Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

RÂZÂND, ÎN DRUM SPRE RAI

Mihai Rădulescu

Impresii si pareri personale in FORUM


Prozatorii români ne-au învăţat să atribuim preotului şi monahului ortodox şi o trăsătură de optimism rural, muiată în gluma orală, în şotia acţiunii, în păcălelile menite să pedepsească prostia, uneori personajul ajungând să se preschimbe într-o permanentă batjocorire de sine însuşi şi a subumanului din ceilalţi. Aceşti Păcală străbat două veacuri de literatură cu anteriul desfăcut în adierea bunei dispoziţii şi cu giubeaua pe sprânceană, umplând cititorul de tonus vital, de o înclinare în a nu lua prea în serios amărăciunile, ci de a le compensa cu bucuriile traiului sau cel puţin ale minţii – pe scurt, cu a face haz de necaz.
E de la sine înţeles că trăsătura n-a fost scoasă din buzunar de către respectivii scriitori şi zgâriată cu cuţitul în vopselurile tabloului, pentru variaţiune. Nu, ea aparţine multora dintre membrii cinului, iar aceştia au dedus-o din sângele lor ţărănesc coţcar şi din mediul ce i-a format, admiraţiei şi dragostei căruia s-au impus tocmai prin puterea lor de a reduce la absurd slăbiciunile omeneşti şi de a le pildui, a le presăra cu sare, a le spânzura la vedere, a le scoate pe tarabă, a le folosi spre îndreptare, măcar cât hârtia de prins muşte.
Nu pot uita un călugăr glumeţ gospodărindu-şi prânzul pe o prispă putrezită de ploi, la schitul Sihla.
Venindu-mi şi mie foamea, la vederea lui, i-am cerut îngăduinţa să mănânc la botul calului, lângă el.
– La botul măgarului, mă corectă. Cai n-avem pe aici, în vârf de munte. Măgari, prea cuvioşii din toate cinstitele chilii. Doar să-i auzi cum rag din străni şi-ţi iei câmpii, dând cu copitele-ndărăt şi frăţia ta.
Gata! Mă asimilase obştii, în acelaşi timp caracterizând-o cu un dezvoltat simţ de critic muzical. Eram dintr-ai lor! Cum spune Lawrence Durell despre cititorul său: „Fratele meu, Măgarule!“
Îşi aruncă privirile către cutia metalică de conserve pe care tocmai o deschideam.
– Ce ai acolo?
– Peşte, zic.
– Înoată şi-n cutie? Nu ţi-e frică să-l pierzi în pârâu? – făcu semn din coada ochiului către marginea incintei, pe unde bănuii a se fi prefirat un firuleţ lichid.
– Doriţi? – l-am îmbiat să guste, cu gândul că-mi va da şi mie din ce avea în farfurie.
– Nu, mulţumesc. Nu m-am înţărcat de tot, îmi explică; înălţă bucata de brânză şi: Eu, cu lapte tare şi niţele ierburi, îmi arătă roşia.
– Dar câţi ani aveţi? – am crezut a fi dibaci să mă prind şi eu în hora cuvintelor ce i se arătau când pe o faţă, când pe cealaltă.
– De un’ să ştiu? – luă mutră mirată.
– Când v-aţi născut? – m-am arătat silitor să fac eu socotelile aritmetice necesare aflării vârstei sale, să ajut bietul om.
– Maica ştie: eu eram prea mic s-o ţin minte.
Astfel de caractere constituiau în temniţe o comoară inepuizabilă de curaj pentru soţii lor în haine vărgate ajunşi la limita puterilor. Cu un zâmbet de pehlivan, cu o replică în doi peri, jucând ba rolul lui Haplea, ba pe al lui Sfarmă-Piatră, ei puneau umărul, adeseori singuri, în a răsturna moralul mizerabil al celulei taman pe dos şi turma râioasă şi disperată s-o preschimbe – hocus-pocus – într-o herghelie de armăsari tropăind pe loc, înfometată după un vătrai de jăratic şi flăcări.
Ion Ioanid prezintă un preot demn de galeria mai înainte întrezărită. În primul tom al Închisorii noastre cea de toate zilele, apare Popa Scai. Cititorul l-a întâlnit, sub numele său adevărat – Sebastian Popescu – cu prilejul relatării despre slujba învierii Domnului, de la mina Baia Sprie, în capitolul „Învierea morţilor vii“. Poate că-şi aminteşte a fi rămas în masa deţinuţilor mineri înlăcrimaţi un caraliu care, prefăcându-se indiferent şi sfidător – prin a-şi menţine capul acoperit şi a-şi iţi obraznic o ţigară aprinsă între degetele atârnate pe lângă pulpă –, a sfârşit lăsându-se învins de clipa înălţătoare, s-a descoperit şi a dat drumul ţigării pe jos. Ei bine, slujitorului lui Dumnezeu numit nu i-a scăpat metamorfoza şi, ceea ce n-am menţionat atunci, când toţi condamnaţii se îmbrăţişau aducându-şi vestea cea mare: „Hristos a înviat!“, părintele s-a îndreptat către subofiţer şi i s-a adresat: „Domnule sergent, ştiu că nu-mi puteţi răspunde cum se cuvine, dar eu tot vă spun: “ Hristos a înviat”! Şi să ştiţi că noi ne rugăm şi pentru dumneavoastră“ (p. 146).
Sufletul acestei uluitoare manifestări creştine desfăşurate subteran a fost acel celebru între colegii săi de detenţie Popa Scai, originar din zona rurală a judeţului Râmnicul Sărat sau Buzău, poreclit astfel pentru vorba lui usturătoare şi pentru că se ţinea cu gura mare după cei care-i displăceau.
Amestecat în oarece fel în puternica mişcare populară din Munţii Vrancei, a prins de ştire că se căuta să fie arestat şi preotul membru al Partidului Naţional Ţărănesc şi îşi porni la drum întreaga familie, adică presvitera, flăcăul şi fiica, şi se bejeni în codru, pe unde hălăduiră tuspatru preţ de doi ani, ameţindu-şi foamea cu vânatul şi odihnindu-şi capul prin bordeie săpate tot de ei. De mila preotesei şi a plozilor, s-a predat.
Frumuseţea sa de la fire, întărită de părul corbiu, de vlaga ce-i respira din toţi muşchii, de slăbiciunea ce-l prindea şi-l făcea şi mai atrăgător, mai ales de mustaţa ce-l înfăţişa ţanţoş, nu fusese iertată de împrejurări, căci suferise un accident de picior la minele Baia Sprie.
Memorialistul Ion Ioanid se opreşte mai întâi asupra necruţării Popii Scai faţă de turnători, ca fiind trăsătura sa cea mai vrednică de admiraţie; şi nu greşeşte. Pentru că turnătorul e şarpe veninos. Nici amintirea sacră nu l-a cruţat, ci l-a dat pildă omenirii ca vrednic să-şi pună singur juvăţul de gât, în persoana lui Iuda. Or, Popa Scai, bun creştin, unde întâlnea vrun „ciripitor“, îl făcea albie de porci, fără a se sfii nici de prezenţa caraliilor, când erau prin preajmă. Ba, mai dihai le explica gardienilor că cine-şi poate vinde colegii de suferinţă nu se jenează să-şi vândă paznicii mai-marilor lor. Aşa încât, până la urmă, preotul ăl cu duh, care certa vânzătorii de oameni cu cuvinte înţelepte şi străvechi, culese de prin psaltiri şi alte bucoavne şi terfeloage colbuite prin altare şi podurile bisericilor, izbutea să fie cu mâna mai lungă şi mai iute ca dracul, stârnind caraulele să-i urască pe turnători şi să-i persecute, soartă pe deplin meritată de aceste lepădături ale omenirii şi ruşini ale neamului.
O altă trăsătură a lui era curajul în acţiune şi o alta aceea de a răspunde de faptele sale, neuitând nici măcar în situaţiile îndoielnice şi pe muchie de cuţit să se folosească de sprinteneala minţii cu care îl înzestrase maica, din pântec, şi Dumnezeu, din cer, ziceam, şi de vorba mijitoare de zâmbet, fiindcă aşa, apărător al dreptăţii, era iscusit peste poate.
Rămas cu meteahna de când se sălbăticise prin păduri şi vâna mistreţi, la fel şi în fundul pământului pleca la o vânătoare de veşti din lumea sloboziei (oricât era aceasta pusă sub semnul întrebării). Unicii care le-ar fi putut strecura sub scoarţa terestră erau angajaţii civili şi uniformele. Ei bine, Popa Scai era îndemânatic să le întindă capcane atât unora, cât şi celorlalte şi, aidoma apelor freatice, ştirile se răspândeau încet şi sigur în lumea înnoptată, unde întreţineau focul speranţei.
Pentru a se dibui firea lui băţoasă şi mucalită, voi cita câteva replici din cartea conspectată; din acestea se desprinde a treia caracteristică a sa vrednică de admirat, tăria lui de a-şi recunoaşte faptele, oricum s-ar fi putut ele întoarce împotrivă-i:
„A apărut furios şi înjurând “Tămâie”, comandantul cu producţia. S-a legat de primul dintre noi, care s-a întâmplat să fie tocmai Popa Scai. Dialogul a fost cam următorul:
– Ascultă, bă! Care-mi zice mie: “Tămâie”?
– Toţi, domnule plutonier, a răspuns Popa.
– Dar cine mi-a scos, bă, porecla asta?
– Eu, domnule plutonier!
A urmat un potop de înjurături şi când “Tămâie” se pregătea să dea ordin să fie băgat la carceră, Popa i-a spus: “Nu trebuie să vă supăraţi, domnule plutonier, dar când am văzut ce frică le e la deţinuţi de dumneavoastră, le-am spus că fug de dumneavoastră ca dracii de tămâie şi aşa v-a rămas porecla”. Plutonierul, cu fruntea lui îngustă şi cu ochii mici şi bănuitori, a stat puţin pe gânduri, apoi, zâmbind măgulit, a plecat foarte mândru, fără să mai ia vreo măsură împotriva Popii“ (p. 75-76).
În anul 1955, penitenciarul aşa-zis „sanatoriu pentru tebecişti“ Târgu-Ocna a avut privilegiul de a-l adăposti după gratiile sale pe celebrul ieromonah Pimen Bărbieru, stareţ al schitului din comuna Cetăţeni, condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru a fi luat jurământul de jertfă al luptătorilor Colonelului Arsenescu şi de a-i fi ascuns uneori. Sosise cu un grup mare de bolnavi în ultimul stadiu, printre care inginerul Pop, fostul Director General al Uzinelor Malaxa (procesul Pop-Bujoiu), condamnat la muncă silnică pe viaţă, doctorul Vasilache, cu aceeaşi pedeapsă, studentul medicinist Mihai Gheorghiu, îmi istorisea dl.Vasile Cristea, aflat acolo din noiembrie 1954, grav bolnav el însuşi, cu plămânul stâng complet distrus în urma anchetei în care a fost torturat de către căpitanul Brânzaru, supranumit “Tarzan”.
Când a sosit, părintele Pimen cântărea în jur de 40 de kilograme, trecuse de câteva hemoptizii, abia se putea hrăni. Fire comunicativă, blând, cu o conversaţie vie, plin de încredere în viitor, ajuta cu buna sa dispoziţie doctorului M.A.I. Aurelian Narcea, care l-a pus pe picioare şi i-a oprit evoluţia maladiei. Medicul Narcea, ajungând prea remarcat de colegii şi superiorii săi de la Securitate, şi-a dat ulterior demisia, de teama de a nu fi arestat la rândul lui, şi a funcţionat la preventoriul de lângă Breaza.
Stareţul Pimen – frate cu stareţul dintr-un timp al Mănăstirii Cernica – a jucat un joc periculos la Târgu-Ocna, că vorbim despre spiritul hazos al unora dintre clerici. Într-o zi, a ieşit la raport şi i-a cerut plutonierului Hârţan să-i aducă puţin petrol. Gradatul a rămas năuc. L-a întrebat la ce-i trebuia. „O să iau nişte paie dintr-o saltea, o să fac mănunchiuri în cele patru colţuri ale celulei, le stropesc cu gaz şi le dau foc.“ – „De ce?“ – insistă celălalt. „Să alung diavolii care bântuiesc pe aici!“ – izbucni serios călugărul, abia stăpânindu-şi chicotul, căci se uita ţintă în ochii subofiţerului şi era limpede pentru toţi cei de faţă că dracul acela era. „Eşti nebun! Vrei să dai foc la puşcărie şi să mă bagi pe mine la apă!“ – i-a întors-o.
Dacă nu „la apă“, în focul Gheenii cu siguranţă era în intenţia Prea Cuviosului!
După ce-l ameninţă cu „izolarea“, plutonierul ieşi. „Ce vă veni să faceţi gluma asta?“ – l-a iscodit domnul Vasile Cristea. „Dacă vă pedepsea? Uite că v-a insultat. V-a zis că sunteţi nebun.“ – „Nebun trebuie să mă creadă. Dacă mă socotesc sănătos şi mă prind că mă rog şi mă-nchin, mă vâră la “neagra”; pe când pe nebun îl lasă să facă multe, că tot îi lipseşte o doagă.“
În acelaşi scop, când erau scoşi deţinuţii în ţarc, la plimbare, părintele Pimen se oprea pe neaşteptate şi aşa începea să se uite la cer că toţi miliţienii-şi ridicau fruntea, să vadă şi ei ce-i atrăgea lui atenţia. Nedând cu ochii de nimica, reveneau cu privirile asupra lui şi, nedumeriţi: „Ce te uiţi, bă, banditule?“ – „Aştept să se pogoare îngerii, să-i alunge pe draci“, răspundea el, străpungând cu căutăturile pe ucigă-i toaca deghizaţi în uniformele din faţa sa.
Cu astfel de tertipuri şi cu ajutorul lui Dumnezeu, părintele Pimen s-a eliberat în cele din urmă. Fratele său fusese înscăunat stareţ în schitul de unde a fost el arestat. Ceea ce nu înseamnă că, până la urmă, nişte necunoscuţi – uşor de bănuit cine – nu l-au ucis şi pe acest frate, când au socotit ei că trăise destul.
Următoarea întâmplare pledează şi ea pentru acelaşi duh ghiduş pe care-l urmăresc. Numai că eroul ei, de data aceasta, nu este un preot, ci un mirean, ba chiar un poet cunoscut. Este vorba despre minunat de bunul meu coleg de lagăr, domnul Aurel Ciurunga (a semnat versuri şi cu numele Robert Cahuleanu).
Pe vremea întâmplării cu pricina, era internat la Canal; muncea pe şantierul Mustaţă. În noaptea Învierii din anul 1952, era planton în schimbul al doilea, de la 11 la 2 noaptea. „În timp ce noi, cei câţiva deţinuţi treji, ne făceam urările pascale, s-au auzit paşi apăsaţi în antreul barăcii“ – scrie el în Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1992, p. 56). La acest semn al apropierii subofiţerului care-şi parcurgea runda, toţi se zburătăciră pe sub pături şi se puseră pe un sforăit convingător, mai puţin naratorul a cărui datorie era să dea raportul dacă se petrecuse ceva cât fusese de planton, însă Andrei Ciurunga luă poziţia de drepţi şi, cu formula de rigoare, îl informă pe gradat: „În timpul schimbului meu a înviat Hristos!“ Textul amintirilor adaugă: „M-a băgat direct în carcera îngustă din curte, unde am stat trei zile încheiate, cât au durat sărbătorile Paştilor“.
Revenind de unde am plecat, celui din urmă monah pe care urmează să-l evoc nu-i voi trăda numele, căci pedeapsa sa fu prea mare ca să-i mai necinstesc şi eu amintirea. Într-atâta a fost de chinuit de către ofiţerul politic Leonte, de la Târgu-Ocna, încât şi-a pierdut minţile. Gluma lui tristă, cu care şi-a luat rămas bun de la oameni şi de la Dumnezeu, a fost că s-a aruncat întruna de pe al treilea pat, cel de sub tavan, adică de la înălţimea de abia vreo trei metri, drept în creştet, pe cimentul de pe jos, la penitenciarul spital Văcăreşti. După mai multe încercări, muri niţel, ca un fel de Tândală tragic, din altă spiţă decât precedenţii, dintr-una rostuită să-i distreze doar pe caralii. Dumnezeu să-l ierte şi să-l iubească mai mult decât au ştiut oamenii s-o facă.

 

Mihai Rădulescu
 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.