Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

UN  ROMÂN DE ALTĂDATĂ-

CONSTANTIN MORARIU LA 150 DE ANI DE LA NAŞTERE

 

Prof. Oltea Prelucă, Suceava

 

Impresii si pareri personale in FORUM

                                                                                                        
             S-a mai tors un an din caierul fără de sfârşit al timpului nemuritor, s-a mai adăugat un semn pe răbojul cu care vremea îşi înseamnă trecerea necurmată către nemărginirea veşniciei, s-a mai împovărat conştiinţa fiecăruia dintre noi cu reproşuri pentru ceea ce am făcut rău sau pentru ceea ce ar fi trebuit şi, din varii motive, n-am putut face bine şi temeinic.

 

Se duc anii şi ne împovărează trupul cu suferinţă şi sufletul cu regrete.Se trec oamenii şi umbrele lor se estompează tot mai mult, până când sunt cu totul acoperite de figuri noi, care nu întotdeauna se ridică la înălţimea morală şi spirituală a celor pe care-i acoperă cu zgomotoasa lor existenţă. Peste cronicile marilor fapte se aşează un colb gros pe care-l ştergem tot mai rar, astfel că vălurile uitării devin tot mai impenetrabile şi fapte care, la vremea lor, au cântărit mult în balanţa vremurilor, astăzi sunt privite cu nevinovate ridicări din umeri.

 

Actuala globalizare, cu toate formele şi domeniile ei de manifestare (tot mai numeroase şi mai subtile), tinde să anuleze comorile de suflet al fiecărei naţiuni iar valoarea supremă a noilor timpuri- măria sa, banul- şterge treptat din memoria colectivă a comunităţilor oameni şi fapte care constituie însăşi temelia existenţei şi identităţii noastre.

 

Aşa se face că, din nefericire, un număr tot mai mic dintre bucovineni mai ştiu câte ceva despre un român cu suflet mare care n-a precupeţit nici un efort pentru luminarea poporului său, un apostol al românismului într-un colţ de ţară care, la răscrucea veacurilor XIX-XX, semăna cu o ,,satrapie care se guverna după bunul plac al unor venetici”(1), stâlpnic al unui naţionalism sănătos, veşnic robit idealului libertăţii româneşti în Bucovina, de la naşterea căruia, în 2004, s-au împlinit 150 de ani: preotul Constantin Morariu.

Pildă vie pentru bucovinenii supuşi Austriei prin viaţa de înaltă moralitate şi spiritualitate, Constantin Morariu s-a născut în satul Mitocul Dragomirnei ,, cu totul sigur la 5 mai 1854 […] pe la amiazazi, când oraşul Suceava ardea mai tare”(2) ca fiu  al cantorului bisericesc Gheorghe Morariu şi al soţiei acestuia, Maranda (născută Hrişcă). Singurul băiat supravieţuitor ( alături de patru fete) dintr-o puzderie de copii (16) pe care părinţii săi i-au adus pe lume, strănepotul contelui polonez Andrei Kwiatkowski -refugiat în Bucovina în timpul conflictelor polono-ruse generate de politica expansionistă ţaristă, politică ce a contribuit din plin la sfârtecarea regatului polon- a avut norocul să deschidă ochii într-o familie în care cultul muncii, dragostea, cumpătarea, milostenia, respectul pentru tradiţiile şi înţelepciunea populară, cinstea şi modestia erau coordonatele vieţii. Îndârjirea cu care şi-au clădit viaţa şi gospodăria (,,aşa de harnică era scumpa mea mamă, încât eu niciodată n-am văzut-o sculându-se dimineaţa ori culcându-se seara”, ,,aprig la lucru era şi scumpul meu tată”)(3), dragostea pe care şi-au purtat-o întreaga viaţă, exemplul vieţii trăite nu exclusiv pentru sine, cât mai ales pentru cei aflaţi în nevoie, au făcut din părinţii săi adevărate modele de viaţă pentru copilul vioi, care descoperea lumea şi tainele ei prin experienţe specifice vârstei, prin ritualuri pe care numai copilăria le cunoaşte. Micul lui univers cuprindea pâraie şi iazuri în care se scălda, riscând uneori să se înece, pomi ale căror fructe nu o dată l-au ademenit către pericolul de-a se înfige în parii gardurilor de dedesubt ori de-a se sfărâma în cădere, poduri de şuri pe unde umbla după ouă de păsări, şezători de tors unde aplica pedepse celor care refuzau să spună poveşti (mergând până la aprinderea caierului de buci), jocuri de copii, datini de sărbători care au creat un tezaur de amintiri în care s-a întors cu plăcere la 67 de ani, când a început a-şi scrie memoriile.(4)

 

Îndemnat de tată-,, caută de învaţă bine la şcoală, ca să scapi la o pâine mai uşoară”(5)-, nepotul viitorului mitropolit Silvestru Andrievici Morariu va trebui să-şi învingă teama de şcoală inoculată de surorile mai mari, ca pedeapsă pentru sumedenia de şotii, şi să devină învăţăcel la şcoala din sat, încropită în casa unui sătean şi care-şi schimba locaţia în fiecare an. Isprăvind şcoala sătească, sub atenta şi severa supraveghere a tatălui care deseori îl urechea pentru greşelile de slovenit, copil de 12 ani, deveni elev al clasei a IV a a şcolii normale capitale din Suceava, pe care, cu toate greutăţile determinate de necunoaşterea limbii germane în care se predau toate disciplinele-cu excepţia limbii române şi religiei-o promovează, obţinând testimoniul de absolvire după ce, doar în două semestre, a învăţat limba oficială a provinciei supusă acvilei de la Viena.

 

Îşi continuă studiile gimnaziale şi liceale în Suceava, remarcându-se ca un tânăr harnic, ambiţios, perseverent, calităţi care l-au evidenţiat atât printre colegii săi cât şi printre profesorii excelenţi pe care i-a avut şi de care, peste timp, îşi va aminti cu plăcere: Tarasius Lucyc, Blasius Knauer, Dimitrie Isopescu, Ştefan Nosievici, Ştefan Repta, Rohmoser, Krikowa, Samuil Isopescu.(6) Beneficiar al unui stipendiu anual din fondul religionar de care s-a bucurat în toţi anii de studiu, găzduit de fratele tatălui său (Constantin Morariu, profesor de religie şi limba şi literatura română la gimnaziul sucevean iar din 1869 până în 1875 profesor de teologie morală la Institutul din Cernăuţi), tânărul ivit pe lume în umbra mănăstirii lui Anastasie Crimca a devenit unul dintre cei mai fervenţi lectori ai bibliotecii ce funcţiona în cadrul societăţii înfiinţate de elevii claselor mari, lectură care i-a permis ,,mai cu temeiu a se dezvolta în limba maternă”(7).

 

Înzestrat nativ cu o sensibilitate deosebită, cu un suflet însetat de frumos, tânărul licean se va îndrăgosti de muzică, cântecele lui Grigore Vindereu înfiorându-l şi smulgându-i lacrimi de fericire. A învăţat să cânte la flaut cu ajutorul lui Ciprian Porumbescu, fără însă a ajunge la virtuozitate. Pasiunea pentru muzică îl va determina să se preocupe cu mare seriozitate de educaţia muzicală a copiilor săi, reuşind să-şi creeze o adevărată orchestră în familie.

 

În 1874, la 20 de ani, îşi începe studiile teologice la Cernăuţi şi, sub ocrotirea unchiului său, Silvestru Morariu Andrievici, o va cunoaşte şi se va îndrăgosti de cea care avea să-l urmeze în toate peregrinările şi încercările la care urma să-l supună viaţa: Elena Popescu, fiica cea mai mică a preotesei văduve din Ceahor, cumnata viitorului mitropolit. Şi nu au fost puţine aceste încercări; şi nu au fost puţine suferinţele pe care le-au depăşit împreună. Dragostea celor doi, binecuvântată de Dumnezeu, pare a fi un semn al destinului ce-avea să-i încerce greu şi repetat, anul 1877 fiind edificator în acest sens. În primele zile ale lui Florar, la Calafat, pe malul românesc însângerat al Dunării, cădea primul român în războiul ce-avea să aducă independenţa ţării. Era ,,un voluntar român bucovinean, Constantin Popescu” care ,,a plecat bietul băiat să facă istorie. A emigrat în România unde a intrat la o şcoală militară de la Iaşi şi, isbucnind răsboiul, tocmai soarta a vroit ca el, ca sergent, să cadă ca cel dintâi soldat în Răsboiul pentru Independenţă al României.”(8) Este, acest Constantin Popescu, fratele logodnicei tânărului student teolog Constantin Morariu care, în noiembrie acelaşi an, va fi întemniţat, alături de Ciprian Porumbescu, Zaharie Voronca, Eugen Siretean şi Ortizie Popescu pentru vina de a fi primit 200 de franci de la Ministerul cultelor şi instrucţiei din Bucureşti şi de a fi trimis o telegramă de condoleanţe către primăria Iaşi cu ocazia comemorării a 100 de ani de la asasinarea lui Grigore Ghica Vodă din partea ,, societăţii junimei române din partea detrunchiată a vechii Moldove.”(9)

În umbra rece a temniţei nemţeşti doi teologi- feciorul părintelui Iraclie de la Stupca şi nepotul profesorului de teologie morală de la Cernăuţi- vor comunica prin intermediul muzicii, căci lui Ciprian i s-a permis a primi vioara iar  Costachi, cum îi spuneau prietenii, a primit flautul său special pentru stângaci. Acolo, în frigul şi umezeala celor 11 săptămâni de detenţie, a compus Ciprian ,,Hora detrunchiaţilor” şi tot acolo în sufletul rănit al tânărului Morărean au reverberat gândurile ,,la soarta ilotică a neamului nostru, la nesfârşitele nedreptăţi şi nevoi suferite de acest neam din partea străinilor”(10) care nu l-au lăsat să doarmă în noaptea ce-a urmat promovării maturei (bacalaureatului).

 

Dacă soarta l-a lovit atunci greu, pentru o vină închipuită, mintea lui ageră, sufletul lui curat şi, mai ales, mistuitoarea lui dragoste de neam şi ţară l-au îndemnat să renunţe la manifestările unui opozant făţiş, primejdioase pentru sine şi fără rost pentru toţi ai săi, şi să se angajeze într-o muncă istovitoare de luminare a neamului său de plugari, singura capabilă a-l ridica din ticăloşenie, din suferinţa şi umilinţele robiei.

 

Înnobilat cu stigmatul naţionalismului câştigat în procesul ,,Arboroasei”, marginalizat de autorităţile austriece, chiar dacă era înrudit cu cel mai înalt ierarh bisericesc din provincie,,,arboroseanul”(11) n-a cârtit nici când a fost aruncat preot cooperator în Toporăuţii rutenizaţi ( în care ,,la societatea cultă se număra preotul Kalinowski, învăţătorul român Mihail Gramatovici şi forestierul Wilde, tustrei adoratori ai paharului şi ai traiului în vânt”) (12), nici în anii cât a fost tot preot de ajutor în Cernăuţi, la biserica Sf. Paraschiva, nici atunci când, în loc să fie promovat paroh în locul celui pe care l-a însoţit timp de un deceniu şi care decedase, este mutat la bisericuţa domnească din Pătrăuţii Sucevei, unde iniţial s-a îngrozit: ,, am plâns când am văzut atât de ticăloasa stare morală a păstoriţilor mei.”

(13)

Fire robustă şi contemplativă, dăruit cu un optimism sănătos (pe care va şti să-l insufle şi copiilor săi), fostul secretar al ,,Arboroasei” nu s-a lăsat doborât de încercările sorţii ci, dimpotrivă, s-a aruncat într-o luptă continuă şi încordată pe frontul idealismului patriotic şi religios. A făcut-o ca preot, prin sfaturi şi cuvântări, ca învăţător, prin pilde şi dojană părintească, ca om de cultură, prin gazetărie şi literatură, prin creaţii originale şi traduceri. Catalogându-l drept ,,sfântul de la Pătrăuţi” şi ,,martirul de la Cernăuţi”, Nicolae Iorga considera că ,, toată Bucovina trăia, cu ce avea ea mai bun, în fiinţa acestui respectabil preot care unea o conştiinţă deplină a marii sale superiorităţi cu o modestie care l-a împiedicat de a-şi căpăta ceea ce se cuvenea vredniciei sale.”(14) Cunoscându-l ca pe un zelos povăţuitor sufletesc, harnic sămănător de învăţătură morală, revendicator de drepturi sfinte, cercetător conştiincios al trecutului nostru literar şi istoric, tâlcuitor fin şi priceput al slovei de evanghelie, Ion I. Nistor apreciază că ,, acest bărbat harnic şi vrednic slujitor al altarului a izbutit să dezvolte în laborioasa sa viaţă o largă şi prodigioasă activitate în care se rezumă o bună parte din bogata contribuţie morală şi intelectuală pe care vrednica noastră preoţime a înţeles să o ducă la măreaţa operă de fortificare sufletească a neamului şi de redeşteptare a lui prin trezirea şi întărirea conştiinţei naţionale.” (15)

 

Avea să se aplece cu atenţie asupra cuvântului de învăţătură creştină: Omiliile Sf.Ioan Gură de Aur, Virtutea creştină, Virtutea milei creştineşti, Virtutea blândeţei creştineşti, Fără cruce sau mântuire, Virtutea adevărului creştinesc, etc. sunt scrieri care denotă o ardere continuă a sufletului său pe altarul educaţiei moral religioase, o muncă de Sisif, o voinţă imensă, altoită pe un suflet croit dintr-un aluat din care au crescut şi A.Iancu, A. Mureşeanu, N.Bălcescu ori V. Alecsandri.

 

În acelaşi spirit şi-a crescut şi copiii, căci a fost convins de adevărul că preotul este un exemplu pentru poporenii săi, familia lui fiind un model pentru cei pe care-i păstoreşte. Şi preotul C. Morariu a dus într-adevăr o viaţă de apostol-curată, cumpănită, o viaţă de muncă asiduă, răbdătoare, o viaţă cenzurată, veşnic supravegheată, trăită alert, fără prea multe clipe de răgaz şi fără regrete. Peste tot unde a slujit a avut iniţiative ce dovedeau o generozitate dezinteresată, sacrificând sănătatea sa şi a familiei sale pe altarul trebuinţelor comunităţilor pe care le-a slujit; a alergat prin zloată şi noroaie la slujbe neremunerate, a bătut din poartă în poartă pe la enoriaşii săi pentru a-i convinge să-şi dea copiii la şcoală, a înfiinţat societăţi de lectură şi bănci reifeissiene, a organizat conferinţe publice de popularizare a realizărilor culturale ale vremii sale, a iniţiat primele societăţi ale meseriaşilor români bucovineni, a combătut energic o serie de fenomene ce atentau la moralitatea familiei: alcoolismul, concubinajul, analfabetismul, minciuna, ipocrizia, specula, a donat ,,tot venitul de pe munca intelectuală pentru folosul binelui obştesc”afirmând:,,cu bucurie am cheltuit şi m-am cheltuit şi pe mine pentru binele obştesc” (16)

 

Şi asta ani întregi, însemnând o uriaşă risipă de energie, timp şi bani, rupte din ceea ce s-ar fi cuvenit propriei familii, fapt ce nu va trece neobservat, mai ales de copii, vitregiţi de bucuria de a-l avea în mijlocul lor. În jurnalul inedit aflat în fondul ,,Octavia şi Leca Morariu” îngrijit cu veneraţie de d.na Maria Olar, fiul cel mai mare, Victor, răbufneşte uneori, manifestându-şi frustrarea unui copil ce a crescut mai mult fără tată.

 

Publicist prin vocaţie , activitatea sa în acest domeniu ,, a izvorât din nevoia lăuntrică de a se implica în realităţile zilnice, de-a le analiza şi influenţa în bine, de a-i câştiga pe oameni prin slova tipărită, de-a le arăta ce-i bine şi ce-i rău, de-a le fi mereu, ca şi din amvonul bisericii sau din altar, o călăuză, un confesor, un sfătuitor, un cârmaci, un far permanent.” (17) Frecvent colaborator la ,,Patria”cernăuţeană, a fost un romantic incurabil, ataşat intereselor etniei sale, loial crezului exprimat de Valeriu Branişte în gazeta din capitala ducatului: ,,Ţara aceasta este pământ românesc, susţinut cu sânge românesc, cultivat cu sudoare românească şi osemintele părinţilor noştri ne leagă indisolubil de fiecare glie a ţărişoarei noastre, prin urmare este de datoria noastră să ne considerăm de purtătorii caracterului istoric al ţării, de elementul care constituie individualitatea specifică ducatului nostru şi să ne afirmăm în spiritul acesta pe toate planurile vieţii publice.”(18) Indisolubil legat de viaţa comunităţii din care face parte, considerându-se responsabil pentru starea culturală a enoriaşilor săi şi, mai ales, pentru situaţia românismului din acest colţ de ţară românească, preotul cu figură de apostol a abordat o gamă foarte largă de teme, izvorâte din problemele cotidiene ale oamenilor: povara birurilor, desfăşurarea alegerilor, evoluţia şcolilor, efectele colonizărilor şi imigrării, slavizarea numelor româneşti, politica antiromânească a autorităţilor, efectele inexistenţei unei pături de industriaşi români, degradarea morală a satului, sfaturi pentru plugari, etc. A colaborat activ, făcând cunoscute durerile sale şi ale Bucovinei, la: ,,Familia”-Budapesta, ,,Amicul familiei” şi ,,Preotul român” de la Gherla, ,,Făclia” şi ,,Foaia diecezană”de la Caransebeş, ,, România nouă” şi ,,Sfatul ţării” de la Chişinău, ,,Gazeta bucovinenilor”, ,,România creştină” şi ,,Floarea Soarelui” de la Bucureşti, ,, Revista politică” de la Suceava, ,,Convorbiri literare”, ,,Frăţia românească”, ,,Junimea literară” şi ,,Viaţa românească” de la Iaşi, ,, Aurora română”, ,,Candela”, ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Gazeta Bucovinei”, ,,Credinţa”, Almanahul,, Calendarul bucovinean” de la Cernăuţi, ,, Neamul românesc” de la Vălenii de Munte.

 

Adevărata măsură a valorii activităţii jurnalistice a lui Constantin Morariu este dată însă de ,,Deşteptarea” pe care a redactat-o aproape singur între 1893 şi 1896 ,, în limba cu totul vulgară, grijind ca nici un cuvânt să nu rămâie neînţeles nici de cel mai simplu cetitor.” (19) Gazeta aceasta populară l-a subjugat total şi aproape întregul conţinut, inclusiv corectura, este rodul muncii sale, ,,Deşteptarea” fiindu-i ,, scumpul şi de început atât de vigurosul” (20) său copil care, fără părintele trimis, în 1896, la Pătrăuţi, va sucomba peste nu multă vreme. (21)

 

Deşi în  Istoria literaturii române în Bucovina(1775-1918) apărută la Cernăuţi în 1926 Constantin Loghin îl încadrează doar printre popularizatori, Constantin Morariu a fost şi un sensibil poet, în puţinele clipe de răgaz gândurile neobositului preot luând forma versurilor de dragoste ori a celor închinate naturii, versuri patriotice ori cu conotaţii religioase, epigrame şi fabule. Sigur că versurile acestea nu se ridică la valoarea artistică a unor capodopere dar, aşa cum spunea Grigore Nandriş, fostul preşedinte al Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina ,,talentele sunt rare în viaţa literară a oricărui popor, geniile şi mai rare, dar între piscurile care se înalţă până la ceruri peisajul este legat de coline şi dealuri, care nu sunt lipsite de frumos” (22) acelaşi intelectual continuând: ,, Scrisul românesc până la Unire a avut un îndoit rol cultural: de a cultiva forma graiului românesc în luptă aici, în Bucovina, cu toate graiurile pământului şi de a servi drept hrană sufletească şi armă de apărare generaţiilor dinainte de războiului de reîntregire naţională.” (23) Şi poezia lui Constantin Morariu a slujit ambele scopuri cu credinţă.

 

Foarte bun cunoscător al limbii germane (,, În anul întâi al studiilor teologice îmi era ruşine de mine însumi că-mi venea cam greu să învăţ cuvintele în limba română, de aceea mi-am propus să nu mai citesc în nemţeşte…” (24), Morariu va traduce mult din literatura germană: poezie- Goethe, Heine, Schiller, I.G.Seidl, proză- C. Sylva, istorie- Istoria lumii- Welter. ,,Era unul dintre acele elemente idealiste şi  cultivate care întreţineau în provincia altădată subjugată nu numai flacăra patriotismului în popor dar şi pe aceea a culturii. El însuşi cărturar de seamă, îşi consacra timpul liber unei munci devotate pentru luminarea poporului.” (25) ,, Rar se va putea întâlni pe întreg cuprinsul acestei Românii Mari un preot mai luminat şi mai cucernic, un învăţător mai blând şi harnic, un gazetar popular mai iscusit şi muncitor, care să se fi pus de bună voie şi fără gând de răsplată în slujba grea de deşteptare, îndrumare, organizare, îmbărbătare şi apărare a neamului său năpăstuit de soartă.” (26) spunea, la moartea arboroseanului, un alt devotat apărător al românismului, profesorul Liviu Marian. Şi dacă Bucovina a reuşit să-şi păstreze identitatea românească, în ciuda tuturor opintelilor celor aduşi aici de vânt, identitate care a făcut ca la sfârşitul lui Brumărel al anului de graţie 1918 Congresul General al Bucovinei să proclame unirea necondiţionată şi pe vecie cu România, aceasta s-a datorat şi acestor bolnavi de idealism dintre care figura de martir a lui Constantin Morariu se evidenţiază ca un adevărat antemergător.

 

Din fericire pentru el, întemniţatul ,, Arboroasei”a avut bucuria de a-şi vadea visul împlinit, petecul lui de pământ românesc întregind cuprinsul Maicii România. Nici teama pierderii, pe front, a celui mai mic dintre feciori, mobilizat în oastea dublei acvile, nici teroarea lui Fischer ( teroare care n-avea cum să-l ocolească de vreme ce un fiu-Aurel, un ginere-Vasile Grecu şi logodnicul fiicei mai mici-I.E.Torouţiu, soldat venit în concediu de pe front, s-au refugiat, în toamna lui 1914 în România), nici desţărarea autoimpusă în 1917 nu l-au doborât şi nu l-au putut arunca în braţele disperării. Nimic nu i-a putut întuneca imensa dragoste de viaţă şi încrederea în dreptatea divină: ,, apostol pribeag, cu pletele ninse de bătrâneţe, cu chipul senin de credinţa în Dumnezeu, cu graiul blând şi înţelept,[…] ca un al doilea Iov, îşi purta chinurile şi nădejdile sufletului său pe drumuri străine, neumblate, nădăjduind şi fără a cârti împotriva domnului.” (27)  

 

Plămădită de oameni gospodari, robiţi muncii şi credinţei, inima caldă a preotului Costache s-a oţelit în lupta cotidiană cu nepăsarea şi minciuna, cu sărăcia şi înşelătoria, cu demagogia şi durerea astfel încât nici în clipa celei mai crude încercări la care este supus la bătrâneţe- moartea năprasnică a soţiei şi fiicei sale Victoria în mai 1923- de pe buzele sale uscate de durere şi din ochii secaţi de lacrimile vărsate pentru toate câte l-au încercat până atunci, pentru norodul său nenorocit, nu s-a desprins nici un cuvânt de împotrivire şi nici o privire mânioasă la adresa oamenilor sau a lui Dumnezeu. Împietriţii prieteni care i-au stat alături în zilele acelea de straşnică suferinţă n-au avut prilejul să vadă o cât de slabă urmă de ,,revoltă împotriva sorţii vrăjmaşe ce-l alesese tocmai pe dânsul, omul dreptăţii şi al bunătăţii, pe dânsul, omul care în viaţa sa n-a pricinuit nici un rău…” (28)

 

S-a stins într-o primăvară, în 1927, într-o vreme ce anunţa reînvierea naturii, într-o vreme ce plămădea o nouă recoltă, într-o vreme când se părea că rostul naţiunii pentru care nu şi-a permis vreodată un cât de mic răgaz părea să se fi aşezat pe-o temelie statornică. S-a stins discret, părând a se retrage către binemeritata odihnă.

 

Având în vedere că, trăind la vremea când s-a închis ochiul unui veac şi s-a deschis, mai luminos parcă, ochiul veacului următor, preotul Constantin Morariu şi-a slujit cu o dragoste necondiţionată şi cu un devotament de care numai marile personalităţi pot da dovadă, se cuvenea ca , măcar aici, la el acasă, în Bucovina cu idealurile căreia s-a confundat, să i se consacre activităţi care să-l readucă, fie şi pentru câteva clipe măcar, printre cei pe care atât de mult i-a iubit. Şi măcar acum, la 15 ani de la evenimentele ce ne-au redat dreptul de a rosti numele Bucovinei, să aprindem o lumânare pentru odihna sufletului celui care a clocotit de zbuciumul unei adevărate şi pe nedrept ignorate lupte politico-culturale din Bucovina austriacă dispărută, lupte grele, purtate cu jertfe mari şi biruinţi puţine şi vremelnice dar care n-au contenit o clipă pentru că se duceau pentru sfânta dreptate a românismului. Măcar acum să ne rugăm pentru Constantin Morariu  şi pentru ceilalţi eroi luptători ai generaţiei sale care au făcut posibilă păstrarea limbii, a cântecului românesc, a sfinţilor de pe pereţii bisericilor şi omeniei din suflete. Şi poate să-i cunoaştem crezul de-o viaţă:

 

,, N-am şovăit, ci totdeauna

Am stat ca stânca-n faţa sorţii

Şi-am înfruntat mereu minciuna

În schimb cunosc fiorii morţii.

Ce-ades aşa m-au fulgerat

Încât simţirea-mi amorţi.

Ce bine-i când ai învăţat

Trăind să ştii ce-i a muri.” (29)

 

Cu siguranţă că, în vremurile pe care le trăim, nu este uşor a se organiza acţiuni de amploare dar nici imposibil nu este a consacra o fărâmă de efort spre aducerea aminte a celui care, surghiunit practic la Pătrăuţi, a ştiut să facă din surghiun un colţ de rai, dovedind că într-adevăr omul sfinţeşte locul. Ce poate fi mai frumos pentru sufletul unui bucovinean decât o zi de 5 mai petrecută vorbind despre frământul interior al celui ce-a crezut, în ciuda vremurilor, în mântuirea neamului său şi a vrut să facă posibil acest vis cu o clipă mai devreme?! Urgisit în viaţă, supus hăiniei autorităţilor austriece pentru încăpăţânarea de a-şi scoate semenii din întuneric, Constantin Morariu nu trebuie să fie urgisit în continuare, numele lui meritând, ca o palidă recunoştinţă, să fie înscris pe lista aniversărilor Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, acolo unde, printre altele, la data de 5 mai este înregistrată înfiinţarea premiilor ,,Oscar” dar nu şi numele acestui mare român.

 

Note:

  1. Valeriu Branişte, În slujba Bucovinei, în slujba neamului românesc, editura Bucovina Viitoare, Suceava, 1988, p.462.

  2. Constantin Morariu, Cursul vieţii mele,ediţie îngrijită, prefaţă, microbiografii, glosar şi note-prof. univ. dr.M.Iacobescu,Editura Hurmuzachi, Suceava, 1998, p.7

  3. Ibidem, p.10

  4. Ibidem, p.7

  5. Ibidem, p.10

  6. Ibidem, p.19

  7. Ibidem, p.17

  8. Vasile Ignătescu, Contribuţia românilor bucovineni la războiul pentru independenţă a românilor,în ,,Gazeta Bucovinenilor”, Bucureşti, nr.77, 25 iulie 1938, p.5

  9. Constantin Morariu, op.cit., p.29.

  10. Ibidem, p. 20.

  11. Leca Morariu, Viaţă. Din carnetul unui român prizonier în uniforma împăratului (ediţie îngrijită şi prefaţa de Liviu Papuc),Iaşi, Editura Alfa, 2002, p.14.

  12. Constantin Morariu, op.cit., p. 38.

  13. Ibidem, p. 122.

  14. Nicolae Iorga, Constantin Morariu, în ,, Floarea Soarelui”, Bucureşti, nr.5, 1927, p. 143.

  15. I.I.Nistor, Constantin Morariu, în ,, Floarea Soarelui”, Bucureşti, nr.5, 1927, p. 144-146.

  16. Constantin Morariu, op.cit., p. 144.

  17. Ibidem, p. XLVI.

  18. Valeriu Branişte, op. cit., p.423.

  19. Constantin Morariu, op.cit., p. 78.

  20. Ibidem

  21. G.Tofan, Scrisori din Bucovina, in ,,Viata romaneasca", Iasi,VII,10/1912

  22. Constantin Loghin, Antologia scrisului bucovinean până la Unire, Editura Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, 1938, vol.II, p.XVII.

  23.  Ibidem

  24.  Constantin Morariu, op.cit., p. 24.

  25.  ###  Constantin Morariu, în Viaţa Românească, Iaşi, martie 1927,preluat în ,,Floarea Soarelui”, Bucureşti, 5 mai 1927, p.146.

  26.  Liviu Marian, Constantin Morariu, în ,,România Nouă”, Chişinău, 23 martie 1927, preluat în ,,Floarea Soarelui”, Bucureşti, 5 mai 1927, p.148-150.

  27.  Ibidem, p.148.

  28. I.I.Nistor, op.cit., p. 146.

  29. Constantin Morariu, N-am şovăit, în ,,Junimea Literară”, Cernăuţi, IV, nr.4, 1905, p. 17.

 

Prof. Oltea Prelucă

Şcoala ,,Ion Creangă” Suceava

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.