusivismul motivaţiei fondatoare („de la Râm ne tragem“), destul de tâmpă, a dictonului „Noi suntem români“, iar „Hora Unirii“ genera un sentiment tăios al grotescului. Naţionalismul străbunicilor noştri se prezenta drept o piesă de muzeu, impracticabilă în condiţiile actuale, dar şi drept o acuză a laşităţii şi înapoierii noastre, a incapacităţii de a ne asuma trecutul şi prezentul altfel decât doar în limitele unei ideologii de tip populist, a cărei articulare era însoţită, necesarmente, şi de o energie revendicativă prea puţin explicabilă. Mă alegeam doar cu ruşinea de a fi român.
În fine, problema „naţionalismului“ meu interior sucombă într-o irelevanţă totală, iar ceea ce devenea tot mai clar era că soluţionarea ei trebuia s-o las mai degrabă pe seama evreilor şi ruşilor, a maghiarilor şi turkmenilor, a lituanienilor şi cecenilor, a tuturor celorlalţi, pe care cunoscându-i aş avea şansa să-mi cunosc mai bine limitele, dar şi consistenţa propriei mele românităţi.
Iar dacă ar fi să mă mai nasc încă o dată… cine ştie, poate în locul ruşinii aş fi ales simplitatea limpede şi tandră a superiorităţii. Aş fi ales să mă nasc evreu…

Oleg Garaz
Romania - Cluj-Napoca

 

 indexrevista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia sitului, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.