Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Focul. Mituri, tradiţii şi superstiţii ancestrale.

Julia Maria Cristea - Viena

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

O noapte întreagă fulgere de foc s-au hârjonit pe bolta cerului, zdrenţuind întunericul într-un sinistru foc de artificii al Naturii Mamă. La câteva secunde, cascadele de lumină erau însoţite de rostogolirea apocaliptică a tunetelor, semn că dezlănţuirea focului ceresc, ce se îndreaptă spre pământ  cu până la 100.000 km pe secundă şi o vâlvătaie de aproximativ 30.000 grade Celsius ( de cca 6 ori mai mare decât temperatura exterioară a soarelui)este foarte aproape.

Oare cine va fi de data aceasta ţinta     capriciului ceresc?                                                      

 

De cca 600.000 de ani oamenii au reuşit „să domesticească” focul, aceasta a însemnat despărţirea paleantroposului de predecesorii lui sălbatici şi de condiţia animală.

De atunci, această stihie sălbatică sau blândă, răzbunătoare sau binevoitoare - unul dintre cele mai active, mai dinamice, mai polisemantice - cu multiple semnificaţii - dintre cele patru elemente (apa, focul, pământul şi aerul), a fost temut şi venerat ca un zeu.

 

Focul era considerat în acelaşi timp, atât prietenul cât şi potenţialul duşman al omului. Despre funcţia sa tămăduitoare Hipocrat, părintele medicinii, spunea în sec.V (î.e.n) :” Ceea ce leacurile nu tămăduiesc - vindecă fierul. Ceeace fierul nu lecuieşte, vindecă focul. Ceea ce însă nici focul nu poate vindeca, este fără putinţă de însănătoşire”.

 

In toate culturile, focul a fost stimat ca reprezentant pe pământ al celei mai de seamă dintre divinităţi – Zeul Soare. El a fost personificat sub formă de zei sau de personaje fantaste. Voi da doar câteva exemple

 

La azteci Huehuetotl era considerat ”regele focului” ( poză stg) .Ei îl stimau ca pe cel dintâi prieten al omului.

Lui Moloch – zeul focului la vechii Palestinieni i se aducea drept ofrandă copii care erau arşi de vii.

In hinduism focul este reprezentat de către zeul suprem  Agni, coloanele sale de foc fiind  considerate axele lumii. Agni este întotdeauna prezent acolo unde se aprinde un foc. Oamenii l-au considerat binevoitor deoarece a lăsat să ardă imensele păduri ale Indiei, făcând astfel terenul arabil. El este şi zeul căsătoriei (dragostea fiind considerată focul inimii şi al simţurilor), astfel în India este tradiţia ca la ceremonialul nupţial, mirele şi mireasa să înconjoare de şapte ori un foc mare, pentru ca în acest fel legătura lor să fie binecuvântată (tradiţie care s-a răspândit şi în Europa). In realizarea plastică, Agni are două feţe  - alegoria focului ceresc şi pământesc, şapte braţe – simbol al celor şapte continente şi trei picioare – care reprezintă cele trei focuri importante din viaţa unui om: focul jertfei, al nunţii şi al încinerării.                                                                

La popoarele slave Svarog era atât zeu al soarelui cât şi al focului, iar în mitologia lor este citată „Pasărea de foc” –  Jar- Ptiţa

Australienii ca simbol al focului aveau Cerbul Ignifer.

Mitul Salamandrei (acea specie de triton despre care anticii credeau că poate să trăiască în mijlocul flăcărilor, devenind astfel un simbol al focului) a fost existent în iconografia medievală şi în alchimie. Salamandra a fost heraldul regelui Francis I al Franţei (ca simbol a focului purificator) al cărui motto era: Nutrisco et estinguo – Nutresc  (binele) şi nărui (răul).

Personajul „Zburătorul” – din folclorul românesc şi „Phoenixul” popoarelor mediteraniene sunt tot reprezentări mitologice ale focului. Zburătorul este reprezentat ca un tăvălug de foc care trece prin aer, peste păduri şi ape, apoi se transformă într-un balaur înaripat cu pene şi solzi din aur şi intră în casele oamenilor pentru a seduce fetele naive şi credule. Mitul Zburătorului s-ar părea că este de origine slavă – ca o confirmare este poemul rus „Demonul” de Mihail Lermontov (1814-1841) care l-a inspirat pe Mihail Eminescu în poezia sa „Luceafărul”.

Phoenix – este denumirea greacă dată păsării mitice egiptene divinizată în Heliopolis, ca reprezentantă a zeului soare Re (Ra) şi a zeului morţii Osiris. Prin faptul că ea arde şi renaşte din propria ei cenuşă, este considerată un simbol al nemuririi şi reînvierii.

In budism focul simbolizează inspiraţia, iluminarea şi ştiinţa care distruge ignoranţa        La popoarele africane, focul era considerat ambigen, atât masculin cât şi feminin, deoarece producerea lui prin frecarea unui lemn tare pe un lemn de esenţă moale era asociat cu actul sexual dintre un bărbat şi o femeie. De fapt această semnificaţie sexuală a focului – derivată din felul în care a fost obţinut de către oameni, a fost unanim acceptată în toată lumea.

 Se fac speculaţii diferite că funcţia polivalentă a focului derivă din felul natural în care s-a produs - venind din cer prin intermediul fulgerului, sau venind din pământ datorită lavei incandescente. Datorită acestei provenienţe i se atribuie puteri atât bune cât şi duşmănoase. În general focul ceresc este considerat masculin deoarece este produs de fulger - simbol al falusului, în timp ce focul pământesc este feminin – datorită acestei credinţe mulţi vulcani au fost denumiţi de oamenii după zeiţele lor, sau sunt lăcaşul unei zeităţi feminine:

Astfel Etna (Aetna) este la romani zeiţa muntelui; Pele din Hawaii este fiica zeiţei naturii Haumea; Chuginadak din insulele Aleutine este considerată cea mai importantă zeiţă a vulcanilor din lume; Fuji este numele dat încă de către Ainu ( cea mai veche populaţie a Japoniei) zeiţei muntelui sfânt; Darago din Filipine se spunea că este o zeiţă foarte războinică, care cerea anual jertfe; Masaya – este zeiţa vulcanilor şi cutremurelor din Nicaragua, considerată şi un adevărat oracol. Loo-Wit – este zeiţa vulcanului Mount St. Helen (statul Washington-U.S.A.).

Evident, când oamenii se preocupau intens de simbolismul a tot ce ne înconjoară, făcând paralelisme, stabilind analogii între diferitele culturi etc. Alfred Nobel (1833-1896) încă nu descoperise dinamita, care a devenit în vremurile noastre o altă formă a focului: Focul terorii– unul dintre cele mai îngrozitoare din istoria omenirii – un adevărat carnagiu. El este simbolul Fanatismului.

 

Reprezentarea  focului  în simbolica religioasă.

 

Focul, ca reprezentant al soarelui, a fost asimilat de-alungul timpului cu imaginea demiurgului divin, fiind des folosit ca simbol în scrierile religioase. Exemplele în acest sens sunt nenumărate:

Filozofii greci precum şi Toltecii ( populaţie amerindiană din Mexic, sec.VII-XII e.n.) vedeau renaşterea lumii printr-un foc sfânt care să distrugă totul pentru a prilejui un nou început. Insăşi cuvântul foc Pyr (în greaca veche) este asociat cu Purus (pur) în latină. La mitologia greacă Tartarus sau Tartaros - locul de pedeapsă din lumea cealaltă era înconjurat de un fluviu de foc.

Profetul ebraic Maleachi (450 î.e.n.) anunţa astfel venirea lui Messia „El este ca focul unui bijutier. El va curăţa copiii lui Levi şi va lumina ca aurul şi argintul”.Arhanghelul care i-a alungat pe Adam şi Eva din Paradis avea o sabie de foc. In Vechiul Testament Dumnezeu i s-a arătat lui Moise pe muntele Sinai, într-un tufiş arzând. Sodoma şi Gomora au fost pedepsite fiind acoperite de o ploaie de foc.Tot aşa, în Evanghelia după Sf. Ioan se spune că la sfârşitul lumii, o ploaie de foc va cădea din cer, distrugând totul.

In Evul Mediu, în Creştinism, simbolul iadului este un motiv de inspiraţie pentru pictori şi poeţi, aceasta mai ales după grandioasa lucrare a lui Dante Aligheri – Divina Comedie. Simbolul creştin al purgatoriului şi iadului prezintă focul ca purificator şi ca pedeapsă divină..

Aceeaşi reprezentare mitică a iadului, a fost preluată mai târziu de către Islam - care ameninţa pedeapsa păcatelor cu blestemul focului veşnic.

În hinduism, încinerarea are semnificaţie purificatoare, prin arderea trupului sufletul se desprinde de materie şi este liber să se îndrepte spre cerurile sale.

Ades, focul simbolizează unirea cu Dumnezeirea şi transcendenţa naturii umane.

 

Câteva legende şi mituri legate de foc

 

In vechile credinţe, focul aparţinea exclusiv zeilor, dar el a fost furat şi astfel a intrat în posesia pământenilor. In mitologia greacă, Prometheu a fost pedepsit să fie legat de o stâncă şi un vultur să-i sfâşie permanent ficatul, pentru că a furat din cer focul zeilor şi l-a dăruit pământenilor.

In mitologia mărilor Sudului, la polinezieni, eroul zeu Maui şi-a înşelat bunica - regina Mahui-Iki sau Mahuea care domnea într-o împărăţie a focului aflată sub pământ şi i-a furat focul, pe care l-a adus oamenilor.

În Noua Guinee şi în Melanezia, legenda focului este legată de zeitatea Goga, reprezentată de o femeie bătrână cât universul, care cu propriul său corp hrănea focul veşnic al adâncurilor. Se spune că într-o bună zi, un băeţandru, ducând-o cu vorba, a reuşit să aprindă o nuia şi să fugă, furând astfel focul sacru pe care l-a dat muritorilor. După cum se vede legendele sunt asemănătoare, datorită migraţiei populaţiei din Mările Sudului.

La populaţia Kiwai din Papua Noua Guinee, se spune că străbuna Goga, a omorât prima creatură lumească - un cangur, din cadavrul căruia s-au format  primii oameni. Bătrâna le-a dat focul şi i-a învăţat regulile vieţii omeneşti.

În mitologia populaţiei din Siberia, Poza-Mama, era considerată cea mai importantă zeiţă - a focului dar totodată şi a munţilor. Ea locuia în focul căminului, ocrotindu-l, căci fără ea viaţa nu ar fi putut exista, dar în acelaş timp era răspunzătoare şi de armonia şi integritatea familiei. Există şi acuma tradiţia ca prima îmbucătură, a fiecărei mese, să fie scuipată în foc, aceasta ca ofrandă adusă zeiţei şi pentru a purta noroc.

La diferitele populaţii din Siberia această zeitate poartă denumiri diferite, astfel i se mai spune Tu-Njami, Bokoj, Locia Amai, Togo Musun, „Mama cu treizeci de capete a focului” sau ”Mama focului” ce poartă mantie galbenă „ sau „Fecioara mamă”.

Legendele spun că Mama focului este o fată tânără, complet dezbrăcată, foarte slabă, astfel forţele ei trebuiau să renască permanent. În toate căminele ea era cinstită mai ales de către femei. Ea era considerată şi zeiţa curăţeniei, deoarece prin foc totul se purifică, precum şi cea care ajuta femeile să treacă de momentul greu al naşterii, ea fiind o mamă deosebit de prolifă, deoarece - în credinţa poporului - fiecare flacără cât de mică era o progenitură a ei. Toate aceste reprezentări ale zeiţei focului, erau considerate a fi în strânsă legătură cu toţi membrii familiei ( identic ca zeiţa Vesta la romani), nu numai cei vii dar şi cei morţi, deoarece lumânarea muribundului era considerată focul care călăuzea sufletul spre o altă lume.

Era interzis ca să stingi focul vetrei fără un motiv anume, să arunci gunoiul în foc, să-ţi baţi joc de el, să-l blestemi sau să juri pe foc. Aceste credinţe sau superstiţii există şi în folclorul român – probabil reminiscenţă a impactului cu folclorul slavilor. Focul era considerat o zeitate divină un intermediar între oameni şi o altă lume.

 

Focul simbol al divinităţii, păstrat şi cinstit în temple

 

 Focul a fost dintotdeauna temut ca o zeitate sacră cu puteri nemăsurate, ocrotit în temple, îmbunat cu jertfe. 

 De referinţă este cel mai vechi templu al omenirii – cel al lui Zarathustra ( întemeietorul Parsismului) aflat în Yazd  (în Iranul central -  între Isfahan şi Shiraz), unde focul sacru arde neîncetat de peste 3500 de ani.

La vechii greci, zeiţa focului era Hestia. Templele ei erau mai puţine deoarece se credea că şi ea îşi are lăcaşul în focul căminului, pentru aceasta era considerată apărătoarea integrităţii familiei şi a ţării. Focul sfânt a lui Hestia era păzit de către văduve, stingerea lui era de rău augur, dar, în nici un caz nu se reaprindea de la alt foc ci prin frecarea lemnelor sau cu ajutorul unei oglinzi care polariza razele soarelui ( procedeu identic folosit la aprinderea focului din Olimpia sau cu oglinda cu care Arhimede a făcut să ia foc flota duşmanilor).După o veche datină grecească se considera că doar atunci s-a întemeiat un nou cămin, o nouă căsnicie, când femeia aducea focul din soba mamei sale şi aprindea focul în  propria ei sobă. In acest sens colonizatorii greci, la cucerirea unui nou teritoriu aprindeau pe acesta focul adus din ţara natală, în felul acesta se credea că vor avea garanţia păstrării lui. Flacăra Olimpică este tot un simbol al continuităţii – de data aceasta a idealurilor sportive.

 

La romani, zeiţa focului era Vesta. Despre ea, Virgiliu spunea că e mai uşor să-i simţi căldura decât să o descrii iar Ovidiu afirmă că nu este necesară nici o întruchipare a ei, deoarece Vesta înseamnă focul, iar focul o reprezintă pe Vesta. Singura ei reprezentare a fost făcută mult mai târziu, pe monezi, sub forma unei figuri acoperită cu un voal.

Vesta era considerată zeitatea principală a familiei romane, căreia i se aduceau zilnic ofrande din mâncarea gătită şi care îşi avea şi ea sălaşul în focul căminului. Toate popoarele neolatine şi latine când vorberau de foc nu spuneau niciodată Ignis pentru că acesta era nume sfânt ci Focus, adică vatră. Focul sacru, care o reprezenta pe Vesta, se păstra în singurul templu rotund din Roma şi era păzit şi întreţinut de către fecioarele vestale, denumite Amatae. In fiecare an la 1 martie, ele stingeau focul  pentru ca apoi să-l reaprindă.

La 9 iunie, începea la Roma sărbătoarea Vestalia – adică sărbătoarea focului, iar ceremonialul dura mai multe zile. Femeile Romei, mergeau desculţe la templu, pentru a duce ca ofrandă mâncăruri gătite în focul propriului cămin, iar acolo li se împărţea pâine coaptă pe focul sacru din templu precum şi sare (obicei păstrat până în zilele noastre). După o săptămână Vestalele închideau templul, curăţau toate resturile de mâncare pe care le aruncau în Tibru, apoi îl redeschideau fiind astfel considerat  că este purificat şi reînnoit.

Slujitoarele Vestei trebuiau să fie fecioare deoarece focul era considerat purificator, deci şi păzitoarele lui trebuiau să fie neîntinate.Vesta era cinstită ca mamă şi ca zeiţă a fertilităţii şi în acest sens, există dovezi că până în timpurile împăraţilor romani, în templul ei exista un falus care de asemenea era cinstit. Prezenţa acestui falus, precum şi faptul că anual focul era stins, pentru ca apoi să fie reaprins prin frecare unui lemn tare pe un lemn moale - simbol al sexualităţii - este interpretat ca o permanentă reînnoire a familiei precum şi a Imperiului Roman. Tradiţia stingerii şi reaprinderii focului s-a păstrat în formă asemănătoare şi în riturile de tranziţie şi purificare prin foc, existente şi în zilele noastre.

Stingerea accidentală a focului sacru al Vestei era considerat de foarte rău augur. Dacă exista vreo ameninţare de război, marea stareţă a vestalelor era persoana ce mai indicată pentru a împiedica aceasta şi a duce mesajul de pace. Intrarea în templul Vestei era interzisă bărbaţilor, iar vestalele care călcau această lege severă, erau omorâte, fiind aruncate de pe stâncile Tarpeiene sau îngropate de vii.

Asemănătoare lor erau fecioarele Templului de la Inkaşi sa cele de la populaţia Herero din sudul Africii iar ritualul avea aceeaşi semnificaţie.

Am amintit doar câteva temple din zecile care ar putea fi citate (unde se oficiau ritualuri ale focului) cum ar fi de exemplu Piramida Soarelui din Mexic (vezi poza alăturată) sau Angkor din Cambodgia - cel mai reprezentativ templu al Asiei.

 

 Tradiţii străvechi legate de foc

La indienii din zona fluviului Orinoco era tradiţia ca la eclipsă de lună să se tragă cu săgeţi aprinse în sus, astfel duhurile care vroiau să mănânce luna să fie arse.

La vechii celţi – în Irlanda la 1 mai era sărbătoarea primăverii când la  Beltaine se aprindea Focul Frumosului.. Cu această ocazie, unul dintre ritualuri efectuate de către preoţii druizi, era trecerea cirezilor de vite prin foc, ceremonial menit să le apere împotriva fiarelor sălbatice şi a bolilor, dar şi pentru fertilitate. Se pare că tradiţia exista în toată Europa, astfel Cezar  în cartea sa De bello Gallico descrie cum galii făceau manechine mari din răchită în care închideau oameni şi animale, apoi le dădeau foc.

La fel se practica ritualul roţii de foc. Reminiscenţă a acestor tradiţii sunt ceremonialurile identice legate tot de simbolul purificator al focului, practicate în Europa în noaptea de 24 iunie - noaptea Sfîntului Ioan Botezătorul sau în mitologia română - noaptea de Sânziene

 

In luna octombrie hinduşii serbează Deepavali sau „Serbarea luminii”.Aceasta simbolizează victoria binelui asupra răului, victoria luminii asupra întunericului, personificată în mitologia hindusă prin victoria lui Krishna în lupta sa cu un domnitorul Naranka. Se crede că la Deepavali, sufletele celor morţi vin pe pământ ca să serbeze împreună cu oamenii. In cinstea lor se aprind pretutindeni mici lămpi cu petrol, iar casele şi locuinţele sunt deosebit împodobite.

În Thailanda, Mianmar şi Sri Lanka  în luna noembrie are loc „Serbarea Luminii – Loy Krathong „ când mici luminiţe, în vase făcute din frunze de palmier împletite, sunt lăsate să plutească pe ape. În China aceiaşi ceremonie poartă denumirea de „Lămpile florilor de lotus” .

In Lituania există şi acum ritualul dedicat lui Matergabiae adică zeiţa Căminului. Pe fiecare pâine se fac cu degetul semne ornamentale, pentru ca să se ştie că ele aparţin acestei zeiţe. Prima pâine scoasă din cuptor este dată ca ofrandă zeiţei, iar ultima pâine este mâncată de către gospodină, aceasta pentru a-şi unifica în mod simbolic puterile ei cu cele ale zeiţei căminului. Iată doar câteva exemple din nenumăratele care ar putea fi citate deoarece fiecare popor are tradiţii şi serbări legate de foc.

            Se atestă că oamenii au ştiut să aprindă focul înainte de a fi ştiut să-şi alcătuiască cele mai elementare unelte de lucru. În acest sens sunt edificatoare cele mai vechi urme de foc, găsite în China, la Chou-Kou-Tien, lângă Peking .

 

În Europa cea mai răspândită tradiţie este aceea a roţii de foc. La sfârşitul iernii şi începutul primăverii, pe culmea unui deal se dă foc unei roţi de car sau de căruţă învelită cu paie şi astfel arzând ea este lăsată să se rostogolească în vale, în credinţa că astfel vor arde toate duhurile rele care bântuie pe dealuri şi pe câmpuri. Dacă roata nu se opreşte până jos, este semn că recolta atât de cereale, cât  şi struguri va fi foarte bună. Atât de împământânită era această credinţă, încât în Germania, la Baden-Württemberg, oficialităţile măreau din oficiu impozitul pe cereale, dacă roata ajungea în vale nestinsă, deci se preconiza o recoltă bogată. Tradiţia roţii de foc există şi la Solstiţiul de vară.   

La crescătorii de porci din Ungaria tradiţia roţii aprinse are aceeaşi semnificaţie, dar legată de data aceasta de animale. La şvabi se aprindea o căruţă, sau un car şi se lăsa să se coboare la vale. La români, tinerii fug după roata aprinsă strigând versuri de factură populară cum ar fi: „ Păzea că vine roata de foc / cu belşug şi noroc / Păzea că vine soarele / şi vă arde picioarele„.

Toate aceste tradiţii mistice sunt legate de simbolul purificator al focului. La oraş, aceste tradiţii nu se mai păstrează. Tot ce a mai rămas, sunt retragerile cu torţe ce au loc cu ocazia diferitelor festivităţi, lumânările ( cu semnificaţii multiple - în ultimul timp o anexă importantă a lui Cupidon), focurile de artificii – mai ales în noaptea de anul nou - tradiţe preluată de la chinezi, cu aceeaşi semnificaţie de alungare a spiritelor rele.

 

 Tradiţia focului în mitologia română

 

Incă din cele mai vechi timpuri, sunt păstrate deosebit de variatele tradiţiile populare legate de puterea magică, purificatoare a focului dar şi fertilitate.

Focul este conceput ca stihie cosmică (focul ceresc şi focul pământesc), ca putere sacră şi ca făptură mitică ( Zburătorul, Joimăriţele, Caii soarelui).

Ca stihie cosmică, focul ceresc este dat în folosinţă unor sfinţi sau acoliţi ( Sfântilie şi ajutoarele lui). Ca putere sacră el este rezultatul luptei dintre cei doi demiurgi cosmocraţi Fărtatul ( Dumnezeu ) şi Nefărtatul ( Diavolul)  pentru dominarea lumii. Iată o legendă în acest sens, relatată de etnograful Romulus Vulcănescu în cartea sa Mitologia română:

După ce Fărtatul a creat lumea, Nefărtatul s-a gândit cum s-o subjuge şi a creat focul. Fărtatul văzându-l pâlpâind pe pământ, i-a plăcut, a luat o trestie şi profitând de lipsa Nefărtatului care meşteşugea ceva pe pământ a furat focul, pe care l-a ascuns într-o piatră. Nefărtatul, care lăsase focul neacoperit, când a văzut că s-a stins a fugit îndată la fărtat. – Nu mi l-ai furat Fărtate? – Eu pot să scot foc din piatră. Şi a izbit două pietre şi a ieşit focul. Aşa focul stăpânit de Fărtat a devenit sfânt.”

Focul subpământean este infernal, aparţine Nefărtatului, demonilor şi acoliţiilor lui şi este reprezentat de flăcările comorilor necurate, focurile de sulf din mlaştini care ”miros a iad”.

Focul pământesc este considerat de asemenea sacru. De fapt este vorba de focul vetrei,  care era ţinut aprins permanent (sub forma tăciunilor înveliţi în cenuşă) dar care, la anumite date festive din calendarul popular, era stins şi reaprins ritual, ca semn al înnoirii - similitudine cu focul Vestalelor.

El era aprins la naştere, la nuntă şi la moarte, prin ruguri clădite în curtea casei sau bisericii. De Crăciun se aprindeau ruguri – uneori numai o buturugă numită Crăciun. În noaptea de Anul Nou, se ocolea casa cu tămâie pusă pe cărbuni aprinşi – pentru a se alunga spiritele rele. Lumânarea de Paşte, se păstrează şi este reaprinsă în timp de furtună ca să apere casa de fulger. Lumânarea – reprezentantă a focului, este prezentă în general la toate riturile de trecere( naştere, botez, nuntă şi înmormântare.)În zonele de munte, tradiţia era ca la nuntă să se aprindă rugul în curtea casei miresei, în jurul căruia dansau nuntaşii. Reminiscenţă a acestei tradiţii este lumânarea de nuntă. În unele ceremonii funerare, se aprindeau ruguri în curtea familiei celui decedat. Aceastea aveau mai multe semnificaţii: simbol al fostului ritual geto-dacic al incinerării; simbol al luminii solare din lumea în care intră sufletul (tradiţie păstrată prin lumânarea care se pune la capul muribundului); simbol purificator – rugul aprins în afara curţii iar rudele care veneau de la cimitir săreau peste foc pentru ca astfel să ardă duhurile funerare răufăcătoare.

Înafară de cele amintite mai sus, în folclorul românesc ceremonialul ritual al rugurilor de foc este efectuat în mai multe ocazii, legate de sărbătorile religioase, agrare şi pastorale, de fapt o simbioză a acestora pe fond profan. Astfel sunt: Focurile de Măcinici ( la 9 martie – în calendarul Iulian fiind Echinocţiul de primăvară şi începutul Anului Agrar. Simbolizează arderea iernii şi renaşterea primăverii); Focurile de Alexii ( în seara de 17 martie – Sf. Alexii – foc ritual pentru a ajuta soarele să treacă de echinocţiul de primăvară); Focul viu ( aprins la început de An Pastoral – Sângiorz, ziua de Sf. Gheorghe – 23 aprilie); Focurile de Joimari (aprinse pentru morţi în Joia Mare - în curtea bisericii sau cimitir); Focul Învierii (focul viu aprins de preot, precum şi obiceiul aprinderii focului în curtea bisericii sau cimitirul satului în noaptea de Paşte cu semnificaţia încinerării simbolice a morţilor); Focurile de Sânzâiene ( 24 iunie);  Focul lui Sâmedru ( legat de ceremonialul înoirii timpului calendaristic făcut în ajunul zilei Sf. Dumitru – 25/26 octombrie), Focul lui Sântandrei (29 spre 30 noembrie – noaptea strigoilor, când prin rugurile aprinse aceştia erau puşi pe fugă).

 

În practica populară, magia albă şi neagră se face cu ajutorul focului ceresc şi pământesc. În practica Piromanciei, după felul cum ardea focul, direcţia flăcărilor, scânteilor, a fumului etc. se prevesteau evenimente sau întâmplări. În Piromagia demonică lumânările furate de la mort erau folosite de tâlharii care ocoleau cu ele casele celor pe care îi prădau, în credinţa că aceştia vor adormi adânc şi astfel nu vor fi auziţi. Sau, practica înţepării cu un fier înroşit în foc a unei păpuşi care reprezenta o anumită persoană; descântecul de deochi făcut prin stingerea cărbunilor în apă neîncepută;  credinţa că dacă o femeie gravidă mănâncă cărbuni stinşi va naşte uşor etc.

Un alt obicei străvechi care încă s-a mai păstrat la români, este rugul făcut pe mormântul simbolic pentru cel care a murit fără lumânare în pădure. Trecătorii, de câte ori treceau pe lângă mormânt aruncau fiecare un lemn sau o surcea până se ridica un rug, care apoi era aprins simbolizând astfel lumânarea a cărei flacără trebuia să conducă sufletul spre lumina veşnică.

Ca făptură mitică, focul trebuia respectat şi temut. Tradiţia sau superstiţia spune că el nu trebuie scuipat, urinat, luat în derâdere, invocat în jurământ. Tot de superstiţii ţine credinţa că dacă copiii se joacă cu focul fac pipi în pat, sau, dacă împuşti sau omori berzele care îşi fac cuibul pe horn, casa îţi va lua foc. Seria superstiţiilor legate de foc este foarte bogat reprezentată, ce este interesant este similitudinea lor la populaţii cu culturi diferite, de pe continente diferite.

Toate aceste superstiţii, credinţe, datini şi tradiţii reprezintă preluarea unor aspecte ale imemorialului cult al soarelui şi transgresarea lor în cultul focului.

 

Nu pot să închei lunga – dar totuşi sumara mea prelegere, fără să amintesc de alte aspecte, deosebit de interesante. Astfel este focul creaţiei, focul pasiunii, focul urii. În acest sens focul neiertător este o pedeapsă trimisă de cer, pe care o putem abate asupra duşmanului  prin invocarea unor blesteme cutremurătoare: „ arde-te-ar focul iadului”, sau „bată-te focul să te bată”, sau „arde-te-ar focul Ghenei”etc. Nu ştiu dacă folclorul altor popoare este atât de prolif în branşă...

Dar cel mai frumos simbol al focului va rămâne dragostea. În toate culturile focul este identificat cu dragostea sufletească şi cu patima trupească. Am să mă refer doar la folclorul românesc – domeniul este mult prea vast pentru a putea fi abordat.

Dragoste, mă arzi ca focul / Scrum şi pară mi-e norocul / Fără mândra ce-o iubesc / Ard de dor, mă prăpădesc „

„Desfă puică, ce-ai făcut / şi-mi dă drumul să mă duc / c-am ajuns ca un năuc /şăz pe loc şi arz în foc / n-am nici minte nici noroc.”

„ Drept avut-a cine-a zis / Că dragostea-i foc nestins / Şi nimeni n-o poate stinge / Numai badea când mă strânge / Şi inima mea când plânge” .

 

Julia Maria Cristea - Viena

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.