Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

 

Securitate şi tehnologie

Impresii si pareri personale in FORUM

Discuţie cu Josef J. Pilz 

Interviu realizat de Liviu Vălenaş
       

Josef J. Pilz s-a născut la Timişoara, la 12 septembrie 1931, într-o familie de germani romano-catolici. A urmat între 1950-1954 Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic din Timişoara, cu lucrare de diplomă în 1955. În 1960 este arestat, "pentru trădare de patrie şi crimă contra securităţii statului", condamnat de Tribunalul Militar al regiunii Cluj la 10 ani închisoare, pe care-i execută la Timişoara. Împreună cu el sunt arestaţi şi cinci membri ai familiei. Este eliberat la 25 iunie 1964, în urma graţierii dată de Gheorghiu-Dej, la presiunile statelor occidentale. După eliberare se angajează pe un post modest de inginer la fabrica "Solventul" din Timişoara şi apoi la Combinatul de Industrie Locală Timişoara. Datorită pregătirii sale deosebite, a realizat multe invenţii şi inovaţii, al căror autor sau coautor a fost. Este solicitat să lucreze în cadrul Ministerului Justiţiei, ca expert în domeniul incendiilor şi exploziilor şi de asemenea, în noul institut creat la Bucureşti, care se ocupa de depistarea inventatorilor, condus de Octavian Groza, fiul lui Petru Groza.

    

 În 1979 reuşeşte să părăsească România, în urma intervenţiilor făcute în favoarea în Statelor Unite şi în Germania Federală.  Se stabileşte în RFG, la München. Devine reprezentantul mai multor firme vest-germane în tratativele economice cu România, totodată, consilier pentru probleme economice al Institutului Bonnfinanz din Bonn. În 1987 îşi susţine teza de doctorat la Institutul Politehnic din Bucureşti. După Revoluţie se implică masiv în acţiunile caritative pentru România. Are de asemenea o activitate susţinută, oficială, pentru reconcilierea dintre cele două biserici surori, cea romano-catolică şi cea ortodoxă din România. În prezent trăieşte la München, unde duce aceaşi viaţă activă, în sprijinul României. 

 

       - Stimate d-le doctor inginer Josef J. Pilz, vă propun să vorbim despre viaţa dvs. din perioada 1965-1989, aţi fost o mare somitate ştiinţifică în România...

       - Vă mulţumesc pentru atenţie şi apreciere. Înainte însă trebuie să vă spun că aveam toate şansele ca "Epoca de Aur" să mă găsească în închisoare, dacă nu era graţierea dată de Gheorghiu-Dej în 1964.

       - Ce s-a întâmplat?

       - Am fost acuzat în 1960 de "trădare de patrie şi crimă contra securităţii statului". Din ce cauză? văzând o mică "deschidere" în România, guvernul federal german a trimis emisari, ca să ia contact cu reprezentanţii minorităţii germane din România, să se informeze, desigur în mod neoficial, dacă nemţii din România ar dori să se repatrieze în Germania Federală

(constituţia acestei ţări prevede dreptul la cetăţenia germană pentru toţi cei de origine germană, indiferent unde ar locui). Regimul comunist român (ca şi celelalte din Estul Europei) au sfârşit prin a fi de acord cu repatrierea lor, desigur, doar în schimbul unei sume foarte mari de bani. Pentru a nu plăti nişte bani de pomană, guvernul german a trimis nişte împuterniciţi, să cunoască dorinţa exactă a populaţiei germane din România.

       Printre cei contactaţi au fost şi cinci membri ai familiei mele, inclusiv eu. Regimul comunist a considerat însă că discuţiile purtate de noi se încadrează la "crimă contra securităţii statului"!  Drept urmare am fost judecat de Tribunalul Militar al regiunii Cluj şi condamnat în 1961 la 10 ani de ani închisoare pentru înaltă trădare. Iniţial s-a luat discuţie condamnarea mea la moarte, însă regimul a decis că este mai rentabil să mă menţină în viaţă, ca să se poată folosi în continuare de capacităţile mele profesionale, unanim de altfel recunoscute. În plus s-a luat în considerare şi posibilitatea ca să pot fi schimbat, dacă necesităţile ar fi cerut-o, cu un spion comunist prins în Occident, sau, pur şi simplu, vândut. Am mai avut încă două capete de acuzare, unul pentru spionaj în favoarea Statelor Unite, cu alte cuvinte, "am trădat în favoarea Statelor Unite ale Americii".

       - ?!

       - Înainte de a fi arestat (la 29 iulie 1960) am făcut o deplasare în interes de serviciu la Leningrad şi acolo m-am întâlnit cu ambasadorul extraordinar al preşedintelui Statelor Unite, Dwight Eisenhower, discuţii pe care le-am continuat şi la Moscova. A fost o întâlnire

întâmplătoare, s-a discutat normal şi civilizat, eu am întrebat despre situaţia din Statele Unite, iar ambasadorulul preşedintelui SUA s-a interesat de România, de exemplu cât câştigă un muncitor, un intelectual, persecuţiile politice şi religioase, gradul de libertate, care este moralul populaţiei, sentimentele oamenilor faţă de regim, intenţiile guvernului etc. Menţionez că americanii nu aveau la data respectivă date clare despre situaţia internă din România. Nu am ştiut însă că discuţiile noastre au fost filmate şi înregistrate de KGB, care a informat imediat Securitatea. Aceasta a apreciat că aceste convorbiri se încadrează la "subminarea securităţii statului".

       - Da, destule aţi făcut...

       - Am fost graţiat la 25 iunie 1964, împreună cu restul prizonierilor politici din România. Am ieşit din închisoare cu o sănătate complet zdruncinată. După ce m-am "eliberat", trebuia să mă prezint periodic la Securitate, să mă vadă la faţă şi să mă întrebe ce am de gând. Tot Securitatea mi-a găsit şi un post, inginer la fabrica "Solventul", pe urmă la Combinatul de Industrie Locală Timişoara. Posturile erau modeste, slab retribuite. Pe de altă parte, eram cu sabia lui Damocles deasupra capului, nu ştiam când mă înhaţă din nou Securitatea. Fiindcă eram inovator şi inventator (printre altele am creat detergenţii româneşti, care s-au produs ulterior la Timişoara) - am decis să joc totul pe această carte. Am propus aplicarea în producţie a multor idei noi, am mers pe acest drum, văzând o şansă ca să nu fiu distrus total de regim.

       - Aţi vorbit de detergenţi, dacă vreţi să detaliaţi...

       - Am lucrat cu un mare profesor universitar, Stelian Anastasiu, care era şi un colaborator al Elenei Ceauşescu, astfel că am "adunat puncte" pentru mine... 0ansa mea a fost că la Timişoara aveam copii după originalele patentelor germane din al Doilea Război Mondial, privind detergenţii. Se punea ca cineva de specialitate, bun cunoscător al limbii germane, să le traducă şi apoi să încerce fabricarea lor în România. Cu asta m-am ocupat eu. Nu spun ce economii, de sute de milioane de dolari am adus României. În primul rând am rezolvat şi o problemă alimentară în România, economisind anual mii de tone de grăsime, necesare la fabricarea săpunului. Populaţia din România a ajuns să utilizeze preponderent detergenţii, iar grăsimea disponibilizată a putut fi utilizată în sectorul alimentar.

 

       La locurile de muncă, dar şi pe stradă, prietenii şi cunoscuţii mă evitau, se gândeau că am fost condamnat pentru spionaj în favoarea "puterilor imperialiste", un element periculos pentru regim, le era frică să nu aibă probleme din cauza mea cu Securitatea... Cu am mai spus, am jucat exclusiv pe cartea capacităţilor şi pregătirii mele. Periodic mă prezentam la şefii mei şi le ofeream, fie o inovaţie, fie o invenţie. Le propuneam ca invenţia sau inovaţia să fie pe numele "nostru", împărţeam pe jumătate premiul aferent, însă le ceream să mă ţină în slujbă şi să-mi asigure, în faţa Securităţii, o minimă protecţie. Acest lucru l-am făcut şi cu alţi "mari şefi". Protecţia mea şi a familiei mele era să inventez tot timpul ceva. Uşor nu mi-a fost... Am realizat de altfel în România, personal, 23 de invenţii brevetate...

       Odată când Ceauşescu a efectuat o vizită în Statele Unite şi-a dat seama de importanţa uriaşă pe care o au pe plan mondial brevetele de invenţie şi mai ales faptul că aceste brevete costă enorm. Întors în ţară a făcut imediat mare gălăgie: de ce în România nu se poate face la fel, adică să se "producă" pe "scară largă" brevete de invenţie? Socoteala lui Ceauşescu era aceea a unui ţăran simplu: "de ce să nu fabric zece hârtii şi să iau pe ele un milion de dolari?" Atunci un înalt ofiţer de Securitate, un om inteligent, evreu de origine, i-a propus să se înfiinţeze un institut special, care să evite birocraţia socialistă, institut care să depisteze şi să sprijine inventatorii şi inovatorii din România. Ceauşescu a fost imediat de acord şi a fost infiinţată "firma", condusă de Octavian Groza, fiul fostului prim-ministru, Petru Groza.

       - Interesant...

       - Octavian Groza era în acea perioadă ministrul energiei electrice. Institutul a avut două categorii de salariaţi: activişti de partid, care călătoreau în străinătate şi câştigau în urma deconturilor şi specialişti harnici, "buni de muncă", cum am fost eu. De asemenea se ocupa de "recenzarea" elementelor capabile din toată ţară, care puteau produce invenţii sau inovaţii importante. Eu am primit o legitimaţie specială, ca să colind fabricile, întreprinderile şi

universităţile şi să "depistez" pe cei care au invenţii demne de interes şi care nu beneficiau de un sprijin adecvat. Treaba, trebuie să spun, a demarat destul de frumos. Ceauşescu era mulţumit, se gândea că, pe de o parte, va economisi bani, necumpărând anumite tehnologii din Occident, iar pe de altă parte va obţine valută, vânzând pur şi simplu aceste brevete româneşti în Occident.

  - Bănuiesc că de aici a început catastrofa...

       - Bănuiţi foarte bine. La un moment dat au venit nişte potenţiali clienţi pentru brevetele noastre, din Statele Unite. Tratativele au decurs foarte bine, aceştia au plecat înapoi cu documentaţia în vederea antamării procedurilor de achiziţionare a brevetelor respective, adică exact cum se obişnuişte peste tot în lume. Datorită birocraţiei atotputernice de pe timpul comunismului, dar şi spionitei care caracteriza regimul Ceauşescu, eram obligaţi să punem pe orice hârtie, pe orice fleac, ştampila de "strict secret". La aeroportul Otopeni americanilor li s-a făcut o percheziţie de către Securitate, au văzut hârtiile noastre cu ştampila "strict secret" şi i-au arestat pe loc, habar neavând că hârtiile respective americanii le-au primit absolut oficial. A urmat o lungă anchetă, a fost arestată conducerea institutului, nu ştiu ce s-a întâmplat cu Octavian Groza, am impresia că şi el a fost arestat. Iar ca măsură, atât de represalii, cât şi de "prevedere", în 1972, Ceauşescu a desfiinţat acest institut!

       - Foarte inteligent...

       - Între timp ancheta a dovedit că nimeni nu era vinovat, nu se comisese nici o încălcare a legii, însă institutul nu a mai fost reînfiinţat. Nimeni nu mai avea curajul să-l reînfiinţeze...

       - Iar Securitatea veghea vigilentă asupra dvs...

       - Aţi ghicit bine. Periodic mă întrebau ce am de gând, dacă mai doresc să trădez, eu le răspundeam că sunt fericit că am un post bun şi nu am de gând să fac nimic nepermis.

       Culmea este că am făcut un curs de comerţ exterior la 0coala de Partid din Timişoara, în 1970!

       - ?!

       - Eu nu am fost niciodată membru PMR sau PCR, însă acest curs se făcea numai la 0coala de Partid. Ei aveau nevoie de oameni ca mine, care vorbeau perfect germana şi engleza, ca să putem lua parte la anumite tratative economice. M-au chemat acolo, nu pentru a-mi face un favor, pur şi simplu pentru că regimul nu se putea descurca fără noi, nu avea oameni calificaţi, care cunoşteau mentalitatea occidentală şi dotaţi cu o cultură generală vastă şi complexă.

       În 1972 am ajuns şi export în incendii şi explozii la Ministerul Justiţiei.

       - ?!

       - Regimul lui Ceauşescu (ca şi cel anterior al lui Dej) era obsedat de sabotaje. Când într-o întreprindere avea loc un incendiu sau o explozie, Securitatea era interesată să ştie dacă a fost un sabotaj sau un accident (de exemplu, o autoaprindere), aveau nevoie de un expert şi acela am fost eu. Securitatea nu abandonase "ideea", că "dacă o moară ia foc, înseamnă că un legionar a incendiat-o"... Însă trebuie să spun ceva mai "picant", tot un prieten timişorean m-a angajat în acest post, spunându-mi: "tu ca fost condamnat politic, nu ai nici o şansă să faci o carieră în România, eu te introduc însă ca expert la Ministerul Justiţiei, dacă-mi dai jumătate din primele tale de acolo"... El a făcut dovada la Ministerul Justiţiie, că nu există altul mai calificat decât mine. Bineînţeles că am acceptat postul şi condiţiile puse, chiar cu multă bucurie, ca să pot supravieţui. Pe de o parte exista aşa numita "morală proletară" (doar pe hârtie), pe de altă parte, realitatea zilnică a regimului, "pilele şi ciubucul". Fără ele nu puteai să rezişti.

       Fără falsă modestie, trebuie să spun că am salvat o serie de oameni, care fără mine ar fi fost condamnaţi la închisoare, căci li s-ar fi pus în cârca lor incendii sau explozii produse absolut accidental.        

       - Nu aţi avut ideea să părăsiţi România?

 - Ideea asta am avut-o întotdeauna, dar nu am avut nici o şansă, nici o ocazie. Am participat însă la un congres mondial de stomatologie, care s-a ţinut la Bucureşti. Era şi o secţie militară, iar eu am ţinut la această secţie o comunicare despre guma de mestecat cario-profilactică. Un general vest-german, inspectorul general pentru probleme stomatologice al Bundeswerului, s-a arătat foarte interesat de tema prezentată de mine, pentru că a înţeles (alături de el şi alţii...) că, "dacă soldaţii nu respectă consemnul de a se spăla zilnic pe dinţi, gumă de mestecat vor mesteca"... M-a invitat să ţin nişte prelegeri în Germania Federală.

       - O ocazie excelentă pentru a rămâne în Occident!

       - Asta credeţi dvs.! Nu erau proşti deloc cei de la Securitate, o să vedeţi de ce. Eu nici nu m-am dus să cer securiştilor un paşaport, de frică să nu am ulterior din nou probleme. Însă m-au chemat ei! "Trebuie să vă duceţi!", mi-au spus. "Mă duc numai dacă Oficiul pentru Brevete şi Invenţii mă trimite oficial, nu pot să discut cu un general vest-german decât dacă sunt trimis oficial, nu mai vreau să fiu condamnat pentru spionaj", le-am spus clar. Am primit hârtiile cerute şi am putut pleca. Între timp însă cei de la Securitate au implicat-o pe soţia mea într-un proces mare de delapidare (directorul ei general furase ca în codru), deşi era complet nevinovată. Securiştii mi-au spus: "dacă vă întoarceţi înapoi, soţia dvs. va fi scoasă imediat din acest proces, dacă nu vă întoarceţi, o condamnăm la 25 de ani închisoare!" Ce puteam să fac? m-am întors şi soţia, aşa cum mi s-a promis, a fost scoasă din proces.

       - Diabolic, la asta nu m-am gândit...

       - Securitatea evoluase, pot depune mărturie în acest sens. Pe vremea lui Dej era numai brutală, utiliza bătaia şi torturile, pe vermea lui Ceauşescu a devenit mai "rafinată", "iubirea" ei era şantajul. 0antajau pe oricine cu orice. O să vedeţi de altfel că practicau şantajul şi la scară internaţională...

       - Aveţi un exemplu?

       - Da, am! Eu! Când eram în închisoare la Timişoara, veneau periodic securişti, bineînţeles cu grad mare, să stea de vorbă cu mine. Îmi propuneau să mă trimită oficial în Germania, să lucrez pentru Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii, ca reprezentantul unei firme româneşti.

       - Era pe vremea când de aceste "chestiuni" se ocupa generalul Ion Mihai Pacepa...

       - Cred că da. Securiştii îmi explicau: "nu te pot prinde nemţii, pentru că nu lucrezi într-o reţea, lucrezi singur, iar cu ofiţerul tău de legătură te întâlneşti o dată pe an, în Elveţia, unde îţi vei face concediul"...

       - Ce vi s-a cerut să faceţi în Germania?

       - Mi s-a spus clar: "nu trebuie să te ocupi de lucruri mărunte, trebuie să faci doar trei lucruri şi cu asta te asiguri până la pensie: compromite trei conducători vest-germani!"

       - Extraordinar! Dar dvs. eraţi o capacite în tehnologie şi ştiinţă, cu asta ar fi trebuit să vă ocupaţi?

       - Ei se bazau că eu am relaţii vaste în Germania, vorbesc mai multe limbi, am acces la cercurile politice şi economice vest-germane. Trebuia să-i filmez sau să-i fotografiez pe aceştia cu femei sau în alte ipostaze neplăcute! Ca să fiu "încurajat", mi s-a mai spus: "chiar dacă vei fi prins de nemţi, vei primi doar o pedeapsă simbolică, aşa e la ei, după ce o ispăşeşti vii înapoi, iar noi te primim şi te onorăm ca pe un erou"... Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie să spun că aceaşi idee, de a şantaja politicieni vest-germani, a avut-o cu mine şi un alt serviciu secret, străin, care printr-un agent m-a contactat în celula în care eram deţinut la Timişoara, garantându-mi că, prin relaţiile pe care ei le au cu guvernul comunist român, mă vor scoate din închisoare şi mă vor trimite direct în Germania. Am refuzat categoric ambele oferte. Menţionez că i-am refuzat exclusiv din motive de morală, dacă mă ghidam după interes, ar fi trebuit să le accept.

       - Ce motive aţi invocat?

       - Motive medicale: "sunt cu nervii la pământ în urma detenţiei şi din această cauză în 5 minute oricine mă poate descoperi"...

       - Mai aveţi ceva interesant de povestit?

       - Eu am fost unul din puţinii specialişti din România în jocul chinezesc, adoptat şi de japonezi, Go. Motiv pentru care am ajuns din nou în atenţia Securităţii!

       - ?!

 - Europenii cred că este exclusiv un joc distractiv, ceva ce seamnănă oarecum cu şahul şi damele. Eroare gravă! În realitate este şi o filozofie, dar şi aplicaţii de strategie militară. În Japonia sunt facultăţi de Go, iar în China comunistă (unde se cheamă wei chi) jocul de Go era şi este examen obligatorie în Armata Populară de Eliberare. Am jucat ş0 ani de zile Go cu cei din Pekin, bineînţeles prin corespondenţă (telegrame şi scrisori), iar din Japonia am primit "Evantaiul de Onoare", care mi s-a înmânat oficial de un delegat sosit de la Tokio, la Ambasada Japoniei de la Bucureşti, unde am fost invitat. Securitatea s-a gândit că e ceva tentant, ea mă trimitea la aceste recepţii, eu nu aveam de gând să mă duc, ca să nu fiu din nou acuzat de "trădare". Securitatea însă îmi cerea să continui să corespondez cu jucătorii de Go din Japonia şi China comunistă, mi s-a impus să "raportez" dacă chinezii sau japonezii, prin jocul de Go vor să facă ceva contra lor... Cert este că prin jocul de Go am fost foarte apreciat de japonezi, iar un director general al unei mari firme, Toslei Ito San, mi-a făcut oferta să devin şeful reprezentanţei lor la Frankfurt pe Main. Salariul era uriaş, 8.000 de mărci vest-germane pe lună. Japonezii au intervenit pe lângă guvernul român, Securitatea şi-a dat aprobarea, dar a pus o condiţie: familia mea rămâne, drept garanţie, în ţară, nu pleacă! Normal, am refuzat oferta. Interesant este că, înainte de a pleca definitiv în Germania Federală, am petrecut (cockteil de adio) cu acest japonez...

       - Cum aţi putut până la urmă pleca?

       - S-au făcut pe plan internaţional diferite şi intense intervenţii pentru plecarea mea. Un prieten din tinereţe, Frederick Seinfest, plecat de mult în Statele Unite, a făcut acolo o carieră absolut extraordinară, ajungând şi director al concernului Crysler. El s-a adresat în acest sens atât ambasadorilor români de la New York şi Washington, cât şi Organizaţiei Naţiunilor Unite şi administraţiei americane. Avea o prestanţă şii poziţie specială, pentru că Ceauşescu, pe care l-a vizitat, voia să construiască la un moment dat o uzină e ansamblare a autoturismelor Crysler, cu o capacitate de 300.000 de unităţi pe an - plan până la urmă abandonat. În Statele Unite au mai intervenit pentru mine şi rude, la senatorul Jackson de pildă. Iar în Germania Federală, un alt prieten de al meu, coleg cu mine şi în închisoare, Werner Holfmann, punea pe rol situaţia mea în faţa autorităţilor vest-germane. 

       Însă regimul lui Ceauşescu nu a vrut să mă lase să plec, fără să primească o compensaţie pe măsură - eram pe undeva o "persoană cheie". În fine, în ş979 am reuşit să ajung în Republica Federală Germania.

       - Ajuns în Occident care v-a fost atitudinea faţă de România lui Ceauşescu?

       - În închisoare am depus un jurământ faţă de Dumnezeu, că dacă vreodată voi fi din nou liber şi voi reuşi să ajung în Germania, voi îndeplini datoria mea creştinească de a ajuta pe aproapele meu şi în primul rând pe fraţii mei din România, care suferă pe nedrept şi nevinovaţi.

 Am revenit în România, cu paşaport şi acte în regulă, la numai două săptămâni după ce am plecat, ca reprezentantul unei firme germane

       - Cu ce ocazie?

       - Eu am colaborat în România la producerea medicamentului "Boicil", folosit ulterior de milioane de pacienţi. Nemţii s-au arătat foarte interesaţi de el şi am fost trimis să perfectez un contract foarte avantajos pentru statul românn, s-au oferit de concernul Kabivitrum 100 de milioane de mărci vest-germane pentru acest produs. 0i ministrul chimiei şi cel al sănătăţii au fost de acord cu propunerea noastră, însă cum fac românii, se îneacă la mal: ne-am lovit de problema ...ambalajului! Am explicat părţii române că "Boicilul" nu se poate comercializa în Occident cu un ambalaj prost, am propus să-l facem noi, pe spezele noastre. Partea română a  acceptat, dar a uitat să treacă acest lucru în contract. Apoi au căutat, câţiva ani, cine a produs "sabotajul", din cauza neincluderii problemei ambalajului în contract! Doi ani de zile au căutat "sabotorii"...

Pe urmă m-am gândit la altceva, numai şi numai ca să ajut România. 0tiam că nemţii acceptă ca medicamentele produse în Germania Federală să fie testate şi în străinătate (iar examinările româneşti erau considerate satisfăcătoare) şi atunci am vrut să închei contracte cu universităţile româneşti, prin "Romconsult" (contractele directe erau interzise). Totul a mers foarte bine la început, dar apoi, cu tot controlul strict al Securităţii, medicamentele (trimise în cantităţi din ce în ce mai mari) au fost furate, valoarea lor era de peste ş00.000 de mărci vest-germane! Era caracteristica regimului Ceauşescu: orice începeai, mergea bine la început şi apoi "motorul" se gripa.

       Era penibil să duci tratative cu partea română. Delegaţia română era formată dintr-un ministru sau un ministru adjunct, plus câţiva "tovarăşi", care, evident, erau de la Securitate. În cadrul protocolului iniţial se stabileau de dinainte temele de discuţie. Dacă eu puneam o altă întrebare, atunci ministrul se uita speriat la unul din "tovarăşi", parcă acela era scrib pe vremea Egiptului antic... La orice occidental, oricâtă răbdare ar fi avut, după doi, trei ani, îi trecea pasienţa şi renunţa să mai ducă tratative economice cu Republica Socialistă România. Acum în România nu mai este această birocraţie, în schimb corupţia s-a multiplicat, fără bani deseori nu discută nimeni cu tine - tot o moştenire a ceauşismului.

       - Securitatea v-a lăsat, în fine, în pace?

       - Nu. Mă mai chemau şi-mi spuneau "tovarăşii": "eşti cetăţean german acum, dar fii atent, dacă lucrezi contra noastră, de noi nu vei scăpa"...

        - În 1987 v-aţi dat doctoratul la Institutul Politehnic din Bucureşti, de ce tocmai acolo?

        - Începusem doctoratul cu un mare savant, profesorul universitar, doctorul docent Josef Dick. El a ameninţat cu demisia sa pe ministrul de resort, dacă eu nu sunt admis la doctorat. Aşa am fost admis, după un an de zile de "certuri", chiar dacă nu eram membru PCR. Am dat toate examenele, dar când să-mi susţin teza, a murit profesorul meu şi a intervenit şi plecarea mea în Germania Federală, iar autorităţile comuniste au tergiversat susţinerea ei, tocmai ca să plec în Occident fără titlul de doctor. O "mică" răzbunare"... Ajuns în Germania Federală, m-am adresat autorităţilor de resort din România: "Eu vă aduc investitori, parteneri de afaceri, daţi-mi voie însă şi mie să-mi susţin doctoratul la Bucureşti, pentru că am lucrat atâţia ani la el şi mi-am susţinut şi toate examenele". Am primit aprobarea să-mi susţin teza. Culmea că am suţinut această teză ("Fabricarea şi utilizarea enzimei LYSOZIM") la profesorul la care îşi dăduse doctoratul şi Elena Ceauşescu, Părăuşanu.

       - În 1987 nu v-aţi dat seama la Bucureşti că şandramaua lui Ceauşescu este pe ducă?

       - Era clar, şi încă de decenii, că sistemul comunist din România este total falimentar. Numai că Occidentul era decis să nu intervină, el dorea ca poporul român să răstoarne el singur regimul comunist. Dar eu ştiam bine, pe propria mea piele, duritatea represiunii exercitată de Securitate şi nu vedeam cum ar putea singur poporul român, fără sprijin din afară, să răstoarne regimul lui Ceauşescu. Pe de altă parte, pot să spun, că personal am întâlnit extrem de puţini adepţi ai comunismului şi ai lui Ceauşescu în România. Vorbesc de nomenclatură, de cadrele de vârf. Pe faţă, da, era o vorbărie goală, absolut fără nici un conţinut. În parte erau nişte oameni slabi, în parte erau ticăloşi, cei interesa pe aceşti oameni era doar procopsirea familiilor lor şi a odraslelor lor în special. Vă dau un singur exemplu, care poate vă lasă perplex: un activist din conducerea centrală a partidului comunist, care cunoştea activitatea mea de inventator şi situaţia mea politică, mi-a spus într-o zi: "tu eşti neamţ, într-o zi vei pleca în Germania Federală, eu te rog să nu mă uiţi şi să-mi scoţi atunci copiii afară"...

                                                                                   

Liviu Vălenaş

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.