index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

 

ÎN GRIJA LUI IULIU MANIU

Mihai Radulescu

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

     Viaţa lui Cicerone Ioniţoiu, primul şi cel mai de seamă monograf al temniţelor române sub comunişti, dintre aceia stabiliţi în străinătate odinioară, se înfăţişează mult mai complexă – este uşor de închipuit aceasta – decât am intenţia să dezvălui aici.

            Înainte de a purcede la demonstrarea relaţiile sale cu Iuliu Maniu (ca de la pion la regele lui de pe tabla de şah) – ce constituie obiectivul paginilor de faţă –, intenţionez să dovedesc forţa caracterului său, atât de rar întâlnită la majoritatea dintre noi. Pentru aceasta voi copia un Proces-verbal de interogatoriu, grăitor.

            “Învinuit IONIŢOIU CICERONE, născut la 8 mai 1924, în Craiova, fiul lui Ion şi Maria, fost profesor, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, Str. Secerişului Nr. 8.

“17 noiembrie 1962

“Localitatea Bucureşti

“Interogatoriul a început la ora 9 şi 35 min,

“                  „          s-a terminat la ora 14 şi _ min.

            “Întrebare: Astăzi data de mai sus ţi s-a prezentat ordonanţa de punere sub învinuire în care se arată că după anul 1954, când ai fost eliberat din închisoare, ai restabilit legătura cu mai mulţi membri” [“membrii”; aici şi mai departe intervin în text pentru corectarea ortografică a greşelilor anchetatorului, fără s-o mai semnalez; M.R.] “P.N.Ţ. şi împreună cu aceştia ai desfăşurat activitate duşmănoasă împotriva orânduirii democrat populare din R.P.R. până în 1961 când ai fost arestat.

            “În discuţiile ce le-ai purtat cu elementele respective ai comentat şi interpretat în mod duşmănos situaţia din ţară preconizând schimbarea regimului democrat popular şi reinstalarea orânduirii capitaliste.

            “Recunoşti învinuirile ce ţi-au fost aduse?

            “Răspuns: Nu recunosc nimic din învinuirile ce mi-au fost aduse prin ordonanţa de punere sub învinuire care mi-a fost prezentată spre luare la cunoştinţă azi 17 noiembrie 1962.

            Arestatul refuză să facă declaraţii în continuare.

Anchetator penal,

Cpt. C. Purcaru”

            Semnătura lui Cicerone Ioniţoiu lipseşte, el refuzând nu numai să facă declaraţii ci şi să semneze procesul-verbal.

            Atitudinea sa se cere certificată prin mai mulţi anchetatori chiar, atât este de neobişnuită:

            “PROCES-VERBAL

“Încheiat azi 17 noiembrie 1962 la Bucureşti

            “Cpt. PURCARU CONSTANTIN, anchetator penal de securitate din M.A.I. – direcţia Anchete Penale – Bucureşti, procedând la punerea sub învinuire a numitului:

            IONIŢOIU CICERONE născut la 8 mai 1924 în Craiova, fiul lui Ion şi Maria, fost profesor, iar în ultimul timp tehnician constructor, cu ultimul dom.[iciliu] în Bucureşti str. Secerişului nr. 8 Rn. Nicolae Bălcescu, am constatat următoarele:

            “Prezentându-i ordonanţa de punere sub învinuire azi 17 noiembrie 1962 şi după ce a luat cunoştinţă de conţinutul ei, numitul IONIŢOIU CICERONE refuză s-o semneze.

            “Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale.

            “Anchetatori Penali de Securitate

“CĂPITAN

“Blidaru Gheorghe

“CĂPITAN

“Purcaru Constantin”

            Peste o lună şi câteva zile, acelaşi Purcaru revine cu un alt proces-verbal.

“MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

“Direcţia Anchete Penale

“Bucureşti 25 decembrie 1962

            “Cpt. Purcaru Constantin, anchetator penal de securitate din M.A.I. – Direcţia Anchete Penale – Bucureşti, constatând că în dosarul nr..... privind pe numitul IONIŢOIU CICERONE învinuit de săvârşirea infracţiunilor de uneltire contra ordinei sociale p.p. de art. 209 pct. 2 lit.a sunt suficiente probe pentru sesizarea instanţei de judecată, potrivit art. 254 C.P.P. am chemat pe învinuit punându-i în vedere că are dreptul să ia cunoştinţă de toate lucrările penale de la dosar, arătându-i şi încadrarea juridică a faptelor săvârşite.

            “După ce i-am pus la dispoziţie dosarul şi a luat la cunoştinţă de întreg conţinutul lui, am întrebat pe învinuit dacă are de formulat cereri pentru completarea anchetei penale sau dacă vrea să facă declaraţii noi şi acesta ne-a declarat următoarele:

            “Mă numesc ————— domiciliat în ———— şi luând la cunoştinţă de [!] întreg materialul de urmărire penală de la dosar şi de încadrarea juridică a faptelor, declar:

            “Învinuitului Ioniţoiu Cicerone i-a fost prezentat astăzi 25 decembrie 1962 materialele de urmărire penală” [dezacordul aparţine scrisului de mână al anchetatorului] “şi după ce a luat cunoştinţă de ele refuză să semneze.” [Lipsa de coerenţă dintre ultimile două paragrafe este strigătoare la cer.]

“Anchetator penal

“Cpt. Gh. Blidaru

“Cpt. C. Purcaru

            “Acest proces verbal a fost întocmit într-un singur exemplar

“ANCHETATOR PENAL DE SECURITATE

“Cpt. C. Purcaru”

            Deoarece comportarea lui Cicerone Ioniţoiu iese complet din tiparele uzuale ale obedienţei învinuiţilor la capătul unei îndelungate şi chinuitoare anchete, prin refuzul său de a semna procesul verbal final şi prin implicitul refuz de a se recunoaşte vinovat, el este supus unei investigaţii medicale generale şi... psihiatrice! Iată documentul eliberat de specialistul respectiv care, prudent, nu foloseşte o semnătură, ci numai o mâzgălitură, în locurile unde trebuia să se identifice sau să-şi recunoască afirmaţiile.

            “MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

“Nr. 4652 din 20 dec. 1962

“Certificat Medical

            “Subsemnatul Dr [indescifrabil]

“Medic M.A.I. certific că:

            “Arestatul IONIŢOIU CICERONE este complet sănătos din punct de vedere organic şi funcţional

şi este în depline facultăţi mentale

“MEDIC M.A.I. semnat [indescifrabil]”

            Cele de mai sus ne ajută să înţelegem tăria morală a celui înfăţişat în aventurile de mai jos, viitorul cercetător istoric, scriitor memorialist şi cronicar Cicerone Ioniţoiu.

 

            Când au intrat ruşii în ţară, Cicerone Ioniţoiu avea douăzeci de ani; era student la Litere, Ştiinţe şi Drept simultan. Pe deasupra, fusese ales şeful Rectoratului Universităţii. Rectoratul Universităţii întrunea în subordine şapte facultăţi. Tânărul, pe lângă calitatea de preşedinte al Facultăţii de Litere, deţinea şi conducerea Rectoratului Universităţii. Existau pe vremea aceea: Rectoratul Universităţii, al Politehnicii şi al Academiei Comerciale, aşadar poziţia lui era una din ierarhia studenţească de vârf.

            Se deplasă din Bucureşti pentru a reface organizaţia tineretului naţional ţărănist din Oltenia, risipită de comunişti, după ocupaţia sovietică. Până atunci ea fusese condusă de un anume Vasile Zgarbură, de la Târgu Jiu. Odată cu intrarea armatei străine, acesta s-a retras, a dispărut, nu s-a mai auzit nimic despre el pe nicăieri. Mai avea Cicerone Ioniţoiu în plan şi tipărirea ziarului “Brazda”, aparţinând organizaţiei. Acestea se petreceau în ‘45, în iunie.

            În organizaţia pe care imediat s-a pornit s-o reaşeze pe picioare, pe la vreo douăzeci ale lui iulie, au apărut unul şi altul, tineri, bătrâni şi astfel a reînceput ea să fiinţeze în Dolj. Aşa a scos şi ziarul. Printre cei veniţi, s-a numărat şi un fost coleg de liceu, anume Stănculescu, băiat al Directorului şcolii Trişcu, din Craiova. Acel Stănculescu era informator; l-a depistat Cicerone Ioniţoiu mai târziu. El procura Siguranţei date privitoare la cine se înfăţişa la sediu şi la ce se discuta acolo.

            La  vreo zece zile după ce îşi începuse activitatea omul de încredere al centralei, s-au pomenit pe nepusă masă cu inspectorii Siguranţei din Craiova năpustindu-se în sediul lor situat vizavi de Prefectură, deasupra cinematografului “Apolo”.

            Cei găsiţi acolo au fost împinşi la perete. Agenţii scociorâră pretutindeni, doar să fi dibuit ceva materiale subversive. Proaspătului venit din Bucureşti îi atrase privirea mâna unuia dintre năvălitori; acesta şi-o vârâse în buzunar, de unde scotea ceva, cu mare fereală. Numele îi era Mitricof. Încercă să strecoare în sobă ceea ce pescuise din pantaloni. Cicerone Ioniţoiu se repezi asupra lui şi, încleştându-i între falange oţelite ca un clonţ încheietura mâinii şi trăgând-o în sus în văzul tuturora, descoperi că ţinea un pistol pe care intenţionase să-l bage în sobă pe ascuns.

            Era un an al provocărilor. La vreo trei-patru zile după incident, fu arestat. Purtat de acasă la Siguranţă. Şeful Siguranţei se pomenise a fi un anume Ilie Bădică, de meserie zugrav. Pe parcurs, el a ajuns general vestit şi s-a ocupat cu coloniile de muncă.

            În timp ce era anchetat, a apărut în încăpere într-a doua zi un civil numărând vreo cincizeci şi ceva de ani. Figura cam spălăcită îl arăta a nu fi fost chiar român-român. Deşi se aţinea pe lângă el un translator, nu rosti nici o iotă până ieşi. Cicerone îl bănui că era musai rus. Mai târziu află că se numea Petrov şi că al doilea nume îi era: Vasiliev. Sovieticul asistă la anchetă.

            Ce îi interesa? Cine participase la şedinţe; ce discutaseră acolo. Răspundea: – “Domnule, la şedinţă poate veni oricine. Uşa este larg deschisă. Noi nu legitimăm la intrare. Ce să se discute? Probleme de organizare, de editare a ziarului ‘Brazda’.” Ei, de colo: – “Cine sunt...?!” – “Domn’e, nu-i cunosc pe ăi care vin...! Am sosit în Craiova de două săptămâni. Nu-i ştiu pe toţi. Dar e sigur că-i aveţi dumneavoastră pe liste, pentru că trec pe la noi şi oamenii dumneavoastră.” Le-o spuse de la obraz, deoarece bănuia că aşa stăteau lucrurile.

            A treia zi fu eliberat. Se grăbi acasă. După trecerea altei săptămâni, iarăşi aude prin cartier că era căutat şi că se puneau vecinilor întrebări privitoare la el. Un necunoscut a venit chiar la poarta lor să se intereseze. Ieşi mama lui să-l iscodească ce treabă avea şi cu cine. – “Îl caut pe fiul dumneavoastră. Sunt un coleg.” – “Păi, acum a plecat.” Alergă după el, dar Cicerone remarcase ce se petrecea în pragul lor şi sărise gardul, făcându-se nevăzut. Două săptămâni nu i-a ştiut nimeni de urmă. Se duse pe Valea Gilortului. Se ascunse la nişte prieteni. După alte două săptămâni reveni, căci se apropia 1 septembrie şi intenţiona să se pregătească pentru reîntoarcerea în Bucureşti, la studii.

            Cum se văzu acasă, ieşi pe Calea Unirii, în centru, să cumpănească singur situaţia. A remarcat că unul de la Siguranţă, întâlnit în timpul anchetei, unul Rădulescu, un tânăr blond, se ţinea scai de grupul ce-l înconjura pe Cicerone.

            Noaptea iarăşi au bătut la el în poartă. Descinseseră cu două maşini. L-au ridicat. L-au cărat încă o dată la Siguranţă. Iarăşi şi-a făcut apariţia rusul acela. Au discutat ce au discutat şi, în cele din urmă, necunoscutul străin face semn să i se dea drumul. L-au pus la miezul nopţii să semneze un proces verbal din care reieşea că primise toate câte i le confiscaseră şi, după orele douăsprezece, îl sloboziră. Nimic nu se pierde în birocraţia comunistă, în afară de ce se distruge cu bună ştiinţă şi intenţie politică! Acel proces verbal întocmit atunci, l-a găsit cercetătorul Cicerone Ioniţoiu în anul 2002, la S.R.I.!

            Îl rodea un pantof. Mergea ca vai de lume cu servieta bălăngănindu-i-se pe lângă genunchi. Trecând prin dreptul bisericii din faţa Colegiului Carol, unde se afla sediul Siguranţei, vede apropiindu-se din spatele său o maşină, pe când din faţă i-au ieşit în întâmpinare cei doi: rusul cu nedespărţitu-i tălmaci.

            Au sărit pe el şi l-au aruncat în maşina care, între timp, ajunsese lângă ei. Nu zăreai ţipenie pe stradă în acea noapte din septembrie 1945. Călare pe trupul lui, să nu îndrăznească a se clinti, l-au dus vreo cinci sute de metri, pe strada Buzeşti, acolo unde astăzi este Palatul Mitropoliei Olteniei (ah! dac-aş fi ştiut acestea când am fost invitat să dorm în acel palat, ca profesor al Facultăţii de Teologie...). L-au aruncat în subsol. A stat în beci până a doua zi. I se cerea să-i declare pe “toţi bandiţii de la P.N.Ţ.” – “Domn’e, îi aveţi pe toţi aciia! Eu îi ştiu mai puţin ca dumneavoastră... Abia i-am cunoscut, venit cum sunt de două-trei săptămâni.” – “Bine, o să spui tu mâine tot!”

            A doua zi, l-a scos iar la anchetă. L-a bătut, l-a jucat în picioare, îi zdrobea ţeasta cu tocul pistolului. Numai ofiţerul îl bătea. Nimeni altul nu-l ajuta nici cu vârful degetului. Iarăşi l-a coborât în pivniţă. Pe semne, când l-au aruncat acolo era leşinat, pentru că la trezire era leoarcă. Or fi aruncat o găleată de apă peste el.

            La gratii sta unul cu ochi de cerchiz şi cu o balalaică peste piept, cum le zicea puştilor automate în acele timpuri. Fiind în halul ăla şi neputându-se nici măcar sprijini cu spatele de rece ce era zidul, le făcu semn ochilor înguşti să-i dea o mătură ce sta-n picioare pe acolo, să-şi lase greutatea spinării pe ea. I-a adus, la cererea bâiguită a glasului său sfârşit, şi o cană cu apă. A băut pe nerăsuflatelea; s-a spălat de sânge. După vreo jumătate de oră, caraliul semnalând că se trezise, se ivi şi rusnacul din ajun. – “Ei, acuma spui?” – “N-am ce să spun.” Iarăşi dă-i şi dă-i.

            După două zile şi o noapte de bătaie, l-au târât peste drum, unde li se găsea comenduirea. A aflat ulterior că, acolo, la Craiova, se mutase comandamentul sovietic pentru Balcani; era un fel de ultimă bază şi centrul de aprovizionare şi de legătură cu Serbia, Grecia, Bulgaria. Aci, în respectiva clădire l-au vârât într-o cameră ceva mai mărişoară, de vreo cinci pe şase, unde dormeau pe paie un ţăran de la Băileşti, basarabean refugiat, şi un neamţ. În cele din urmă, acesta îl lămuri că, de fapt, era austriac, profesor la Conservatorul din Viena.

            Cu puţina franceză câtă o rupea Cicerone şi câtă ciupea după ureche şi neamţul, s-au înţeles. – “Domnule, te-au adus la ora aceasta târzie pentru că, probabil, au pe altcineva să-l ancheteze dincolo.” Neamţul se afla de vreo cinci-şase luni în custodie. Cu prilejul retragerii frontului, celebrul profesor de franceză Fortunescu, despre care Radu Gyr, în “Calendarul meu. Prietenii, momente şi atitudini literare” a scris pagini de neuitat, îi aranjase să doarmă, neştiut de nimeni, într-o seră. O infirmieră îi trădase ascunzătoarea. El i-a spus tânărului Cicerone: – “Pe noi ne aşteaptă fără doar şi poate Siberia. Pe dumneata, însă, e posibil să te fi băgat cu noi pentru că aveau nevoie de spaţiu pentru vreo anchetă de noapte, să se desfăşoare în voie. Aşa că te pomeneşti că te duc înapoi cum se face dimineaţă. Ar fi bine să-i anunţi pe ai dumitale unde te găseşti.” – “Păi, cum să-i anunţ?” – “Aruncă nişte bilete...” – “Dar cum să fac să le scriu? N-am nici măcar hârtie.” Cei doi veterani ai arestului primeau bucăţi de ziar pentru răsucirea ţigărilor. Rupse marginea albă a uneia dintre ele şi scoase din manşetă un vârf de creion. Ioniţoiu scrise trei răvaşe, precizând trei adrese distincte, rugând în tustrele să fie vestit şeful organizaţiei P.N.Ţ. că se afla în mâna ruşilor, în strada Buzeşti; fără alte zorzoane stilistice. Le iscăli: Cicerone.

            Într-adevăr, pe la cinci, cinci şi jumătate dimineaţa veniră, îl înhăţară şi-l mutară iarăşi peste drum, unde scoseseră sufletul din el. Lăsă să-i cadă din pumn pe trotuar, din mers, bileţelele împăturite, în timp ce pe chip păstra un aer indiferent.

            La ora cinci şi jumătate cine putea trece pe stradă? Oameni simpli, plecaţi la lucru sau la târguieli. Or, datorită lor, în aceeaşi zi până-n prânz, toate misivele ajunseră la cele trei adrese diferite. Nu i-a venit să creadă că o atare solidaritate umană împotriva ruşilor era cu putinţă în România... În cele din urmă cele trei mâzgăleli se reuniră pe masa lui Ilie Ioan, Preşedintele Organizaţiei P.N.Ţ. de Dolj. Cum le-a primit, acesta s-a şi suit în tren, cu destinaţia Bucureşti. A ajuns la Maniu, i-a explicat situaţia. – “Să vedem ce-am putea face”, veni răspunsul gânditor. Altceva nu i-a spus.

            Ilie Ioan se întoarse la Craiova.

            Trecu încă vreo săptămână de bătăi noapte de noapte. În cursul lor nu interveneau întrebări noi de nici un fel, ci doar mirarea că nu renunţase, ci că se afla în continuare alături de Iuliu Maniu – “Ţărăniştii nu sunt cu Maniu, ci merg cu Anton Alexandrescu” îi repeta. Victima avea impresia că intenţia ruşilor era numai să-l timoreze şi să-l îndemne la trădare, la destrămarea organizaţiei, adică să se alieze şi el lui Alexandrescu. Se pomeni într-o dimineaţă că vine translatorul la el – se dădea drept student –, cu o bucată de cârnat, cu o bucată de pâine, să-i ofere să mănânce.

            Acela îi spune: – “Fă un bilet către mama dumitale.” – “Ce să-i spun mamei? “ – “Spune-i că eşti la un prieten şi că o să vii curând acasă.” Arestatul îşi zise: ‹Domn’e, pe semne că mişcă ceva!›  Dacă i-a zis să scrie că avea să revină curând, făcu legătura cu Maniu, despre care bănuise că, avertizat de Ilie Ioan, apucase să intervină pe vreundeva.

            Hotărî să-i înşele. Caligrafie epistola folosind literă majusculă la fiece cap de rând, deşi nu era nicidecum nevoie de vreo literă mare acolo. Scrisoarea arăta ca o poezie. Bineînţeles că majusculele n-aveau nici o legătură cu conţinutul ei, care era în proză toată ziua bună ziua.    

            Nădăjduia ca şmecheria lui să sară în ochii cuiva. Mama sa era femeie simplă; nu ştia decât să se iscălească şi să numere banii. În această privinţă, la socotit, nu o înşela nimeni. Când primi biletul lui, i-l dădu să-l citească fratelui lui mai mic. Acela zise: – “Nu-i treabă curată cu biletul ăsta... Probabil că vrea să ne atragă atenţia că... O fi ţinut undeva la secret!” S-au grăbit să sune la uşa lui Ilie Ioan. Le împărtăşi şi dânsul despre semnele ce le dăduse Cicerone, cu biletele, şi cum, personal, se dusese în Capitală şi anunţase partidul despre nesiguranţa soartei tânărului.

            La vreo zece zile după asta, fu condus sus, tot la ruşi, într-un dormitor mare-mare. Exista un pat cu cearşaf curat; totul strălucea de curăţenie. Tălmaciul îi spune: – “Stai să te odihneşti. Dar până atunci, ia şi mănâncă.” Era o masă cam de vreo şase persoane. Plină cu fructe, banane, portocale... Arestatul flămând a rămas uluit de bogăţia dinainte-i. – “N-avea teamă că nu-i nimic otrăvit”, zicea basarabeanul. A gustat şi el, să-i dea curaj să îmbuce. – “Culcă-te!” – “Cum să mă culc în halul ăsta de murdar?” Zăcuse pe ciment zece zile... – “Nu-i nimic”, zice. “Culcă-te.” A adormit, că prea era obosit. În timpul somnului a auzit trăgându-se clopotele bisericii Gheorghe Chiţu, care se afla la vreo sută de metri depărtare de acolo. Se deşteptă şi rămase în şezut pe marginea patului. Cugetu-i aburit se mişca fără să-şi propună vreun obiect limpede. Deodată, îi trecu prin minte: ‹Ce ar fi să mă agăţ de ultima speranţă? Să le spun că am trimis biletele şi că se ştia afară de soarta mea?›

            Se descuie uşa. Cicerone adoptă un aer destins.

            – “Ce-i cu tine? Te văd bucuros.” – “Într-adevăr sunt bucuros.” – “Cum asta?” – “Sunt bucuros pentru că la ora actuală afară s-a aflat că mă ţineţi aici.” – “Cum să se afle?!” – “Am vestit lumea.” – “Cum ai vestit-o?” – “Am trimis nişte scrisori.” – “Cum să trimiţi tu scrisori?”, se tot mira sluga stăpânului sovietic. – “Foarte simplu: când m-aţi adus de dincolo aici, având asupră–mi creion şi hârtie, am scris scrisorile şi le-am expediat.” – “Băiat deştept! Inteligent nevoie-mare!” A plecat fără să mai zică nici pâs.

            N-a trecut nici jumătate de ceas, că studentul a fost luat şi condus înaintea căpitanului Petrov. – “Banditule! Aşa te porţi tu? Voiam să facem om din tine şi tu cauţi să ne trădezi! Cum ai îndrăznit aşa ceva? Unde-i creionul?” – “Când am aruncat biletele, am aruncat şi creionul şi hârtia ce o mai aveam. Am aruncat tot. Şi este sigur că afară se cunoaşte destinul meu.”

            Iarăşi bătaie, mai cruntă ca oricând. În timp ce o încasa, şi-a zis: ‹De acum înainte am să lupt din toate puterile împotriva comunismului! Îmi voi închina toată viaţa opoziţiei la această barbarie!›

            Asta se petrecea pe la ceasurile şase seara. Pe la opt, se trezi iarăşi din leşin. Venise un frizer. L-a ras. Dacă a văzut că îl bărbierea, îşi dădu seama că–l slobozeau.

            Dar până atunci, îl împinseră iarăşi în camera de anchetă. – “Ei, cum mai e?” – “Cum să fie? Mă dor toate cele. M-aţi bătut şi mă mai şi întrebaţi cum este?!” – “Să-ţi bagi minţile în cap! Te urmărim până-n pânzele albe! Nu scapi de noi. Fii atent la ce faci. Iscăleşte colo că n-ai să spui nimănui pe unde ai fost şi ce ai văzut.” Cicerone scrise textul şi-şi depuse iscălitura la finele lui. I-l înmână. – “Uite, îl bag aici, în casa de bani. Dacă trădezi ce ai văzut, te-mpuşc cu mâna mea!”

            Peste altă jumătate de oră, lătră: – “Poţi să pleci.”

            Bucureşteanul îşi înhăţă servieta şi dus a fost.

            Ajunse acasă. Cum ciocăni, maica îi şi deschise. – “Eram sigură că o să vii...”, grăi inima ei atotştiutoare ca orice inimă de mamă.

            Bucureştiul trimisese în toate judeţele câte un om cu aceaşi misiune ca şi a lui Cicerone Ioniţoiu, în vederea reînvierii organizaţiilor locale. Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? Au trecut ei prin aceleaşi spaime? Au fost şi ei răpiţi de sovietici? Au plătit naţional-ţarăniştii tribut chiar atât de mare invadatorilor Patriei?

            Nu. Nici unul dintre ceilalţi nu a trăit ceva asemănător. Singur Cicerone căzuse: datorită bazei sovietice găzduite, culmea ghinionului, de Craiova lui natală. Din această pricină s-a ajuns şi la arestarea Prefectului, a Comandantului Corpului I Armată; de fapt, în capitala Băniei era o stare de asediu permanentă.

            Lăsând acestea la o parte şi urmărind în continuare tribulaţiile junelui, el a mai rămas alături de ai săi încă vreo alte două săptămâni, să i se croiască şi coasă un costum de haine pentru studenţie, iar când acesta fu gata, reveni în Bucureşti.

            La începutul lui octombrie, trase în strada Clémenceau nr. 9, la clubul P.N.Ţ., unde dormea pe mese de când fusese dat afară, ca ‘reacţionar fascist’, din căminul Pache.

            Apropiindu-se 8 noiembrie, ziua onomastică a Regelui, tineretul se pregăti pentru o manifestaţie grandioasă. Cicerone nu avea astâmpăr; bineînţeles că se pomeni autopromovat printre organizatori. În noaptea de 7 spre 8 noiembrie, îi reveni ca, dimpreună cu doi inşi, să lipească colante pentru ziua următoare. Alţii vreo douăzeci, plecaţi mai din timp să împartă manifeste pe stradă, fuseseră arestaţi până-n Cişmigiu. A doua zi de dimineaţă, Cicerone fu printre primii ce ocupară Piaţa Palatului; a pus umărul, lângă ceilalţi, să dărâme autocamioanele; alături de el a murit un tânăr, împuşcat de oamenii lui Teohari, care trăgeau din Ministerul de Interne.

            Pe la 9 seara, Cicerone se retrase dimpreună cu Mihai Tarţia, Preşedintele pe ţară al tineretului naţional-ţărănist, cu Bărbuş, cu Marcel Rădulescu, şeful Medicinei, şi cu Ion Goia. Se despărţiră, dându-şi întâlnire la Nea Vasile Şoroagă, la Podul Mihai-Vodă. Era un moldovean de treabă, liniştit, care ţinea un fel de bodegă, la el îngăduindu-li-se a mânca pe datorie, adică plătind când aveau bani, la o lună sau cum pica. Pentru Nea Vasile, ei erau “copiii lui...”. Când făceau rost de parale – arareori –, se duceau glonţ la el şi-i dădeau şi lui ceva acolo, astfel contul rămânându-le deschis.

            Va să zică, pe la miezul nopţii lui 8 spre 9 noiembrie, după ce depănaseră toate amintirile zilei fantastice, s-au îndreptat spre casă. Au apucat-o spre Colţea, unde li se despărţeau drumurile. Unii porneau către căminul Politehnicii, iar el spre club.

            Pe când aşteptau la Colţea în staţie, au zărit un camion plin cu militari apropiindu-se în viteză şi frânând chiar lângă ei cu zgomot şi scârţâituri de moarte. Ostaşii săriră pe caldarâm şi îi înhăţară pe trei dintre băieţi. I-au tras sus, după ei. Unul-doi studenţi apucară să se strecoare şi să dispară. Îi luaseră ostatici pe Cicerone, pe Marcel şi pe Tarţia.

            I-au dus la Ministerul de Interne cât ai zice peşte. Acolo, persoanei care răspundea de arestaţi nici prin cap nu-i trecu să accepte a-i lua în primire. – “N-avem loc! Nici pe săli nu mai e unde...! Treaba voastră! Duceţi-i unde vă trage aţa!...” Făcură cale-ntoarsă şi-i cărară la Prefectura de Poliţie. Aici fură primiţi cu drag. Îi dezbrăcară şi le aruncară hainele în etuvă. După vreo două săptămâni, i-au chemat pe fiecare să-i întrebe ce căutau acolo! Ei debitau gogomănia aia, în loc să le pună studenţiii întrebarea cu pricina.

            – “Domn’e, nu ştiu...”, răspunse Cicerone. “Era seara de Sfântu’ Mihai. Veneam şi eu de la onomastica unui prieten şi, din staţia de la Colţea, m-au ridicat şi m-au adus aici, cu prietenii cu care am fost la chef.”

            Mai trecură trei-patru zile şi le dădură drumul la toţi în afară de Tarţia şi Marcel Rădulescu, care erau trecuţi în urmărire generală, ca şi Bărbuş, dealtfel.

            Cicerone Ioniţoiu se înfăţişă la un prieten, lângă Piaţa Romană, pe Nicolae Iorga. Dormi la el două-trei nopţi. Luă legătura cu cei de la partid. Nu mai avea curajul să se ducă personal acolo.  În schimb, l-a căutat Ion Goia, să-i spună că Iuliu Maniu voia să-l vadă, deoarece dorea să ştie ce se petrecuse la Prefectura Poliţiei.

            Se prezentă pe strada Sfinţilor, la numărul 10, la etajul IV, în spatele statuii lui Rosetti.

            Intrară împreună. Maniu îi primi în garsoniera unde locuia, cedată de un binevoitor. Tot mobilierul ei se compunea dintr-un pat şi două scaune de brad. În anticameră odihnea o măsuţă de vreun metru pe şaizeci – şi ea străjuită de alte două scaune, unde îl aşteptai pe omul politic, dacă aveai treabă cu el; mai mult de două persoane nu puteau să se înghesuie în chiţimie, atât de modest era şefu’.

            Gazda îl întrebă pe Cicerone care era situaţia la Prefectura Poliţiei. Cel din urmă îi făcu o dare de seamă succintă. Când îşi încheie spusele, Maniu: – “Dar... dumneata ai mai avut probleme...” – “Da”, zice, “am avut probleme cu ruşii...” – “Şi nu ţi-e teamă?” – “Nu.” –”Şi ce faci acuma?” Spuse: – “Păi, mă duc la club.” – “Cum “la club”?!” – “Acolo dorm. N-am unde pune capul în altă parte.” – “Chiar aşa?!”, nu-i venea să creadă. – “Acolo dorm de luni de zile. Pe mese, la club.” – “Şi dacă vine în seara asta Teohari Georgescu, face o descindere şi te arestează? Cine e-n stare să te mai scăpe?!” Zice, după o scurtă gândire: “Dumneata nu te mai poţi duce acolo. Rămâi aicia. Pentru că eu, unde mă duc, sunt primit de toată lumea. Dumneata, dacă te duci undeva, nu-ţi deschide uşa nimeni. Aşa că stai aicia până vedem ce soluţie găsim şi pentru dumneata.” Se întoarse către Goia şi-i recomandă să rămână ambii pe loc şi să-i comunice doamnei Clara – un fel de menajeră a chiţimiei – să le pregătească mâncarea. Consemnul era ca Cicerone să nu iasă până îl anunţa dumnealui.

            Era pentru a doua oară când Preşedintele Iuliu Maniu intervenea în destimul lui Ioniţoiu, salvându-i viaţa, deşi nu-l cunoştea şi nici din acelaşi ţinut nu erau (cum s-ar zice, chiar dimpotrivă: doar era oltean...).

            Trecură, se zicem, două săptămâni, când Cicerone fu vestit că i se găsise o cameră la mansardă, la profesorul de la Medicina Veterinară Gh. K. Constantinescu, pe strada Popa Soare. Se înfăţişă de cum se întunecă. Într-adevăr, exista o chiliuţă la mansardă, cu o somieră pe jos; încolo, nu tu masă, nu tu nimic. Pentru craiovean era taman bună.

            Aceasta se petrecuse prin ianuarie-februarie. Găsise Cicerone pe cineva pe care-l vizita din când în când; se mai ducea şi pe la Asociaţia Orbilor “Regina Elisabeta”, din Vatra Luminoasă, unde era secretar din ‘44, şi apuca să doarmă şi pe acolo. Cum ajunsese secretar al asociaţiei acesteia? Unul dintre colegii săi de facultate era preotul Matei Ghiulezan, franciscan, care mai târziu a făcut şi el multă puşcărie, originar de la Mărgineni, de lângă Bacău, slujitor, în Bucureşti, la Notre Dame de Sion. Ghiulezan l-a rugat, având o cunoştinţă care nu putea citi, pentru că era orb, dacă ar fi fost doritor să înveţe împreună cu acela. Se făcură prezentările. Prietenia nouă îi aduse lui Cicerone intrare liberă la asociaţie. Îl cunoscură mai mulţi orbi, îl îndrăgiră şi în cele din urmă insistară zor-nevoie să accepte a le deveni secretarul asociaţiei. Asta-i aducea şi un ban de buzunar. Desfăşurau o sumă de manifestări muzicale, concerte, imprimări la radio. Îi însoţea pretutindeni. Numai că situaţia lui se încurcă tot mai tare.

            În 1946 avu loc marea manifestaţie de 10 mai, ziua regalităţii. Unul dintre cei patru organizatori era, de la sine înţeles, Cicerone Ioniţoiu. Tuspatru au fost condamnaţi la doi ani, în lipsă. Alţii, în urma arestării, au fost bătuţi crunt. Unei colege de-a lor i se arseseră sânii cu lumânarea, la Prefectura Poliţiei. Salvarea lui Cicerone era că nimeni nu avea ştire unde îşi petrecea nopţile, că dormea în mansarda din Popa Soare sau în Vatra Luminoasă, ceea ce hotăra singur şi numai când pleca să se culce. După 10 mai, urmă, peste cinci zile, 15 mai. Maniu decisese să se sărbătorească o sută de ani de la întrunirea din Câmpia Libertăţii de la Blaj, temându-se că nu avea să se mai ivească vreun prilej pentru comemorarea acelei minunate înfăptuiri româneşti. Aniversarea aceasta urma să aibă loc la Ateneul Român.

            Cicerone Ioniţoiu şi-a asumat răspunderea serviciului de pază. Împreună cu vreo zece-doisprezece prieteni, se-ngriji să nu pătrundă în sală nimeni care nu prezenta invitaţiile concepute de ei. După ce sala fu ocupată aproape pe de-a-ntregul, veni la el careva, şoptindu-i că dăduse peste doi tipi suspecţi. Nu voiau să-şi arate invitaţiile. Unul dintre ei se dovedi a fi fost Barbu Câmpina, acela care mai târziu s-a impus mâna dreaptă a lui Roller, cu facultatea făcută peste noapte şi ajuns conferenţiar universitar ştie-l Domnul cu ce haruri de partid. Cicerone a izbutit să-i scoată pe ambii din sală.

            Deîndată ce i-a dat afară, s-au alarmat alţii, care s-au năpustit pe geamuri. Probabil că aveau consemn în sensul acesta. Când cei din pază au constatat năvala, au dărâmat toate casele de bani de la uşi, blocând intrările până la ultima. Printre asediatori i-a remarcat pe Mihai Gafiţa, Mircea Sântimbreanu, Petru Vintilă, Coman Vasile, Cristea Nicolae, Biserică Ion, Filipescu Grigore, ajuns mai târziu maior de miliţie răspunzând de paza lagărelor, Petre Bărbulescu, Igor Gorotcov. Pe când aceştia şi alţii spărgeau geamurilor, sosesc şi câteva maşini cu muncitori de la C.F.R. Obiectivul lor fură difuzoarele ce transmiteau în jurul clădirii cele discutate înăuntru, căci era foarte multă lume care nu mai găsise loc să intre. De spart, s-a spart tot ce era casabil.

            Cei dinăuntru au anunţat telefonic misiunea americană. Funcţionarii de acolo au protestat pe lângă Ministerul de Interne. Cam într-o jumătate de oră au sosit trupe din divizia “Tudor Vladimirescu”. Au înconjurat Ateneul Român. Şi-au păstrat poziţia, în aşteptarea încheierii şedinţei şi a eliberării sălii.

            Cicerone a primit de la o fată o pălărie de damă, s-a deghizat şi, înconjurat de tinere care l-au luat de braţ, a izbutit să se strecoare. Coridorul dintre cordonul militarilor şi zid, pe care l-a străbătut, măsura numai un metru jumătate. Cei masaţi îndărătul cordonului continuau să-i ciomăgească pe cei care se-mbulzeau de-a lungul lui. Nu a scăpat ins să nu fie lovit.

            Cicerone Ioniţoiu a ajuns în spatele Ateneului, acolo unde zbieretele “Moarte lui Maniu!” şi “Jos Maniu!” mugeau de clănţăneau geamurile caselor din jur.

            În mod neaşteptat, când a apărut Iuliu Maniu, s-a lăsat o linişte de mormânt. Tuturor acelora care susţinuseră galeria antimanistă le îngheţaseră limbile-n gură. Erau morţi de curiozitate să-l vadă pe marele om de stat. Iuliu Maniu se urcă fără grabă în maşină şi plecă. Deîndată ce a demarat automobilul, gloata reîncepu să urle scandat, ca trezită din morţi.

            Pe fondul strigătelor lor, ieşi din clădire şi Ion Mihalache. Era însoţit de doamna sa, ambii îmbrăcaţi ţărăneşte, după obicei. Se trase maşina în dreptul lor. Mihalache, însă, refuză să se suie în ea: – “Noi mergem pe jos”.

            Şi au plecat pe jos până-n strada Berna, la care ajungeau prin Ştefan cel Mare. Grupuri de doi-trei, vreo şapte-opt tineri dintre cei aleşi pentru pază, s-au luat după ei şi, de la distanţă, i-au condus în siguranţă, până au ajuns acasă.

 

      MIHAI RĂDULESCU

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco  Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.