Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Dor de Basarabia

Profesor, Oltea Prelucă

 

Impresii si pareri personale in FORUM


E din nou primăvară. O primăvară capricioasă care s-a lăsat mult aşteptată şi care, în sfârşit, ne va bucura ochii cu flori de cireş şi câmp smălţuit cu bănuţi de păpădii şi sensibilitate de brânduşe, făcându-ne, fie şi pentru o clipă, să uităm de ceea ce e urât în natură şi în viaţa cotidiană.

Aşa o fi fost şi primăvara lui 1918? Poate. Atâta doar că în locul plugurilor, pământul era arat de obuze iar cântecul păsărilor era ucis de răpăit de arme. Sfintele pământuri româneşti erau năclăite de sângele celor trimişi într-un război ce le era străin. Braţele bărbaţilor erau obosite de lupta din tranşee şi de armele cărate pe toată lungimea frontului răsăritean. Şi braţele femeilor erau obosite de munca de bărbaţi şi de femei pe care o făceau acasă. Şi ochii bătrânilor erau obosiţi de mările de lacrimi vărsate pentru fiii ori nepoţii care nu mai veneau ori nu mai erau de unde să vie…Florile de lumină din ochii copiilor dispăruseră de mult din pricina foamei, neodihnei, spaimei şi dorului de tată.

Primăvara aceea era mohorâtă, fără prea mari speranţe, aşa cum fuseseră atâtea altele petrecute de românii dintre Prut şi Nistru striviţi, vreme de mai bine de 100 de ani de călcâiele ciubotelor ţariste. Natura reînvia dar nu părea să aducă vreo schimbare majoră în viaţa naţiei oropsite de jug străin. Moldova se proclamase în iarnă ,,slobodă şi neatârnată” dar cine ştia ce-o să mai aducă ziua de mâine de la uriaşul megieş răsăritean…

Şi totuşi…Aşa cum din putregaiul frunzelor căzute din toamnă ies la lumină florile primăverii, martie 1918 a adus cu sine ruperea definitivă a lanţurilor robiei şi Basarabia revenea acasă la Patria Mamă. Era primul act, prima etapă dintr-un proces ce avea să continue pe parcursul întregului an şi avea să culmineze cu realizarea României Mari.

Era un act firesc, ce venea după un şir de evenimente care demonstrau că o alternativă nu mai exista,funcţionarea independentă a republicii moldovene, în condiţiile economico-sociale şi politice de atunci fiind utopică; într-un congres de la sfârşitul lui octombrie reprezentanţii soldaţilor îşi exprimaseră dorinţa de autonomie (mult înainte de declaraţia lui Wilson); revoluţia bolşevică victorioasă a favorizat, cu decretele ei, mişcarea naţională ( o fi regretat ulterior Lenin dar…); armatele ruseşti în retragere au agravat starea de nesiguranţă a populaţiei civile; tensionarea relaţiilor româno-ruse în ianuarie 1918 ca urmare a trecerii trupelor româneşti peste Prut, situaţie care punea Basarabia practic între ciocan şi nicovală, ceea ce va determina proclamarea independenţei; ocuparea Ucrainei de către armatele germane, ceea ce crea practic un tampon între Basarabia şi Rusia, fapt ce a permis exprimarea voinţei majorităţii populaţiei fără teama unei intervenţii ,,salvatoare” dinspre răsărit.
Hotărârea de unire a Basarabiei a fost, înainte de toate însă, un act democratic, un act ce vădea bunul simţ milenar al românului, spiritul său de dreptate,dorinţa sa de conlucrare cu toţi aceia pe care, de-a lungul timpului, i-a primit în casa lui, chiar dacă, de multe ori apoi, a fost alungat şi din casa şi din ograda sa. O primă dovadă în acest sens o reprezintă prinipiul care a stat la baza constituirii Sfatului Ţării, instituţia ce avea să-şi asume responsabilitatea conducerii ţării în acea perioadă dificilă: pe lângă reprezentarea tuturor categoriilor socio-profesionale, a organizaţiilor de tineret şi femei, membrii săi reprezentau, pe lângă români (103 deputaţi), toate minorităţile naţionale: 13 ucraineni, 7 ruşi, 6 evrei, 5 găgăuzi,2 germani, 1 polonez şi 1 armean, proporţional cu ponderea fiecăruia în totalul populaţiei. O altă dovadă este aceea că toate hotărârile luate în perioada decembrie 1917- martie 1918 au fost luate cu majoritatea voturilor Sfatului. Şi o altă dovadă este chiar votul din 27 martie, când cei prezenţi au votat. 86 pentru unire, 3 contra , 36 s-au abţinut (13 fiind absenţi). Că în momentul respectiv armata română era prezentă în Basarabia? Este un fapt cunoscut de toată lumea. Condiţiile de atunci au reclamat acest lucru şi doar rău-intenţionaţii ori cei ce ştiu istoria ,,după ureche” sunt în stare să nege majoritatea românească a provinciei şi dorinţa legitimă a acestei majorităţi de a-şi apăra identitatea etno-lingvistică pe care numai în cadrul statului român ar fi putut s-o facă. Speranţele românilor majoritari se îndreptau atunci către ţara căreia îi aparţineu organic. Pot fi astăzi desconsideraţi pentru asta? Trebuie condamnaţi cei care au visat o Românie Mare formată numai din vechi teritorii româneşti, locuite majoritar de români care, de voie ori de nevoie, s-au dovedit gazde primitoare pentru atâtea neamuri străine? O Românie Mare care însă n-avea să supravieţuiască prea mult, o Românie Mare care se va vedea sfârtecată în parte din vina altora dar, mai ales, din vina ei, o Românie Mare ce rămâne o rană deschisă în sufletul românesc, un ideal ce pare tot mai îndepărtat. Deşi teoretic toţi politicienii, mai ales în campaniile electorale, deşartă uriaşi saci de promisiuni în ceea ce priveşte protecţia românilor din afara României, apropierea ,,de fraţii noştri”…etc, acestea rămân simple discursuri pentru care, cu siguranţă, ar fi invidiaţi şi de Farfuridi şi de Brânzovenescu. Campaniile electorale trec, românii din spaţiul extranaţional rămân o vreme cu speranţa că… Dar timpul trece şi nimic ,,dince-au auzit ei, cu urechile lor” nu se mai întâmplă. Şi atunci dau din mână a lehamite şi se întorc cu spatele către ţara care, în ultima vreme, a demonstrat că nu-i mai vrea, că nu-i mai pasă de ei, că sunt de fapt fraţi vitregi de care fraţii buni nu ştiu cum să se descotorosească. Basarabia n-a rămas, pentru mulţi dintre noi, decât un punct oarecare dintr-un program electoral oarecare scos, la patru ani, de la naftalină. În rest…câte o aniversare anemică a evenimentului din 1918, câte un reportaj despre contrabanda de la frontieră, câte o ştire despre înccercări de trecere frauduloasă a frontierei şi, mai ales, uitarea, ignorarea, ca şi cum, dacă ignori o problemă, aceasta dispare automat. Nu mai sunt ,,poduri de flori”, nu mai sunt soţii Aldea Teodorovici, nu mai este nici urmă din entuziasmul anilor 90; nici măcar Ilie Ilaşcu nu mai este închis şi nu mai poate fi folosit ca material de propagandă. Au rămas, spre nefericirea lor, românii Basarabiei, necăjiţi, debusolaţi, împinşi în unghere întunecate ale conştiinţei noastre. Sunt, în schimb, expresii jignitoare la adresa lor, controale tot mai severe la frontieră, nepăsare, ignoranţă, indolenţă…atitudini care lovesc sufleteşte şi cicatricile rămân ca dureroase aduceri aminte… Să-mi doresc, privind din punctul de vedere al unui basarabean, unirea cu România? Să-mi doresc să trăiesc alături de cei care afişează vădit aere de superioritate numai pentru că vorbesc fără accent? Nu ştiu dacă mi-ar fi uşor să iau o asemenea hotărâre. Ce aş avea de reproşat celor din România, dacă aş fi basarabean? Care ar fi motivele pentru care, pus eventual în faţa unui referendum în legătură cu unirea cu România, m-ar face să meditez cu multă atenţie înainte de a pune ştampila pe DA sau NU? Las deoparte evenimentele din trecut, deşi acestea, poate iertate dar niciodată uitate, se pot constitui în reproşuri la adresa Ţării Mame: sacrificarea Basarabiei în 1916, reprimarea stiliştilor, desfiinţarea multor şcoli aparţinând minoritarilor, politica economică defectuoasă, care a făcut ca Basarabia să rămânăcea mai înapoiată provincie românească, atitudinea jignitoare la adresa unor locuitori basarabeni (şi nu este vorba doar de sensul urât al numelui găgăuzilor),predarea provinciei fără nici o încercare de rezistenţă în 1940, predarea către URSS a celor care au luptat contra ruşilor, arestarea şi, practic, uciderea celor care au fost sufletul Unirii-Pan Halipa, Daniel Ciugureanu…etc Menţionez doar câteva aspecte actuale, extrem de dureroase, aspecte pe care România a dovedit că nu le poate gestiona, că nu poate găsi o soluţie viabilă în relaţiile bilaterale. 1.Doare enorm faptul că s-a uitat că, în 27 august 1991, în documentul trimis la Chişinău imediat după proclamarea independenţei noului stat dintre Prut şi Nistru se vorbea despre faptul că crearea unui al doilea stat românesc este ,,un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale Pactului Ribbentrop-Molotov îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român, unic şi indivizibil.” S-a uitat acest lucru foarte curând; s-au semnat tratate dezonorante pentru România, atât cele cu Rusia(1991,2003) cât-mai ales –cel cu Ucraina (1997) şi cu Moldova(1999).Tratatul cu Ucraina, iniţiat în 1993 şi încheiat definitiv, în mare grabă, în 1997, nu a fost decât o acţiune concertată pentru destrămarea unui deziderat la care îndrăzniseră să spere milioane de români din nefericitele străvechi teritorii româneşti furate în 1940. Altfel nu poate fi interpretată păguboasa întreprindere făcută în numele interesului de stat. Că doar numai pentru România mai funcţionează consecinţele pactului germano-sovietic. Şi cum să nu funcţioneze dacă tocmai cei care aveau datoria să apere interesele româneşti au trădat, recunoscând de jure furtul şi acoperind viciul de consimţământ din 1940? Tratatul cu Moldova vorbeşte de relaţii privilegiate între cele două părţi semnatare. Dacă s-ar putea acoperi numele semnatarilor pe întregul text, cititorul ar putea fi convins că citeşte un tratat cu Republica Malgaşă ori cu Sao Tome şi Principe ori cu orice stat aflat la mii de km distanţă şi cu care România nu are absolut nimic în comun şi nimic special. Unde-s privilegiile? Tratatul n-a făcut decât să legifereze cel puţin două frontiere ale incapacităţii, ale inconştienţei ori ale laşităţii: cea politică, reprezentată de bietul Prut, şi cea lingvistică, între limba română şi cea moldovenească. 2. Nici diplomaţii români trimişi la Chişinău nu se implică în acţiuni importante, care să convingă populaţia de bunele intenţii ale României; şi cum ar putea s-o facă dacă sunt trimişi de cei care-au uitat de unitatea etnico-ligvistică ce ne leagă şi care, în ciuda atitudinii de conjunctură, ne va lega întotdeauna? Ba uneori se fac o serie de gafe care lezează sensibilităţi de la Chişinău, dând apă la moara celor ce privesc urât spre apus. 3. Autorităţile româneşti iau măsuri economice sporadice, ineficiente, incapabile să facă faţă şantajului rusesc. Nu cred că, la ora actuală, există vreun plan de perspectivă îndelungată în ceea ce priveşte politica economică românească în Basarabia ori proiecte economice comune, viabile, care să scoată ţara dintre Prut şi Nistru din starea de subdezvoltare şi să genereze încredere. Se ia atitudine împotriva celor care fac mic trafic de frontieră, se confiscă benzina adusă în sticle de plastic, se taxează borcanele de bulion ori papucii de pâslă, sunt percheziţionate sever basarabencele ce vor să câştige un leu în plus îngheţând de frig prin pieţe şi bazaruri vânzând te miri ce. Ce fac autorităţile româneşti pentru a-i ajuta pe aceşti amărâţi ai soartei care nu vor decât să trăiască? 4.În ultima vreme România pare preocupată doar de relaţiile ei cu vestul; şcolile participă la tot soiul de proiecte de parteneriat cu şcoli din statele Uniunii Europene, dezvoltă acţiuni comune în domeniul cultural, educaţional, al prezervării moştenirii culturale şi naturale, al educaţiei pentru o cetăţenie democratică, etc.Sunt importante aceste acţiuni în perspectiva integrării europene a României. Dar nu s-ar putea realiza asemenea proiecte comune şi cu şcoli din Basarabia? Patrimoniul nostru comun nu mai contează? Nu mai au importanţă valorile vechi, materiale şi morale, ale societăţii româneşti tradiţionale pe care o reprezentăm împreună? Nu s-ar reuşi, în felul acesta, să se realizeze o mai bună cunoaştere reciprocă şi o educare a tuturor partenerilor în spiritul toleranţei şi colaborării, educaţie din care cu toţii am avea de câştigat? 5.Nici în ceea ce priveşte sistemul informaţional situaţia nu este mai bună; România nu găseşte fonduri pentru a contracara presingul rus, uitându-se că cine stăpâneşte informaţia stăpâneşte lumea. Basarabenii ştiu ceea ce li se comunică; ori dacă informaţia vine majoritar de la răsărit… 6. Doare şi desconsiderarea, devenită cotidiană, a basarabenilor consideraţi ,,ruşi”; obsesia asta a identităţii îi aruncă pe bieţii oameni ţntre Scylla şi Carybda: românii îi consideră români dar îi umilesc cu dispreţuitorul ,,ruşi”, ruşii îi consideră moldoveni, adică altceva decât români ori ruşi, iar ei înşişi, îndoctrinaţi de sovietici, învăţând istorie după cărţile lui Vasile Stati şi folosind dicţionarul român-moldovean produs de înţelepciunea aceluiaşi personaj, nu ştiu ce să mai creadă că sunt. Basarabenii trăiesc o adevărată dramă.Săracii Europei, chinuţi de nesiguranţa zilei de mâine, umiliţi în propria lor ţară de venetici de toate originile şi religiile şi culorile politice, înfricoşaţi de prezenţa katiuşelor de dincolo de Nistru, robi ai unui regim politic ce nu şi-a tăiat cordonul ombilical ce-l leagă de vechi obiceiuri ,,pravoslavnice”, şantajaţi cu tăiatul gazelor sau curentului dacă nu fac frumos spre răsărit, abandonaţi de fraţii de sânge de la apus, românilor basarabeni nu le mai rămâne decât nădejdea că Dumnezeu, în milostivirea sa, le va lumina mintea şi-i va îndrepta pe calea cea bună. Să îndrăznim să sperăm? Merităm un asemenea vis? Şi, mai ales, am fi capabili să gestionăm eventuala lui transformare în realitate?Suntem pregătiţi pentru un asemenea eveniment?Am fi în stare să ne sacrificăm pentru cine ştie câţi ani ca să-i aducem alături de noi, să-i convingem că merită să ne stea alături? Greu de spus. Oricum, se cuvine ca, în aceste zile de primăvară să ne plecăm cu veneraţie privirea către pământul românesc de dincolo de Prut şi să spunem o rugăciune pentru cei care, acum 87 de ani au hotărât unirea sa cu Ţara. Ar fi bine ca perioada dintre 27 martie şi 9 aprilie (datele din calendarele diferite după care ne măsurăm noi, românii celor două ţări, trecerea prin lume) să devină ,,Zilele Basarabiei”; ar fi ceva mai mult decât simpla menţionare, eventual la coada ordinii de zi a şedinţelor oficiale, a ceea ce s-a întâmplat acum 87 de ani. Oare nu s-or mai găsi flori pe malurile Prutului pentru alte poduri? Oare chiar nu ne mai este dor de mâinile bătătorite de muncă ale românilor de dincolo? Oare chiar nu ne mai pasă? Să nu ne fie frică să afirmăm că Basarabia este pământ românesc; acesta este un adevăr şi adevărul ne va face liberi!

Oltea Prelucă

Profesor

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.