Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 Fabula Căii Singuratice

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 Artur Silvestri

Elemente de „istorie culturală apocrifă”. Un eseu de doctrina privind istoria civilizatiei.


Către sfīrşitul anului 2004, m-am gīndit să adun mai multe cercetări alcătuite cu multă vreme īn urmă şi, astfel, să constitui un fel de prolegomenă la nişte posibile „elemente de istorie culturală apocrifă”. Rostul acestei īntreprinderi nu era acela de a completa cu īncă un titlu o bibliografie savantă care este suficient de reprezentativă ci mai degrabă să arăt un mod de a vedea misterul supravieţuirii unor culturi care, īntr-o lume ce ar putea să devină, mīine, dezgustător de uniformă, afirmă īncă dreptul la diversitate, răspunsul autohton, interogaţia specifică. Prin natura preocupărilor mele preponderente, era inevitabil să expun aici „cazul romānesc” dar, īn acelaşi timp, mi-am dat seama că acesta ar putea deveni un model şi un exemplu de metodă posibilă cīnd se studiază orice cultură din „Tiers-Monde”. Astfel īncīt, mutatis mutandis, aceste principii pot fi inteligibile şi, poate, ajută la constituirea unor soluţii posibile deopotrivă la Bucureşti, Montevideo, Tunis ori Delhi, adică oriunde mecanismele evocate aici se regăsesc īn diferite proporţii.
Studiile care formează acea mică sinteză de istorie culturală au fost scrise şi publicate īntre 1984 şi 1989, īn limba franceză, īn Romānia şi descriu cīteva „ore astrale” de literatură la Dunărea de Jos („protoromānii”, „Renaşterea isihast㔠a veacului XIV, „Brīncovenismul” literar şi „īnceputul Reconquistei” profetice). Ele constituie fragmente dintr-o cercetare de dimensiuni mai mari, dar, īn sine, au o anumită autonomie şi o existenţă de sine-stătătoare. Īn două dintre cazuri sunt chiar primele (şi, deocamdată, singurele) tentative de sinteză istoriografic㠄de perioadă definit㔠şi au, īn consecinţă, calitatea de „operă de pionier”. Eruditul romān va observa unde sunt continuate concluziile altor savanţi şi īn ce măsură acestea sunt dezvoltate ori chiar depăşite. Pentru savantul străin, astfel de teme reprezintă, cu siguranţă, o curiozitate. Această posibilă atitudine stupefiată se datorează, īntāi de toate, metodei. Am īncercat, aici, să elimin „cronologia universalist㔠şi „periodizarea canonic㔠stabilită de cele mai multe din „istoriile diverselor literaturi”, (de regulă, cele europene) şi utilizată, printr-o extensiune, adeseori nepotrivită, īn cazul tuturor istoriilor literare.
Opinia mea este că, īn materie de anumite literaturi (cum ar fi, de pildă, literatura italiană sau franceză), īnlănţuirea de „Ev Mediu, Umanism, Renaştere, Baroc şi Manierism, Clasicism. Enciclopedism, Romantism şi Risorgimento” etc. se recomandă fiindcă aceasta a şi fost constatată, cu probe clare, īn evoluţia regională. „Extrapolarea” nu este, īnsă, o soluţie deoarece, īn alte regiuni, inclusiv europene, cronologia faptelor, ideologiile, tipul de creaţie şi, deci, o tradiţie locală constituită şi activă diferă de model şi reclamă o cu totul altă periodizare, avānd o notă de specific şi chiar de „localism”. Pentru a putea exemplifica, am ales patru epoci ale literaturii romāne, destul de diferite de procesele īntālnite, īn stricta contemporaneitate, īn literatura franceză şi, īn general, vest-europeană.
Un alt motiv de stupefacţie īl constituie substanţa culturală propriu-zisă.
Īmprejurările că īn Occident nu īntālnim o tradiţie bizantină - deci creştin-ortodoxă - cunoscānd fluxuri şi refluxuri la nivelul vizibilităţii, dar constantă īn straturile profunde şi chiar īntr-un fel de Tradiţie cu puternic conţinut local - „face diferenţa” şi, măcar din acest motiv, ar merita o examinare serioasă. Apar nu numai tendinţe şi opere distincte şi originale, prin īnsuşi spaţiul necontaminat, ci şi curente literare cu specific cert, cum ar fi „brāncovenismul” (īntre 1690-1725). Īnsuşi Romantismul mesianic, local, īşi extrage substanţa din epoca anterioară (sec. XVIII) de recesiune īn manuscris şi cultură de mānăstire īn chiar timpul Enciclopediei franceze.
Energia sublunară, secretă, ale cărei reţele misterioase am căutat să le identific şi să le probez, se explică, īntr-o bună măsură, prin contribuţia creştinismului ortodox, prin materia aparent bizantină dar originală, căci, indiferent dacă Bizanţul exista ori se prăbuşise, ca metropolă ori simbol, duhul lui căpătase con-substanţialitate īn acest spaţiu de Limes, pe care l-am putea denumi un „Bizanţ paralel”.
Dar, la drept vorbind, nu doar „bizantinitatea” trebuie accentuată şi valorificată īn această materie. Ea reprezintă noţiunea recognoscibilă dar foarte parţială a unei substanţe care, īn specificul ei cu extensiune ce nu se cuprinde decīt prea puţin īn acest conţinut, abia dacă o īnglobează printr-un gen de similitudine de origină comună ori prin īnrudire şi conjuncţie de substraturi ce se īntrevăd astăzi cu greu. Mai jos decīt acest strat istoric, ce desemnează, totuşi, un nucleu de europenitate (care, odată cu Renaşterea impulsionată de cărturarii fugiţi din Constantinopole, se revelează şi va modela) se află un zăcămīnt indistinct dar viu şi pulsatoriu, un „ceva” misterios care iradiază şi orīnduieşte, adeseori fără o explicaţie imediată, fenomene ce par ne-canonice şi poate chiar necomparabile.
Noi, de fapt, venim de demult şi sīntem vechi, atīt de vechi īncīt, nu o dată, nici măcar nu ne mai putem identifica rădăcinile care se văd cu greu ori ne scapă chiar, fără să ne dăm seama īn imediat, vederii prea grăbite ori īnceţoşate.
Totul īncepe cu un mister. Pe la anul 2500 ī.Hr., la răsărit de Munţii Carpaţi, ori poate chiar şi mai dincoace de ei, se potrivise să se aşeze un popor straniu ce a lăsat o urmă neverosimilă şi a putut exprima o cultură de o coerenţă ce aparţine miracolului. Nimic din gīndul lui neobişnuit nu se păstră prin cuvinte dar, privindu-i īnfăptuirea, īnţelegem aproape tot din ceea ce īnchipuise. Era un popor muzical, magic, organizat īntr-un fel de comuniune ritualică, īncrezător īn veşnicia sufletului, simţind īn măsuri ritualice şi īn timpuri ce trec unul din altul, şerpuind dincolo de clipă īntr-un infinit ce se īntoarce, se reia şi se re-compune fără a-şi consuma, prin ardere īn contingent, materia enigmatică. Sīntem īn spaţiul fenomenului horal, īntr-o lume ce nu se poate denumi şi, pe care, īn absenţa altei identităţi, n-am putut-o chema altfel decīt Cucuteni. Dar, la o vreme, şi după multe secole al căror şir nu se mai ştie, aceşti cucutenieni par a dispărea din istorie ca şi cum s-ar fi ridicat īn aer şi īn urma lor rămīne, īn straturile de săpătură arheologică, doar urmă groasă de incendiu şi prăpăd şi, ceva mai sus, o linie de ceramică neagră, opacă, aparţinīnd īnlocuitorului mai grosolan şi utilitarist. Sīnt unii care cred că īn rămăşiţele de oale ce se vor afla către apusul Chinei īn tocmai acele vremi cīnd, aici, „cucutenienii” par a se fi ridicat la cer, s-ar recunoaşte linia lor muzicală şi īnsetată de infinit şi, deopotrivă, comuniunea de „hor㔠ce se observase īn Munţii Carpaţi. Dar indiferent dacă aceasta este īntīmplare, iluzie ori migraţie, rămīne evident episodul ce pare a căpăta, la noi, caracter de simbol şi chiar devine stereotip de viaţă istorică. Fiindcă, la fel ca şi atunci, ori de cīte ori aici se agregă ori se īncearcă a se agrega o civilizaţie superioară ori chiar se exprimă şi se defineşte, urmează fractura, incidentalul rău, piaza-rea şi negaţia ce ni se pare că este capabilă să culce totul la pămīnt şi chiar să şi fac㠄una cu pămīntul” tot ce se īnfăptuise prin efort ori miracol. Apare, deci, blestemul īntreruperilor brutale, ce ne-ar obliga să luăm totul de la capăt şi să ne īncercăm a face īncă o dată ceea ce se mai făcuse ori chiar de a ne re-defini altfel decīt fusesem, căutīndu-ne a ne afla idealitatea ce nu īnţelegem şi nu sīntem capabili a o pune īn lucrare vădită, traducīnd-o din virtual īn act. Şi, cu toate acestea, viziunea catastrofistă asupra noastră, ce confundă episoadele superficiale cu modificările de substanţă medulară, trebuie respinsă şi nu doar corectată căci, de fapt, privind totul dinlăuntru, iar nu din exteriorul de īnşiruiri de clipe rapsodice, nici măcar nu se confirmă. Altfel nu s-ar putea explica ceea ce īndeobşte nici nu se observă deşi, către anul 800 ī.Hr. „Scitul” Anacharsis din Carpaţi scoborī īn Grecia contemporană şi povăţuieşte, cu profunzime de īnţelept din ale cărui gīnduri se păstrară destule, pe locuitorii cetăţilor ce vor da, mai apoi, pe Solon şi pe Socrate, pe Anaxagoras şi pe Thales din Milet.
Īn această lume unde se īnchipuia că īşi purtase paşii Orfeu cel care, cu muzica lui, făcea pietrele să se ridice de la pămīnt, „agatiştii īşi cīntau legile lor” hiperboreene iar către anul 700 ī.Hr. apăru, ca prin miracol, un legiuitor de munte a cărui Predanie adeseori nu o īnţelegem deşi se păstrează şi „lucrează”. Acest Zalmoxis care zice-se că s-ar fi īnţelepţit prin călătorie īn Egipt şi ucenicind la Pitagora (legend㠄creolă”, exprimīnd schema culturii prin difuziune, la drept vorbind) se ivise fără aparentă preistorie precum marii predicatori deşi, fără de īndoială, nu ieşise din goluri. Sīntem deodată īn lumea zalmoxismului, ce desemnează, deopotrivă, un gen insondabil de atitudine sapienţală, model antropologic spiritualist, comuniune īn cerc īnchis şi iniţiatic, ritualistică avīnd sens cosmologic şi metodă de conservare, īntr-un cuvīnt religie. Poveţele lui, ce nu s-au excerptat precum s-a făcut īnsă cu gīndurile lui Pitagora păstrate īn fragmente, există totuşi şi, cīnd se vor curăţa de impurităţile de transmisiune apocrifă şi de coruptelă, vor arăta o filosofie articulată ce păstreză mult din ceea ce presimţim că ar fi comunicat „cucutenienii” şi s-ar fi conservat pe căile enigmei ocolite. O īnţelepciune care, depunīndu-se īn organizări de eremiţi pe Muntele Sacru, se traduce īn instituţii „vegetale”, in-vertebrate la lumina istoriei dar care explică deopotrivă apologurile lui Dromichete şi fabula lui Scorillo, prestigiul lui Deceneu, monahismul secret din Īntorsura Carpaţilor şi mai apoi din mileniul aşa-zis „mut”, făcīnd creştinismul posibil īn forme care, păstrīnd materia getică, vor fi socotite ortodoxe şi, de fapt, aşa vor fi fiind cītă vreme cīntarea īn biserică şi comunicarea prin muzică vor fi consacrate la Dunărea de Jos cu episcopul Nicetas, autorul imnului „Te Deum laudamus”. Cīt şi īn ce fel se ţinu deoparte de contingentul stricător zalmoxismul getic este cu neputinţă a se identifica dar atīta vreme cīt, nu prea cu mult īnainte de 1900, īncă se vorbea īn Moldova despre „solomonarii” care, contemporani secreţi şi iniţiaţi, repetau gesturi de ritual pe care ţăranii le evocau cu sfială dar le comunicase, cu aproape două milenii şi jumătate mai īnainte, şi Herodot, persistenţa pare īn afară de orice īndoială. Sīntem īntr-o lume de continuitate sub-lunară, poate eretică şi, īn orice caz apocrită, dar confirmată prin efecte.
Astfel īncep să se īntrevadă marile reţele aproape nevăzute de tradiţie sapienţală şi de transmisiune prin oralitate īn locuri ce par a fi (şi, uneori, chiar şi sīnt) īn afara timpului, aparţinīnd, la drept vorbind, unei istorii īn negativ, īn impalpabil, indiferentă la īnlănţuirea de suprafeţe raţionale şi futile.
Este spaţiul unde aflăm pe Sf. Nicodim de la Tismana(īn veacul XIV) pe Daniil Sihastrul - povăţuitorul lui Ştefan cel Mare, īnainte de anul 1500, şi pe Grigorie Roşca, mitropolitul din veacul XVI, pe Paisie Velicikovsi īn contemporaneitatea Enciclopediei franceze, pe Hasdeu, pe Vasile Pārvan şi pe Nicolae Iorga, īn vremurile mai apropiate de noi, īn clipa istorică ce ne precede. Şi, toate acestea, izvorīnd dintr-un lung ciclu homeric, de cultură vorbită şi comunicată poate nu doar prin cuvīnt ci şi printr-un fel de muzică pedagogică īn ceea ce, īnainte de jumătatea secolului XX, Lucian Blaga denumise „spaţiul mioritic”, un loc consacrat, unde, īn in-temporal, se depun toate formulele pulsatorii ce articulează un spirit ce nu are nevoie de recunoaştere extranee pentru a exista.
Stăruinţa acestui strat fundamental este impresionantă iar puterea de a se regenera impune şi arată, poate, un secret ce īncă nu s-a desluşit. De aici, ca dintr-un lujer de crin de o uimitoare puritate, ieşi - către sfīrşitul veacului XIX, īntr-o vreme cīnd toate păreau că se vor putea rīndui aici mai sistematic decīt fusese cu putinţă mai īnainte - Mihai Eminescu, mitul literar eponim şi, poate, dacă ar fi avut un alt soroc decīt cel pe care īl primise, eroul fondator. Şi, odată, cu el, eminescianitatea, adică drama existenţială, interpretul metafizic căruia „tot Romānul plīnsu-i-s-a”. Sīnt unii care īnţeleg prin aceasta doar reacţiune şi, deci, atitudine de autohton ce răspunde, īn măsuri abisale, Imperiilor ce se īntīlnesc pe-deasupra-lui şi produc mişcări de scoarţă telurică neprevăzute, asemănătoare marilor ciocniri de plăci tectonice; dar această concluzie, deşi este adevărată, nu-i completă. La drept vorbind, eminescianitate este ideea ce nutreşte Omul Locului īn a se exprima după cum „īi este felul”, adică īn Tradiţia atīt de inerentă ce īl defineşte īncīt orice corecţie, modificare şi abatere nu i se arată decīt ca o denaturare şi o „desfacere-de-piele” făcută cu sălbăticie şi din raţiune inutilă. Această ilustrează, oricīt nu am observa hotărīt, un grad de universalitate īn reacţiune ce se īntīlneşte deopotrivă īn vremea Perşilor, a lui Alexandru Macedon, a Romei Cezarilor şi a Cezarilor moderni, ce fondară imperii tradiţionale, clasice deci, ori contractuale. Şi, deopotrivă, nu are determinaţie īn spaţiu şi timp, căci, īn felurite proporţii, se īntīlneşte ori de cīte ori fiinţa sedentară se trezeşte năpăstuită de venetic şi decăzută din condiţia ei liberă, de stăpīn al locului ce i s-a dat de către Zeul lui. De aci, din această conjuncţie de realităţi ce sīnt incompatibile, vin despărţămintele esenţiale: cele două istorii („istoria ocupantului”, ce se scrie cu mit justificativ, şi „istoria autohtonului”, ce īşi īntreţine, adesea fără a se declara, propriul pantheon); „cele două culturi”, īn fine, „cele două reprezentări despre lume”. Oricīt ni s-ar părea de neobişnuită, schema se repetă īn felul unui scenariu mitic şi păstrează īntr-īnsa ceva de dramă religioasă, asemeni unui fel de blestem antropologic. Pe acestă pīnză epică misterioasă, apare adeseori, şi aproape pretutindeni, Reconquista, voinţa de a recuceri Ţara Pierdută, cu toate mecanismele ei ce se extrag din experienţele verificate. Īnsă aici, sīntem īn marele teatru shakespearian, de episoade sīngeroase şi de uriaşe maşinării necruţătoare. La Romāni, acestea īnseamnă Sfinţii Predicatori Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai, prinşi īn Transilvania veacului „iluminist” şi zvīrliţi īn temniţă şi ucişi, Horea tras pe roată (īn veacul XVIII), Tudor Vladimirescu, la 1821, ucis şi aruncat īntr-o fīntīnă, istoricul profetic Nicolae Bălcescu exilat şi cu osemintele risipite, după 1850, īn cimitirul săracilor din Palermo, Eminescu hărţuit şi īnnebunit (la 1883), Nicolae Iorga, asasinat la 1940, Ion Antonescu judecat de năvălitor, īmpuşcat şi rămas fără mormīnt. Un fel de tradiţie a cenotafului (a mormīntului simbolic) impune prin simbolul distrucţiei universale şi al ştergerii oricărei urme spre a nu se mai cunoaşte şi a nu se evoca. Şi, cu toate acestea, oricīt ar fi de puternică această conjuraţie magică, ceva o poate īmpiedica dacă īnţelegem cu o mai mare penetraţie fabula căii singuratice. Iat-o expusă aici, īn cīteva trăsături sumare.
Pe la anul 520 d.Hr., cīţiva cărturari din „Scythia Minor” (din Dobrogea romānească de azi), veniră din Portul Stīng la Constantinopole şi, mai apoi, la Roma spre a propune soluţia lor pentru dezlegarea polemicii de doctrină creştină privitoare la monofizitism. Li se spusese „călugării sciţi” iar punctul lor de vedere trebuie să fi constituit o perspectivă neobişnuită care nu se īnţelese şi nu fuse adoptată oficial, īn cele din urmă. Totuşi, īn mod tacit i se putură afla urme īn concluzia canonică unde poate că, fără să se declare, i se găsise rost şi valori. Dar episodul merită evocat fiindcă ilustrază un stereotip şi chiar un scenariu cu tīlc secret. Această clipă fastă, o clipă de inspiraţie colectivă, de fapt, poartă īntr-īnsă ceva simbolic şi se va repeta īn forme diferite şi, uneori chiar, cu o permeabilitate mai mare decīt īn acel veac īndepărtat. O vedem repetată īn corespondenţa Sfīntului Nicodim de la Tismana, cu patriarhul Eftimie de Tīrnovo, privind īngerii īnfăţişaţi de Dionisie Areopagitul; īn epistola de īndreptare ce īi trimite Sf. Vasile de la Moldoviţa mitropolitului de la Kiev; īn tratatul de filosofie pe care Nicolae Milescu - Spătarul īl scrie pentru uzul Port-Royalului (īn veacul XVII); īn concepţia lui Dimitrie Cantemir care, prin „incrementa atque decrementa” īl presimţea pe Giambattista Vico, cu ale sale „corsi i ricorsi”. Īn felul lui, un „călugăr scit” va fi fost şi Brīncuşi la Paris, aducīnd cu el o soluţie arhaică, din Carpaţii lui ţărăneşti şi poate că şi I.L. Caragiale, prevăzīnd teatrul modern, s-ar īncadra īn aceiaşi categorie. Eminescu īnsuşi, la 1880, prin īncă necunoscuta lui doctrină naţională ar īndrepta, anticipīnd, mişcările „tiers-mondiste” mai recente; G. Călinescu īnchipuind prima istorie antropologică a unei literaturi europene, la 1941; Nicolae Iorga, de unde īntr-o măsură a ieşit Şcoala Istoriografică de la „Annalles”, călugărul Filotei, imnologul veacului XIV tradus la Veneţia, Ioan Cassian iniţiatorul vieţii de obşte īn Occident īn veacul IV d.Hr., Dionysius Exiguus, creatorul de comput creştin şi cel ce a calculat „era de după Isus Christos”, īn veacul VI; Nicolae Grigorescu, pictorul de la Barbizon (din veacul XIX), presimţind culorile evanescente ale impresioniştilor; Petru Movilă, mitropolitul veacului XVII, autor, la Iaşi, al „Simbolului de credinţ㔠ortodox; aceştia sīnt, īn felul lor, „călugării sciţi” prin repetiţie de scenariu istoric şi prin atitudine ireductibilă. Ei vin cu o dezlegare de şaradă şi, deci, cu o soluţie ce nu se prevăzuse, arătīnd putere īn a crea independent şi ne-provocat īnsă deopotrivă aproape invariabil fără o germinaţie prin difuziune recunoscută chiar dacă īnsuşită ulterior.
Sīntem īn spaţiul unei culturi sub-lunare, ne-oficiale şi nerecunoscute - deci apocrife - cu trăsături de profetism, Tradiţie incalculabilă ca vechime şi sursă, poate chiar paralelă cu a doua cultură care, fiind ratificată, obţine glorie, deşi adeseori o īntrebuinţează pe cea ignorată şi o marginalizează prin uitare. Dar, cu toate acestea, sīntem aici īn ceea ce s-ar putea denumi universalitate de esenţă, ceea ce arată că este posibil a se face creaţie cu grad īnalt de generalitate fără a se porni pe cărările confirmate ci dezvoltīnd o istorie proprie de valori care, exprimate fiind īn materia fundamentală, nu se condiţionează nici măcar de confirmare şi nici de difuziune. O fabulă ce tulbură, de fapt un apolog ce descrie acest paradox al căii singuratice aflăm īn teoria sfinţeniei ce īnfăţişează Dumitru Stăniloae īn aceste propoziţiuni de o logică a simplităţii esenţiale ce nu se poate respinge, oricīt s-ar īncerca.
Astfel, toţi sfinţii sīnt locali prin faptul că lucrează īntr-un anumit loc, dar sīnt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc īn acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali. Toţi sīnt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc īn cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sīnt universali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor ce ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sīnt purtătorii Aceluiaşi Duh Sfīnt, chiar dacă Duhul Sfīnt care li se comunică lor a fost comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi Duh Sfīnt Bisericii universale, care a īnceput la Cinci-zecime şi continuă de-a lungul secolelor, cuprinzīnd diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sīnt diferite, dar sufletele sīnt umplute de Acelaşi Duh şi simt īn Acelaşi Hristos.
„Astfel, toţi sfinţii sīnt locali prin faptul că lucrează īntr-un anumit loc, dar sīnt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc īn acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali. Toţi sīnt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc īn cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sīnt universali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor ce ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sīnt purtătorii Aceluiaşi Duh Sfīnt, chiar dacă Duhul Sfīnt care li se comunică lor a fost comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi Duh Sfīnt Bisericii universale, care a īnceput la Cinci-zecime şi continuă de-a lungul secolelor, cuprinzīnd diferite neamuri.”
Suntem īntr-o lume ce se defineşte nu prin „Urbi et Orbi” ci, īnchipuind īn generic de la meridianul ei sufletesc, printr-o nu doar adoptată ci mai potrivită formulare ce depăşeşte timpul indistinct, īn „Orbi per Urbem”, vorbind universului prin limba de acasă, prin spiritul locului.

Artur Silvestri

5 ianuarie 2005
Īn noaptea de Bobotează, cānd se deschid Cerurile.
 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.