Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

DUMNEZEU ESTE IUBIREA PENTRU COPILUL MILIŢIENCEI

Impresii si pareri personale in FORUM

                                                                                                    Mihai Rădulescu


Am argumentat teza că ecumenismul s-a nscut şi a fost trăit în mod spontan în temniţele comuniste. Chiar şi acela inter-religios.
Fenomenul este natural, deoarece suferinţa îi apropie pe oameni, le dezvăluie egalitatea biologică şi afectivă; iar egalitate este puţin spus; mi se pare mai potrivit termenul nediferenţiere. Această egalitate sau/şi nediferenţiere, în condiţiile specificate, înseamnă egalitate şi nediferenţiere în slăbiciuni, în limite vizibile ochiului, în tendinţa părţii materiale din toţi de a se degrada cu uşurinţă, de a muri cu rapiditate, de a resimţi durerea pe parcursul desprinderii de viu.
O treaptă superioară a manifestărilor individuale ce se revelează comună şi identică pentru toţi indivizii este aceea a simţămintelor. Distincţia dintre ei apare o dată cu motivarea intelectuală a unora dintre sentimente. Tocmai deosebirile capacităţilor intelectuale dintre oameni reduc la nulitate teoria egalităţii dintre ei. Mă grăbesc să afirm că nu este vorba despre hăul creat de şcoliri distincte, individuale ori de grup, ci de datele înnăscute. Oamenii vin pe lume cu aspiraţii egale. Aceste aspiraţii au un conţinut şi mijloace de împlinire ce variază de la ins la ins. Societatea le conferă în principiu drepturi egale. Ei şi le iau şi le folosesc în chip inegal, în raport de forţele lor intelectuale inegale (factorii inegalităţii sociale şi biologice sunt eliminaţi din acest aspect al discuţiei, însă nu este cazul să uităm că inegalitatea socială rezultă din inegalitatea fie a capacităţilor intelectuale, fie a dezvoltării lor).
Mai presus de capacităţile intelectuale, există un alt element structural al personalităţii neluat în seamă de psihologi, nici de pedagogi, pentru că e modest prin însăşi esenţa lui. El se numeşte bunul simţ şi este acela care conduce inteligenţa până la a deveni înţelepciune. Slavă Domnului, este educabil! Prin aceasta, diferenţierea intelectuală dintre oameni nu mai are ultimul cuvânt în existenţa obştii umane; ei nu i se îngăduie să-şi reproducă tendinţa de disociere de semeni. Bunul simţ temperează conştinţa superiorităţii şi a inferiorităţii. Purcede la o egalizare a indivizilor tocmai pe calea intelectuală care, de fapt, îi desparte. Dezvoltarea maximă a bunului simţ se cuvine a deveni obiectivul prioritar al educaţiei universale şi al autoeducaţiei, în vederea atingerii scopurilor urmărite de religii, culturi, civilizaţii, toate cele din urmă reunindu-şi eforturile într-un focar unic: fericirea individuală. Bunul simţ, prin înţelegere şi toleranţă, prin iertare şi îndrumare, ne conduce nu numai la a accepta ca firească şi fericirea aproapelui nostru, dar ne învaţă că este o fericire în sine să lucrezi pentru fericirea celorlalţi. Cred că astfel am atins miezul creştinismului.
Bunul simţ reprezintă un zid de netrecut înălţat în faţa fanatismului. Cum fanatismul constituie o tumoră crescută din dogme – religioase şi, în epoca modernă, mai ales politice –, adică din axiome luate drept bune pentru a clădi un sistem raţional pe temelia lor, insistăm: fanatismul apare în egală măsură în domeniul religios şi în acela al teoriilor politice totalitare. Aşadar, fanatismul este piedica fundamentală ce se opune evoluţiei ecumenismului. Iar singurul ce poate tempera şi elimina fanatismul este bunul simţ.
Punând trăsură de unire între punctul nostru de plecare şi aceste concluzii derivate din observarea psihologiei umane, avansez o nouă afirmaţie necesară limpezirii tezei iniţiale (ecumenismul s-a născut şi a fost trăit în mod spontan în temniţele comuniste), o afirmaţie pe care ştiinţele pedagogice se cade a o şti folosi în opera lor de formare a omului: bunul simţ e germinat şi modelat de suferinţă, prin aceea că suferinţa este învăţătorul a toate şi, cu prioritate – accentuez, închizând un cerc vicios pentru a impune acest adevăr de mare însemnătate –, suferinţa este învăţătorul bunului simţ. Repet pentru ultima oară: acolo unde există bun simţ, piere de la sine fanatismul.
Întâmplarea pe care o voi evoca în sprijinul ilustrării celor de mai sus este cu atât mai grăitoare, cu cât a fost generată de sufletul unor credincioase laice şi nu a fost în nici un fel influenţată ori îndrumată de prezenţa clericilor. Va să zică, ea demonstrează, în stare pură, nevoia de ecumenicitate a membrilor anonimi ai religiilor. Cititorul o va găsi expusă pe larg în aceeaşi sursă de unde o culeg, în lucrarea memorialistică Evadarea tăcută. 3.000 de zile singură în închisorile din România de Lena Constante (Bucureşti, Humanitas, 1992).
Faptele s-au petrecut în penitenciarul pentru deţinute politice Miercurea-Ciuc, în anul 1956. Schimbând într-o oarecare măsură accentele asupra personajelor principale şi secundare din relatarea autoarei, mă voi sprijini pe trăirile a cinci femei, exponente ale tuturor vieţuitoarelor în condiţiile inumane la care au fost supuse victimele feminine ale comunismului în închisoare şi-n perioada dată. Anume, o reprezentantă de bun simţ a puterii şi patru reprezentante de bun simţ ale condamnatelor – două legionare şi două evreice. Jertfa pentru semen este aceea care ridică legătura dintre ele la un statut al nobleţei umane nemuritoare şi la rang de simbol, propulsându-le în cea mai luminoasă zonă a tezaurului cultural cuprinzând istorisiri exemplare despre frumuseţea Omului contemporan.
Printre liota de gardiene crude, nesimţitoare, gata de orice violenţă (că era comandată sau instinctuală), rele ori înrăite, apăruse o tânără încă nedumerită asupra felului cum să împace cumsecădenia deprinsă în cei şapte ani de acasă cu porunca necruţării promulgată de partid şi agăţată de uniforma recent îmbrăcată. Haina de miliţiancă nu-i devenise încă a doua piele. Dar nici nu se poate spune că o ardea precum cămaşa lui Nessus. Era o făptură la locul ei, cu respect pentru ceilalţi, în cuvintele autoarei: „fată cumsecade, încă zăpăcită de faptul de a fi devenit paznic de închisoare“ (p. 243). Câştigase recunoştinţa celor închise prin „felul politicos, aproape respectuos, cu care li se adresa“. O atare purtare era de neconceput, pe deasupra şi periculoasă pentru gardianul de sex feminin în cauză, dacă ar fi ajuns la urechile comandantului. Mai avea o calitate ce o făcea vrednică de preţuire: născuse de curând.
Două legionare, prezente în text cu numele mic: Pazi şi Oltea, hotărâră să răspundă bunei cuviinţe cu un gest de dragoste pe măsura acesteia. Croiră dintr-o bucată de pânză, pitită cu mari precauţii până atunci, o rochiţă pentru o pruncă şi se apucară s-o brodeze. Se ascundeau, când lucrau, de ochiul vizetei, astfel încât să nu le bănuiască nimeni preocuparea, interzisă – ca tot ce reprezenta altceva decât şederea ţeapănă a mortului, ori plimbarea fiarei prin celulă. Toate bune, până au fost prinse asupra faptului. Urmă ancheta.
„Două întrebări importante: pentru cine şi de ce. Să mărturisească adevărul le era imposibil. Să faci plăcere cuiva, chiar cu riscul unei pedepse? Fără alt motiv? Niciodată nu va accepta un anchetator o explicaţie atât de simplă şi omenească. Singurul motiv pe care l-ar fi putut înţelege: Interesul. Rochiţa era, cu siguranţă, plata pentru un serviciu făcut. Care? Pentru el, fără ezitare, singurul de crezut, o legătură cu exteriorul. Faptul că erau legionare agrava cazul. Pentru tânăra mamă, o condamnare gravă“ (p. 243-244).
Două anchete osebite s-au succedat, aceea a ofiţerului politic şi una a cuiva sosit de la Bucureşti. Cele două deţinute, dintre care Oltea ar fi urmat să se elibereze peste câteva luni, iar acum putea să se fi pricopsit cu o nouă condamnare, fură despărţite, ca să nu comunice între ele informaţii despre cum decurgea anchetarea în cazul fiecăreia. Oltea afirmă că rochiţa era pregătită pentru o eventuală strănepoţică pe care nădăjduia s-o găsească născută acasă. Cu ajutorul Lenei Constante, peretele celulei căreia corespundea cu „izolarea“, cu ajutorul deţinutelor din celelalte celule intermediare, i se comunică lui Pazi, prin telefonia fără fir, în alfabetul Morse ciocănit în zid, istoria inventată şi, în pofida ameninţărilor şi violenţelor de limbaj, adevărul nu transpiră de la nici una dintre ele. Astfel izbutiră să apere politeţea caldă de care nu o dezbăraseră încă şefii pe paznică.
Cele două „doresc […] să mulţumească cerului şi ar vrea ca toată închisoarea să participe Ia rugăciunea lor de mulţumire. Imediat după “închidere”, toate celulele de la parter vor murmura, de o sută de ori, o foarte scurtă rugăciune, al cărei text mi-l comunică. Ar fi fericite – i se transmite memorialistei, pentru a duce ştirea mai departe, prin ţăcănit – dacă un număr cât mai mare de femei li s-ar alătura într-un alean de dragoste şi de recunoştinţă“ (p. 245).
Astfel am ajuns la spiritul ecumenic, cuprins în doar câteva cuvinte, ce m-a emoţionat: „Toată lumea este de acord. Două surori, evreice, ne înştiinţează că vor participa şi ele la ceremonie“.
Vom părăsi o clipă închisoarea de femei, cu aşteptarea bătăilor lor de inimă pripite, emoţionate de întâlnirea cu Dumnezeu, cu prilejul căreia fiinţele Lui îi vor arăta gratitudinea că le-a ajutat să salveze un semen, să triumfe iubirea dintre oameni, oricât de opuse ar fi fost poziţiile acestora în martiraj, vom părăsi o clipă înduioşarea sânilor lor sterpi la gândul acelui ghem de carne trandafirie şi inocentă adusă la viaţă din coapsele unei miliţience, viitoare femeie la rândul lui, ce gungurea neştiutor de primejdia prin care trecuse de a rămâne fără propria-i mamă, le vom părăsi pentru a ne grăbi către Jilava, unde vom întâlni cuplul unui membru al Frăţiilor de Cruce şi al unui alt evreu, aruncaţi în „izolare“ împreună cu mai mulţi colegi: „Ne-am dat seama, în bezna aceea, că pe jos erau numai excremente şi urină umană de la cei care, ajunşi acolo, se îmbolnăveau de diaree, dizenterie, care îşi făceau necesităţile acolo“ – ne povesteşte sculptorul Aurel Obreja, una dintre viitoarele mari victime ale reeducărilor de la Gherla. „Iar gheaţa, cred că avea cel puţin zece-cincisprezece centimetri. Şi Şainhorn Ruby, acest evreu, îmi zice: “Domnule, ştii cât ne ţin aicea? Trei zile şi trei nopţi. Pe urmă, ne scot, ne bat acolo la Reduit. Şi pe urmă – zice – ne aduc din nou aici”. – “Măi, trei zile şi trei nopţi să stăm aicea… Păi, murim, dom’le…” – “Dom’le, murim, nu murim, să ne organizăm, ce facem?” Şi ne-am apucat să facem “manej”, pipăind cu mâinile peretele celulei, în bocna aia. De întuneric ce era, aveam impresia că vedeam! Şi dă-i, dă-i, ne plimbăm un ceas-două-trei… Aşa de greu treceau orele!… La un moment dat, nu mai puteai. Începuseră să se umfle picioarele din cauza gheţei de pe jos, aici, la gleznă; nu le puteai cuprinde cu mâna. Şi se urca umflătura până sus, aşa. Ce făceam? Ne aşezam unul pe mâini, jos pe gheaţă; iar ceilalţi, ca să se odihnească, pe genunchii lui. Tot aşa unul lângă altul. Pe urmă, ne mai ridicam din nou şi iară dă-i, dă-i, iară dă-i, iară mergeam… Şi la un moment începeam: de exemplu, eu mă frecam pe faţa picioarelor şi pe tors şi celălalt mă freca pe spate. Pe urmă treceam invers. Ei, nu ţinea nici asta. Altă metodă. Am făcut cerc, lipiţi unul de altul. Şi evreul zice: “Ei, uite-acum au ajuns jidanii alături de lijionari, de se-ncălzesc unii pe alţii şi cu şelelalte partide…”. Glumea, săracul“.
Cât am lipsit de la Miercurea-Ciuc, rugăciunea tuturor deţinutelor a început să urce spre ceruri în tăcerea cugetelor arzătoare. Evreice şi creştine se apropiau de acelaşi Dumnezeu unic, Făcătorul a toate, într-o religie resimţită de toate martirele la fel; căci ce altceva înseamnă, etimologic vorbind, religia, decât legătura omului cu Dumnezeu?
Barierele dintre oameni căzuseră, datorită suferinţei, fricii, iubirii şi nădejdii.
„Murmur cuvintele rugăciuni“, spune Lena Constante. „Ştiu că în toate celulele noastre mizerabile, sute de femei înfometate, despărţite de familiile lor, de copiii lor, îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru a fi salvat o paznică de închisoare. Pe una dintre acele femei care aplicau cu rigoare un regulament sadic, numai pentru că ea, între toate, a îndrăznit, din când în când, să zâmbească. Mă simt cuprinsă de o emoţie tragică. Simt fizic cum prin ziduri străbate fervoarea rugăciunii şi pune stăpânire şi pe mine, negând răul şi preamărind binele şi speranţa“ (p. 245).

 

Mihai Radulescu

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.