index revista agero | poezie | proză| cultură | istorie | jurnalistică | actualitatea germana |anunţuri

înţelepciunea şarpelui şi blândeţea porumbelului

Mihai Rădulescu

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Cercetarea pe care o întreprind s-a născut din imboldul de a restabili, cât mai stă în puteri astăzi, o parte dinadevărul privitor la atitudinea păstorilor Bisericii Ortodoxe Române confruntaţi cu ateismul comunist exclusivist şi agresiv.

Această restabilire a adevărului este impusă de ţinuta discretă a respectivilor clerici care, deşi au fost victimele principale ale doctrinei înstăpânite în ţară şi ale metodelor ei de eliminare sângeroasă a adversarului de idei, nu şi-au făcut publice nesfârşitele amărăciuni zilnice, ori suferinţele şi nedreptăţile strigătoare la cer abătute asupră-le, ci le-au tăinuit cu pudoare, cu demnitate şi cu spaimă de câte ar mai fi putut pătimi, încredinţându-le doar Dumnezeului slujit în cămara lăuntrică. Astfel stăteau lucrurile când, după Revoluţia din Decembrie 1989, condeie gazetăreşti iubitoare de dreptate, dar neascultând întotdeauna de sfatul cel mai bun, s-au năpustit asupra Bisericii noastre mume şi au stârnit patimi uneori justificate, alteori rău-intenţionate, ce au tulburat multe cugete şi au adus apa la moara vrăjmaşilor Ei (dacă nu cumva aceştia au fost uneori spiritul tutelator al noilor disensiuni…).

Jurnaliştii respectivi nu greşeau în toate, însă nici nu erau suficient de informaţi, nici suficient de pregătiţi să elucideze poziţii atât de subtile, atât de dibace amestecate, ca acelea pe care a fost datoare Biserica noastră naţională să le adopte pentru a-şi menţine cât de cât stăpânirea spirituală între hotarele Patriei, putere absolut necesară în vederea susţinerii fiinţei noastre etnice. Ea a fost datoare să acţioneze cu înţelepciunea şarpelui şi cu blândeţea porumbelului, comportament ambiguu a cărui judecare are nevoie de o îndelungată scrutare şi analiză premergătoare acuzării lui.

Fiind principala victimă religioasă a partidului comunist român, singura, împreună cu două-trei dintre cele în jur de douăzeci de secte din perioada dată, căreia îi era interzisă catehizarea şi activitatea misionară, Biserica Ortodoxă Română îşi risca pieirea. A evitat-o în două chipuri. Pe de o parte, s-a străduit ca, oficial, să ducă, pe cât posibil, un trai de bună înţelegere cu stăpânirea – armistiţiu ale cărui exagerări, datorate fie interesului personal, fie prostiei capitale a colaboraţioniştilor, fie răutăţii psihopate a multor indivizi, au condus Biserica în situaţia menţionată anterior, de a fi pusă la stâlpul infamiei; dar de ce numai Ea să fi suferit oprobriul public, când politica Sa a reprezentat politica tuturor cultelor şi denominaţiunilor recunoscute de Stat, ca şi a tuturor religiilor profesate pe teritoriul nostru? Pe de altă parte, Biserica s-a întrecut pe sine însăşi, prin acele persoane angajate, cu seriozitate şi necruţare faţă de comodităţile lor, să slujească Adevărul, Iubirea, Dreptatea, sub acoperământul Ei; astfel, Biserica şi-a continuat misiunea de priveghere a demnităţii şi de pilduire vie a învăţăturii Sale. În concluzie, fiece jertfă individuală a unui teolog, a unui preot, a unei monahii, a unui călugăr, a răspândit mai multă lumină decât a izbutit să înceţoşeze întreg corpul administrativ, şcolar şi politic al Bisericii, printr-o abdicare sau printr-o încuviinţare vinovată, printr-o tăcere laşă sau printr-o laudă cinică.

Nesugrumarea Ortodoxiei românilor se datorează faptului că flacăra credinţei poporului a fost întreţinută zi de zi şi ceas de ceas prin purtarea creştinească şi apostolicească a unui mare număr de clerici, sub obrocul prudenţei sau în raza crudă a opoziţiei nete. Mă străduiesc să limpezesc afirmaţia precedentă prin argumentul însuşi al experienţei concentraţionare, suferită de unele atari chipuri nobile vrednice de cea mai pioasă evocare.

Am muncit cot la cot, într-unul dintre lagărele pentru deţinuţii politici ascunse de ochiul cetăţenilor ţării în stuful de pe lângă Dunăre, cu preotul doctor în teologie şi filosofie Gheorghe Chiriac, care şi-a încheiat slujirea altarului, după eliberare, la biserica Sfânta Vineri, din bulevardul Titulescu. La solicitarea unui credincios, a participat cu o sumă nici însemnată, nici neînsemnată, la ajutorarea unui proaspăt slobozit din hăul închisorii, să-şi ţină acesta zilele până îşi găsea un mijloc fix de hrănire. Preotul cu studii teologice strălucite în Germania, filosoful împătimit cu căldură pură pentru tot ceea ce însemna cunoaştere şi dispută de idei, o mândrie a intelectualităţii române, a ispăşit ani îndelungaţi facerea sa de bine. Pe parcursul detenţiei, nu a contenit să îndrepte, în duhul Sfintelor Evanghelii, cugetele clătinate de disperare, să combată ereziile şi ateismul cu ştiinţa logică şi cu bunul simţ, să întărească verticalitatea gândirii arestate şi condamnate.

Părintele Chiriac, conştient de treptata sa ratare ca gânditor căzut în clocotul înspumat al bolborosirilor intelectuale prea binecunoscut de noi toţi, ce a caracterizat epoca pe cale de a-şi trăi astăzi ultimele zvîrcoliri, supus la a se servi, pentru supravieţuire, de înjositoarea şiretenie de rând, dar obştească; interzicându-i-se sistematic porţile afirmării în învăţământul universitar de către pigmei care-şi apărau neştiinţa şi păzeau ideologia propulsatorilor lor; fiind obligat să se otrăvească zilnic cu blasfemiile existenţei noastre comune, a sosit în temniţă însoţit de nevralgii cefalee cronicizate, figura de stil îngăduindu-mi să afirm că a luat de acasă, în clipa arestării, un geamantan de antinevralgice. Conştiinţa exultantă a eliberării de comunism prin condamnarea politică l-a făcut să nu folosească nici un hap cât timp i-a durat săvârşirea pedepsei. Nu l-am văzut îndoindu-se vreodată de una, oricare, dintre valorile creştine, ori umane, ori culturale. Nu l-am remarcat abătut. Nu l-am surprins scăzându-i forţa lăuntrică. Nu l-am observat nici trist, nici morocănos, nici abulic. Şi trebuie ştiut că nu era vesel din fire, nici îndatoritor în vreun chip artificios, nici entuziast pentru treburile omeneşti. Era un cuget ce ardea perpetuu, o energie cerebrală pipăibilă, un focar al erudiţiei şi al combativităţii în domeniul esenţelor. Era copilul ideilor, iar trupu-i, tot mai slab, nu constituia decât un suport al dansului lor.

Convorbirile sale înşirau înaintea ta întreaga Sofie a veacurilor. Sau, dimpotrivă, îţi deşirau plăpânda ţesătură cu care-ţi apărai naivităţile raţionamentelor slăbănoage. Prin el, Gymnasium-ul antichităţii se mutase într-o colonie de muncă silnică, ceea ce era propice cât se poate închipui tineretului studios zvîrlit, prin noroc, alături de el, în noroaie. Iar, dintre câţi ne înghesuiam să ne lămurească o mie de întrebări, cel mai zelos şi limbut, cel mai îndrăgit de învăţătorul nostru, se numea Alexandru (Saşa) Ivasiuc. Este uşor de înţeles cât de adânci i-au fost dezamăgirea şi durerea, părintelui Chiriac, după eliberarea amândurora, la constatarea că atâta prisos de inteligenţă cu care fusese înzestrat viitorul romancier – pe atunci doar medicinist – s-a putut irosi într-o răsucire cu 180 de grade a caracterului şi credinţelor de ieri, în căutarea unei glorii mincinoase şi, mai ales, a puterii, dorită într-un mod bolnăvicios.

În continuare, îmi voi pleda cauza pomenind una dintre figurile anonime ce a impus stima memorialistică a lui Ion Ioanid. Ea joacă un rol fundamental în salvarea a doi dintre cei treisprezece evadaţi de la mina Cavnic, în lucrarea Închisoarea noastră cea de toate zilele (Bucureşti, Editura Albatros, 1991, vol. I).

Este vorba despre un preot din Iacobeni, localitate din Bucovina, unde autorul şi soţul său de rătăciri căutau un cunoscut care să-i ajute a-şi duce peregrinarea mai departe. Acela fusese arestat cu două zile înainte de sosirea lor. Cei doi se treziră într-o situaţie disperată.

Învinşi de năruirea speranţelor nutrite îndelung, un dangăt de clopot îi trezi din prostrare, îi chemă către ultima lor şansă. Se traseră în umbra bisericii, să-şi liniştească zbuciumul, să-şi odihnească mintea, încercând să nu bată la ochi nimănui, ceea ce era foarte probabil a se fi întâmplat, ei fiind străini de târg.

Îmbrăţişaţi de atmosfera fierbinte a Sfintei Liturghii – era sărbătoarea Naşterii Sf. Ioan Botezătorul –, inspiraţi de valul duhovnicesc al iubirii ce urca din inimile celor prezenţi şi revenea înzecit dinpre Nevăzut asupra lor, împrăştiindu-se în fiinţele tuturor celor de faţă, când glasul din Uşile Împărăteşti îndemnă credincioşii să se spovedească, Ion Ioanid ajunse la convingerea că altă soluţie nu mai aveau, el şi cu camaradul său, decât să solicite ajutorul omului din altar, sub pecetea tainei impuse de patrafir. Îşi îndemnă tovarăşul de pribegie să se aşeze în rândul celor ce se pocăiau. Când acela reveni, povesteşte autorul, „…era evident peste măsură de tulburat. Când a ajuns lângă mine, am văzut că avea lacrimi în ochi. Cu vocea tremurând de emoţie, abia a putut articula: “E un om extraordinar!”“ (p. 217).

Aflându-le drama, preotul i-a invitat acasă, deşi conlocuia cu un membru de partid care-i spiona toate gesturile. I-a îmbiat să se spele şi i-a omenit. I-a informat, le-a dat ziarul zilei. De descusut, a făcut-o cu măsură. „Cu toată figura lui senină şi deschisă, nu era un om vorbăreţ şi nici nu încuraja la vorbă.“ (p. 218) În schimb, era un preot nebănuit de hotărât în a-şi sprijini semenii la ananghie, pe tăcutelea; cu discreţie, dar cu fermitate; fără să ceară nici păreri, dar nici permisiunea s-o facă; făptuind sub acoperământ, însă cu eficienţă desăvârşită. Revenind, le comunică oaspeţilor că s-a dus la gară; s-a interesat de mersul trenurilor spre Bucureşti, de costul (destul de mare) al biletelor necesare lor. Le înmână banii, specificând că-i lua din daniile enoriaşilor pentru reparaţia bisericii. Perechea înmărmurită îl încunoştinţă că nu erau siguri a-i putea înapoia împrumutul. Le răspunse: „”Banii sunt daţi pentru fapte creştineşti şi ajutorul la nevoie este tot faptă creştinească, aşa că luaţi-i şi mulţumiţi lui Dumnezeu” […]. La uşă, preotul ne-a îmbrăţişat cu vorbele: “Dumnezeu să vă ajute!” “ (p. 219)

Cu aceasta, evadaţii socotiră că se despărţeau definitiv de binefăcătorul lor necunoscut. N-a fost să fie astfel, deoarece „când trenul a pornit, staţia a rămas goală. Numai în poarta dinspre stradă, un om cu mâna ridicată făcea un semn de salut către vagoanele care se puseseră în mişcare. În afară de noi, nimeni nu ştia cui erau adresate semnele, căci omul care le făcea nu era altul decât preotul din Iacobeni“ (ibidem).

Odată prinşi, suflul nenorocirii îl îndemnă pe Titi Coşereanu, al doilea din cuplul lor, să pomenească în anchetă a fi primit de la slujitorul lui Dumnezeu suma necesară călătoriei. Adăugă, spre salvarea prelatului, că el nu-i ajutase ca pe nişte deţinuţi politici evadaţi, ci ca pe nişte muncitori rămaşi în pană bănească, variantă stabilită cu protectorul lor. „Din fericire, aşa cum am aflat-o 11 ani mai târziu, când am ieşit din închisoare, preotul fusese cercetat timp de câteva zile de Securitatea din regiune, fără să aibă altceva de suferit“ (p. 305).

Se pot cita milioane de atari gesturi şi atitudini. De câte ori a fost nevoie, preotul vrednic de numele său şi-a dat obolul de participare la dragostea faţă de aceia în necesitate, cu atât mai mult cu cât aparent toate le stăteau împotrivă celor din urmă – spun „aparent“, fiindcă mulţimea laicilor a făcut faţă, în acelaşi anonimat generalizat, la punerea în practică a samarineanismului recomandat de Hristos.

Constatăm că, în ambele cazuri propuse, clericii în cauză au fost datori să-şi plătească poziţionarea creştină activă. Iar cei mai mulţi dintre clericii închişi au trecut prin faţa instanţei tocmai pentru a nu-i fi denunţat pe cei fugiţi de urmăritori, pentru a-i fi adăpostit, pentru a-i fi hrănit. Acei purtători de rasă care nu au făcut aceasta – şi nu neg existenţa lor, după cum nu neg multitudinea cozilor de topor cu haină lungă şi înşelătoare – au timp acum să-şi scruteze conştiinţa şi, lepădându-se de mizeria ce le-o înăbuşe, s-o pornească pe calea cea strâmtă – uitată sub steaua râncedă a comunismului, din pricina spaimei, a zăngănitului celor 33 de arginţi binecunoscuţi, ori a altor motivări – şi să-şi câştige statura morală aşteptată de la ei. Învăţătura faţă de care au rămas datori le dezvăluie că trecutul de care te desparţi pe totdeauna nu mai are nici o greutate când îl înlocuieşti cu un prezent închinat exclusiv binelui. Singurele ce au însemnătate sunt traiul drept de astăzi şi pregătirea unui viitor la fel de curat.

 

Mihai Rădulescu

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.