Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

 

ÎNVIEREA MORŢILOR VII

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Mihai Rădulescu


Care este oficiul acela care, din tot calendarul Bisericii Ortodoxe Române, ne umple sufletele de mai multă bucurie, de mai adâncă pace şi de mai temeinică acceptare a restriştilor existenţei noastre pământene atât de lipsită de rost – după cum ne apare – decât minunata slujbă a învierii Domnului?! Cu cât este ea mai zguduitoare pentru bieţii deţinuţi politici – ei, singurii lipsiţi de orice nădejde dintre toţi condamnaţii pseudo-justiţiei comuniste. De ce aceasta? Deoarece le aminteşte de făgăduinţa lui Dumnezeu de a dărui morţilor învierea întru o viaţă fără suferinţă. Or, cine poate fi mai mort decât înlănţuitul fără vină, fără cuvânt, fără apărător, acela mai prejos decât câinii şi decât gândacii pământului? De aceea ni se cuvine să adăstăm o clipă asupra evocării acestei slujbe fără seamăn, aşa cum a fost servită în condiţiile interdicţiei totale din beciurile regimului trecut.
Începând cu anul 1944, denunţurile abuzive au provocat autorităţile să smulgă oamenii din sânul familiilor şi să-i arunce în lagăre, fără vreo cercetare şi nici o judecată prealabilă. Acuzaţia cea mai gravă în acele vremuri – şi ea n-a încetat să plutească asupra poporului român cât timp puterea străină şi-a rezervat dreptul ultimului cuvânt asupra destinului nostru – este aceea de „naţionalism“, echivalată, cu o pripire de neiertat, „fascismului“.
Una dintre acele victime de început a ţinut un jurnal intim intitulat Ziar de lagăr – Caracal – 1945 (Bucureşti, Editura Albatros, 1991). Este vorba despre Onisifor Ghibu. Autorul îşi mărturiseşte emoţia provocată de frecventarea, seară de seară, a slujbelor precedând Vinerea Mare. „Cele 12 evanghelii m-au tulburat mai mult decât în alţi ani. E şi pentru mine aceasta o veritabilă săptămână a patimilor, cu nedreptăţi strigătoare la cer; care niciodată nu vor putea fi răzbunate. Pe Christos l-au judecat numai cu ură şi pasiune şi i-au aplicat cea mai odioasă pedeapsă. […] Pe mine cine mă va judeca drept?“ (p. 20-21).
Într-o stare de tensiune a aşteptării duhovniceşti, efluviile slujbei Învierii îl fac să exulte: „Serviciul divin al Învierii la ora 5, în interiorul lagărului, cu o participare imensă de lume cucernică. Servesc şapte preoţi, printre care şi arădeanul Cornel Felea şi bucovineanul Jacotă, de pe la Suceava. Şi ceilalţi vreo treizeci de preoţi colaborează, cântând răspunsuri. Deşi era greu de procurat lumânări, zeci şi zeci de inşi au făcut ce au făcut şi au venit cu lumânări. Serviciul divin, sub un cer senin ca lacrima, văzduhul fiind spintecat mereu de zborul uşor şi minunat al unui cârd de porumbei albi, cu nădejdile şi cu credinţa în liberare, care nu mai poate întârzia mult“ (p. 24).
De acum înainte, această slujbă, o repet, devine principalul izvor viu al tuturor speranţelor omului, pentru deţinuţii politici. Doar că ea nu mai poate fi oficiată slobod, ca în lagărul de la Caracal.
Fostul aviator Vasile Boaru mi-a povestit despre Învierea de la minele Baia Sprie, slujită de părintele Antal din Topliţa.
– A avut loc în 1952, mi se pare, mda… La un semnal stabilit dinainte, bătutul clopotelor, care au fost înlocuite cu sfredele de diferite dimensiuni, ne-am adunat absolut cu toţii în galeria de la orizontul 12 – din care nu mai exista decât rampa. Era cel mai greu loc de muncă, plin de umezeală şi de noroi. Aveam lămpile la noi. S-a făcut slujba şi când părintele Antal a rostit: „Lumină din lumină, veniţi să luaţi lumină“, ne-am aprins lămpile, am cântat împreună “Hristos a înviat”. Eram un schimb, mulţi, mai mulţi de o sută. După terminarea slujbei, ne-am îndreptat spre corfă – aşa se spune, spre lift –, în grupuri de câte doisprezece, am ieşit la suprafaţă cântând “Hristos a înviat”. Acolo ne-au auzit miliţienii care n-au putut să spună nimic. Au rămas înmărmuriţi. Noi am intrat la baie şi pe urmă în colonie. Am continuat cântecul până a doua zi dimineaţa, când au intervenit autorităţile şi nu prea ne-au mai lăsat.
– După mărturia pe care o deţin, mă refer la un manuscris al preotului Ilie I. Ţintă, profesor la Seminarul Nifon, desfiinţat între timp, s-a dat o masă mai bună a doua zi…
Conlocutorul meu mă priveşte puţin pieziş, dar îmi răspunde cu vocea dreaptă care-l caracterizează la fel de bine ca şi accentul ardelenesc:
– Masă de puşcărie…
Cu acel prilej, împreună cu părintele Antal, au slujit mai mulţi preoţi; însă vorbitorul nu şi-l mai aminteşte decât pe părintele Ilinca.
Sistemul de imitare a clopotelor s-a răspândit (între paranteze se cuvine subliniat că inventivitatea civilizatorie a deţinuţilor reprezintă cea mai elocventă dovadă că nimic nu mai poate reţine elanul omului de a se desprinde din stadiul animalităţii, oricât l-ar împinge tirania către primitivitate. Ion Ioanid, în Închisoarea noastră cea de toate zilele, narează şi el nişte Paşti de neuitat, de la mina Cavnic. Dă detalii asupra improvizaţiei tehnice menţionate: „Atârnaseră cu sârmă de una dintre conductele de aer comprimat de pe galerie mai multe sfredele de oţel de diferite lungimi. La momentul potrivit, lovindu-le pe rând cu un alt sfredel, realizaseră întocmai sunetul clopotelor“ (p. 146).
Este cutremurătoare descrierea valurilor de puşcăriaşi ce coboară din abataje spre galeria principală, a fricii gardienilor provocată de comportamentul neobişnuit al sclavilor, a ameninţărilor proferate de cei dintâi, „crezând probabil că era vorba de o revoltă“, a liniştirii lor când au constatat indiferenţa minerilor faţă de ei, a halei imense din faţa corfei, abia iluminată de un bec unic şi chior, în haloul înceţoşat al căruia tresăreau straniu umbrele imense ale minerilor lăsate să se caţere pe pereţi.
Slujeau preoţii Costache (despre el voi mai avea ocazia să scriu), Sebastian Popescu, Lazarov şi alţii doi-trei. Spaima de mină reducea numărul paznicilor la acel minim necesar ca simbol al autorităţii. În acest caz, de pildă, doar doi se aflau de faţă. Unul a tot dat înapoi până s-a izolat de masa pioasă: intenţia evidentă îi era să vădească prin poziţie sa singularizată că n-avea nimic comun cu cele ce se petreceau şi că, dacă nu le combătea, nici nu le conferea legalizare prin asocierea lui fizică. În schimb, pe al doilea îl uitase Dumnezeu în sânul obştei credincioase. Îşi alimenta indiferenţa factice, menţinându-şi capul acoperit – când toţi ceilalţi se descoperiseră –, continuând a trage ostentativ din ţigară şi rămânând cu o mână în buzunar. Era felul său de a-şi exprima neaderarea la atitudinea „represibilă“ a condamnaţilor. Îşi regiza ţinuta arborată pentru ca, în spatele ei, să profite de prilejul neaşteptat de a se purifica.
Timpul înainta. Ion Ioanid observă degetele gardianului din urmă depărtându-se unul de celălalt şi lăsând ţigara nefumată să cadă pe jos. Apoi, cu uluire, sesiză privirile lui Marinică Dumitrescu, student care trecuse prin „reeducările“ de la Piteşti, cu alte cuvinte printr-un iad a cărui menire specială fusese „uciderea lui Dumnezeu“. Acesta, încordându-şi aţintirea şi conferindu-i câtă putere semnificantă era în stare, îl determină pe caraliu să înţeleagă cât de necuviincios îi era chipiul de pe frunte. Omul nu putu suporta reproşul mut; şi-l scoase. Faptul că, în torturile din Centrul de reeducare studenţească abia numit, după cum i se spunea pompos penitenciarului crimei, i se frânsese falca şi abia putea vorbi nu influenţă trăirea de mare omenie din clipa următoare. Îmblânzirea concentrării pupilelor, arătată lui de fosta victimă a unui masacru la Piteşti, fu răsplata bunei-cuviinţe vădite de securist; bunătatea cu care fu recunoscută şi primită aceasta de către cenzorul său fără grai îi înfrăţi pe cei doi oameni aruncaţi de politică în două tabere adverse.
Conform mărturiei în manuscris a fostului deţinut politic Vasile Cristea, o atare apropiere dintre purtătorii de cătuşe şi deţinătorii cheilor acestora s-a repetat. „Imediat după Revoluţia din Ungaria, din 1956, toată secţia de deţinuţi politici de la Târgu Ocna a fost îmbarcată într-o noapte în trenul-dubă şi dusă la penitenciarul Jilava-Bucureşti. Toţi au fost transportaţi cu lovituri de picioare până la Reduit, unde am fost încarceraţi în trei camere care comunicau între ele. Nu pot uita Paştele din anul 1957. Fiind de serviciu un miliţian mai cumsecade, am participat la slujba divină a Învierii, deservită de toţi preoţii mai sus menţionaţi.“
Caracterul ecumenic al acestei co-slujiri ne atrage atenţia: părintele Sinesie Iota, dintr-o comună din Ardeal; episcopul greco-catolic Iulius Hârţea, de la Beiuş; preotul greco-catolic Sălăjan; diaconul Popescu-Mozăceni. „Dintre dânşii, desigur, nu a lipsit părintele Pimen.“ Este stareţul schitului de la Cetăţeni, cunoscut cititorilor din lucrarea mea Sânge pe Râul Doamnei (Colecţia „Demnitate românească“ – 3, Editura Ramida, 1992). Asupra sfinţiei sale voi mai reveni. „Făcuserăm un cor care ne-a ridicat moralul, simţind, fiecare dintre noi, că orice se întâmpla, Dumnezeu nu ne va părăsi şi într-o zi vom fi din nou liberi. L-am văzut pe miliţianul care era de serviciu cum îşi făcea cruce. Ne ruga să cântăm mai încet, că se auzea la poartă şi ne implora să nu-l nenorocim. Frumuseţea este că dimineaţa, miliţianul, înainte de a ieşi din tură, ne-a spus în şoaptă: “Hristos a înviat!”“
Plătind datoria de recunoştinţă faţă de astfel de purtări omenoase, româneşti şi creştineşti, ale celor doi paznici citaţi, prin specificarea lor aici cu toată lauda cuvenită, nu aş vrea să se creadă că ele reprezentau cumva atitudinea administraţiei sau a Securităţii. Dimpotrivă, erau nişte cazuri particulare, izolate, rătăcite şi cu atât mai preţioase. Pentru întărirea acestei afirmaţii, voi aminti moartea părintelui Petru I. Focşeneanu, născut la Podu Turcului, unde a şi fost deservent, care s-a stins la 17 iunie 1953 în închisoarea Gherla, ca urmare a schingiuirilor din carcera unde a fost pedepsit pentru a fi slujit Învierea.
Oprea Tărăban istoriseşte, în „Strigătul Golgotei în noaptea de Înviere din 1957, în închisoarea din Gherla“ (Din documentele rezistenţei, nr. 5, 1992), despre represaliile ce au urmat îndârjirii celor 7-8.000 de deţinuţi de a cânta o noapte întreagă „Hristos a înviat!“ A doua zi, au fost aruncaţi la „neagra“ 18 deţinuţi aleşi dintre aceia cu condamnările cele mai mari şi socotiţi cei mai periculoşi prin demnitatea purtării lor, inflexibilitatea caracterului, hotărârea de a nu ceda. Patruzeci şi cinci de zile au răbdat, câte trei în celule abia luminate, cu ferestre oblonite, de 15/15 cm, acoperite pe jos de un strat de 6-7 cm de apă, cu pături găurite, pentru a-l fi slăvit pe Dumnezeu într-un cor cu până la opt mii de voci, răsunând de „…se cutremurau zidurile, simţeam cum parcă întreaga închisoare se mişcă, gata să se dărâme. Erau strigătele acestor disperate fiinţe care chemau în ajutor puterea Divină“ (p. 184-185).

Mihai Rădulescu

Bucureşti

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.