index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

 

RECENZIE

T.J. WINNIFRITH, The history of a Balkan People, ediţia a doua, Londra, General Duckworth & Co. Ltd., 1995, VIII + 180 p. + 12 hărţi

Florin Pintescu - profesor universitar Suceava

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

Interesul faţă de scrierile unor autori neromâni tratând subiecte atingătoare de istorie românească, este firesc. Acest isteres devine cu atât mai aparte când acel autor tratează o problemă asupra căreia nu s-a ajuns la un consens deplin în istoriografia română (nemaivorbind de alte istoriografii naţionale): problema vlahilor din Peninsula Balcanică. Dificultatea tratării istoriei vlahilor rezidă în două motive.

Primul motiv, pur ştiinţific, este dat de faptul că începuturile istoriei vlahilor nu sunt consemnate documentar. Prima menţiune despre “vlahi”, găsită la mănăstirea Kastamonitou, foarte controversată, datează abia din sec. VIII d.Hr., acest etnicon apărând frecvent în sursele bizantine abia din sec. X. Problema este complicată de faptul că nu există nici pe departe un consens ştiinţific asupra originii etnice a acestei populaţii din peninsula Balcanică, populaţie ce vorbeşte în mod clar un idiom derivat din limba latină, spre deosebire de toate popoarele din jur, care vorbesc limbi de origine slavă sau limba greacă. Preferăm folosirea denumirii de “populaţie” pentru etnia vlahilor, în opoziţie cu denumirea de “popor” pentru etniile greacă, bulgară, sârbă, croată sau albaneză deoarece vlahii nu au un stat propriu, în timp ce etniile mai sus menţionate au state constituite pe criterii naţionale iar raportul numeric este net în defavoarea vlahilor.

Motivul extraştiinţific al dificultăţii tratării istoriei vlahilor este dat de situaţia specială din Balcani, unde pasiunile şi conflictele etnice nu s-au stins încă şi, volens-nolens, problema originii etnice a vlahilor se transformă dintr-o problemă ştiinţifică într-o problemă politică. Punctul de vedere al istoriografiei româneşti, potrivit căruia vlahii formează ramura sudică a poporului român, rezultată în urma separării romanităţii nord-dunărene de cea sud-dunăreană în urma unui proces istoric specific, este combătut asiduu de greci, bulgari sau sârbi din motive extraştiinţifice, deşi starea economică sau militară a României nu-i permite să aibă nici cea mai mică revendicare teritorială prin intermediul “chestiunii vlahe” în Balcani.

Datorită acestor rivalităţi istoriografice ce se transformă automat sau pe nesimţite în rivalităţi politice, o abordare echilibrată a “chestiunii vlahe” este foarte dificilă pentru un autohton din Balcani sau România. (Deşi N. Iorga socotea, - pornind de la un considerent geografic discutabil – că numai Bulgaria este “balcanică” – munţii Haemus-Balcani sunt localizaţi în această ţară –, Iugoslavia fiind “dinarică”, iar România “carpatică”, paradigma cultural-ştiinţifică occidentală, singura care contează, deocamdată, este alta: România este ţara balcanică prin istorie şi moravuri. Totuşi noi operăm o disociere între România şi Balcani, deoarece numai România poate fi socotită drept aria de întâlnire a influenţelor culturii occidentale, slavă şi bizantino-grecească). De aceea, în mod obişnuit, numai un “străin” detaşat emoţional de subiect, poate oferi necesara perspectivă istorică “sine ira et studio”.

Lucrarea supusă recenziei noastre este structurată astfel: Preface (pp. vi-viii); Vlachs Today (pp. 1-8); Vlachs in Greece (pp. 9-25); Vlachs in the Balkans (pp. 26-38); Vlachs and their Historians (pp. 39-56); Vlachs and Romans (pp. 57-73); Vlachs and the East Roman Empire (pp. 74-87); Vlachs ans Slavs (pp. 88-109); Vlachs and Byzantium (pp. 110-122); Vlachs and Turks (pp. 123-138); Vlachs and the Great Powers (pp. 139-149). La finele lucrării sunt ataşate bibliografia folosită (pp. 150-160), citată selectiv, un set de hărţi (pp. 161-172) şi un indice general, neîntocmit însă pe criteriul exhaustivităţii (pp. 173-180), deci nerecomandabil de folosit pentru o cercetare amănunţită.

Posesor al unei erudiţii vaste, probată de multitudinea trimiterilor de subsol la opere antice sau medievale (greceşti, mai ales) sau moderne, autorul supune unei analize critice toate paradigmele istoriografice despre vlahi cu toate acestea el nu ne propune o paradigmă nouă de interpretare, chintesenţă a punctelor “valide” ale paradigmelor amendate critic, sau, eventual, rezultat al unei interpretări noi, pur personale. În plan subiectiv aceasta îl scuteşte de grija unei eventuale polemici ştiinţifice sau de eventuala etichetare a operei sale drept simpla compilaţie, deoarece toate părerile predecesorilor săi sunt supuse unui examen critic.

În plan obiectiv însă, reţinerea autorului de a oferi o interpretare proprie a istoriei vlahilor este puternic motivată din punct de vedere ştiinţific. Autorul insistă asupra penuriei de informaţii relative la începutul istoriei vlahilor, asupra ambiguităţii izvoarelor medievale şi asupra subiectivităţii celor moderne ce stau la baza scrierii istoriei vlahilor. Evident, toate acestea se constituie în impedimente majore obiective pentru oferirea unei explicaţii istorice tranşante.

Chiar numele “vlah” (folosit în sens tehnic, ca o însumare a tuturor variantelor binecunoscute sau mai puţin cunoscute) poate prezenta semnificaţii diferite.

“Cunoscuţi, în general, prin ei înşişi ca aromâni, prin greci ca cuţovalahi (Koutzovlachs), prin iugoslavi ca cincari (Cincars), şi, ca grupuri particulare, printr-o grămadă de nume, ei sunt numiţi cel mai bine “vlahi”, deşi chiar acest nume prezintă probleme. În greceşte cuvântul blachos poate însemna numai “păstor”, şi din acest fapt a rezultat o confuzie între vlahi şi alţi nomazi, mai ales între vlahi şi “saracatsans”, vorbitori de limba greacă şi o opoziţie în a admite că vlahii ar putea fi nimic altceva decât păstori nomazi, când de fapt ei s-au ridicat la poziţii de bogăţie şi distincţie ca mari negustori şi meseriaşi. De asemenea, cuvântul poate avea şi o conotaţie peiorativă, şi aceasta este o eventuală raţiune că cei mai mulţi vlahi, cu excepţia meglenovlahilor, nu se numesc ei înşişi cu acest nume, deşi îl recunosc” (p. 1).

Acest etnonim a căpătat semnificaţii nebănuite în decursul vremurilor. “În ţările slave vlahi şi vlasi poate trimite la oricine nu este slav, ba chiar în unele cazuri la un slav. Astfel, în baladele eroice sârbeşti prin vlah se înţelege uneori grec, în cronicile raguzane, uneori italian, în timp ce în mărturiile croate el este uneori – în mod ciudat şi peiorativ – un sârb ortodox” (pp. 1-2).

Scopul recenziei noastre va fi, pe de o parte, prezentarea părerilor autorului despre paradigmele istoriografiilor balcanice relative la vlahi. Pe de altă parte, vom prezenta opiniile autorului despre valoarea cercetării istorice din România şi despre paradigma românească de interpretare a “chestiunii vlahe”, opusă celor propuse de istoriografiile balcanice. Unele concluzii personale şi o apreciere finală asupra valorii şi sugestiilor oferite de această carte vor încheia prezenta recenzie.

Nu întâmplător autorul este focalizat spre analiza amănunţită a opiniilor istoriografiei greceşti, deoarece în Grecia trăiesc acum cel mai mare număr de vlahi cărora nu li se recunoaşte statutul de naţionalitate distinctă. Într-un mod asemănător sunt analizate şi opiniile istoriografiei româneşti deoarece “problema vlahilor este inseparabil legată cu dificila problemă a originilor naţiunii române. Realizăm, ca Alice în Ţara Minunilor, că vlahii ar putea fi cheia pentru deschiderea uşii problemei româneşti şi că dacă am deschis această uşă, am putea găsi cheia vlahă care lipseşte” (p. 40). Opiniile istoriografiei bulgare, sărbă, croată sau albaneză sunt analizate lapidar.

Ideea preconcepută a istoriografiei greceşti este de a demonstra că populaţia de origine latină din Balcani – vlahii – trebuie disociată de românii de la nordul Dunării, deoarece nu există dovezile unei origini9 etnice comune. Spre sfârşitul sec. XIX, mai ales după crearea Regatului român, istoricii greci s-au “străduit” să găsească pentru vlahi o origine etnică diferită de cea a românilor din nordul Dunării, temându-se de nişte eventuale revendicări teritoriale din partea României, pe baza probării unei origini comune a româno-vlahilor. Evident, a fost vorba despre o teamă fantasmagorică, România ţintind atunci spre recuperarea teritoriilor locuite preponderent de românii din imperiile austriac şi rus. Totuşi, această “temere” a fost convertită în apariţia cărţii lui M. Chrysochoos, Blochoi kai Koutsoblachoi (Atena, 1909), ale cărei concluzii sunt, practic, litera de lege pentru aproape toţi istoricii greci până în zilele noastre. În mare, vlahii sunt consideraţi urmaşii soldaţilor romani din garnizoanele ce păzeau trecătorile strategice ale munţilor Pind, căsătoriţi cu femei băştinaşe. A. Keramopoulos a amplificat ideile lui M. Chrysochoos în lucrarea Ti einai hoi Koutsoblachoi (Atena, 1936). Autorul britanic conchide că lucrarea lui C. Bratter, Die Koutzovlachische Frage (Hamburg, 1907) este “un util antidot la revendicările greceşti” (p. 48), cărora nici el nu le acorda temei ştiinţific. Se conchide că soţiile militarilor romani vorbeau greceşte, în mod normal copiii rezultaţi ar fi trebuit să vorbească tot greceşte (p. 42) iar în munţii Pind nu s-a găsit nici o mărturie arheologică ce să ateste o eventuală prezenţă romană (p. 65). Concluzia finală despre teoria greacă este rezumată de fraza următoare: “Ideea că actualii vorbitori de latină (Latin-speakers) din Grecia sunt descendenţii legiunilor lui Pompei este o foarte romantică, dacă nu o foarte fantastică explicaţie a originii vlahilor"”(p. 67). Sunt decelate motivele politice ale acestei teorii: “Pentru greci, grijulii să-şi stabilească frontierele de-a lungul litoralului nordic egeean, vlahii reprezintă o preocupare şi o ameninţare. Dacă ei ar putea să-i arate că sunt greci, atunci Grecia ar putea să revendice că are cetăţeni la nord de Bitola. Dacă, pe de altă parte, ei nu sunt arătaţi ca fiind greci, atunci revendicările Greciei faţă de Macedonia ar fi serios ameninţate de o minoritate străină sflată la două sute de mile faţă de actuala graniţă” (p. 52). Eforturile făcute de greci pentru deznaţionalizarea vlahilor sunt redate sugestiv de fraza următoare: “Există foarte puţine mărturii scrise în vlahă, dar există destule indicaţii ale eforturilor făcute pentru a-i convinge pe vlahi să-i abandoneze limba şi să vorbească numai greceşte. O figură principală în aceste eforturi misionare a fost Ayios Kosmas, care a trăit între 1714-1779 şi care profesa că vlaha era limba diavolului” (p. 137).

Se conchide că bulgarii nu au fost niciodată în mod real “foarte interesaţi” în chestiunile legate de istoria vlahilor (p. 45). Autorul aminteşte însă la începutul cărţii (p. 6, nota 2) că în 1982, cu prilejul unei vizite în Bulgaria, găsise doar “câteva sute de vlahi, dintre care cei mai mulţi erau foarte bătrâni”. Este evident în acest caz faptul că bulgarii preocupaţi de problema statutului minorităţii musulmane din ţara lor nu-i mai încadrează pe vlahi la dosarul cu probleme etnice, datorită numărului lor redus. Totuşi au existat polemici purtate între istoricii V. Zlatarski şi P. Mutafciev, pe de o parte, şi diverşi istorici români, pe de altă parte, cu privire la caracterul imperiului Asăneştilor, autorii bulgari tinzând să minimalizeze la extrem ponderea elementului vlah în acest imperiu (p. 45). Trebuie să reamintim însă cititorului român că, în perioada interbelică P. Mustafciev s-a dovedit a fi “foarte interesat” de istoria românilor, lucrarea sa Bulgares et Roumains dans l’histoire des pays danubiens, Sofia, 1932, fiind violent antiromânească. La pagina 279 se afirmă că românii ar fi “singurul dintre popoarele europene care nu au istorie până la sfârşitul evului mediu”. P.P. Panaitescu şi G. I. Brătianu au fost, în principal, oponenţii acestui autor în inevitabila polemică ştiinţifică creată. Oricum, se pare că ideile autorilor bulgari legate de problema vlahă au găsit puţin suport în lumea ştiinţifică: “Istoricii contemporani bulgari şi iugoslavi, pe lângă asta (pe lângă teoria şcolii istorice româneşti, nota ns.) au afirmat că referinţele la vlahi din documentele bizantine din sec. XII şi XIII nu se referă la vlahi, ci mai degrabă la bulgari. Nesurprinzător, această interpretare a găsit puţin sprijin în afara cercurilor istorice bulgare. Aceste dispute nu ar trebui să eclipseze remarcabila realizare istorică a vlahilor în prezervarea limbii şi culturii lor romanice în mijlocul unei mări de slavi, maghiari şi popoare de stepă din Eurasia (J.R. Sweeney, Vlachs, în J. R. Strayer (Editor în chief), Dictionary of the Middle Ages, vol. 12, New York, 1989, p. 484)..

Istoriografia sârbă urmează, de regulă, ideile lui D. Popovic, expuse în lucrarea O Cincarima, Belgrad, 1935, lucrare în care sunt accentuate legăturile vlahilor cu grecii, prezenţa vlahilor în Iugoslavia fiind considerată mai degrabă o consecinţă a unei colonizări târzii din sudul îndepărtat, decât a unei supravieţuiri din vremurile timpurii (p. 45).

În mod firesc, croaţii profesează alte idei. Scriitorii lor naţionalişti F. Eterovich, C. Spolatin sau S. Gazi consideră că sârbii sunt, în cea mai mare parte, vlahi ce şi-au pierdut limba proprie (pp. 45-46).

Călătorind în Albania vremurilor lui Enver Hodja, autorului i s-a părut că din cauza constrângerilor ideologige, nu s-a scris nimic despre vlahi şi, de aceea, nu a putut să-şi formeze o părere despre tratarea problemei vlahilor în această istoriografie (p. 47). (Ulterior îşi va modifica radical această opinie. Vezi recenzia următoare). Evident, este trecută în revistă şi arhicunoscuta opinie maghiară despre vlahi, asupra căreia nu mai insistăm.

Istoriografiei româneşti îi este consacrat cel mai amplu spaţiu de analiză. Pe tot parcursul cărţii transpare certitudinea că autorul britanic consideră concluziile istoriografiei româneşti mai valide din punct de vedere ştiinţific, în comparaţie cu concluziile enunţate în istoriografiile sumar prezentate până acum. Vom exemplifica aserţiunea noastră doar cu citarea a două afirmaţii sugestive.

“Savanţii români au operat la un nivel mai serios şi cele mai multe dintre studiile detaliate despre vlahi sunt semnate de către români. De la savanţi ca T. Capidan şi P. Papahagi avem cele mai bune colecţii de poezie şi folclor vlah… Lingvişti români ca S. Pop şi A. Rosetti au o binemeritată înaltă reputaţie pentru studiile lor de filologie romanică, dar chiar ei par prea grijulii în a proba asemănarea dialectelor vlahe cu româna, deşi studiile mai recente ale lui B. Cazacu şi investigaţiile lui N. Saramandu în rândul vlahilor stabiliţi în Dobrogea par a indica o bunăvoinţă în a recunoaşte macedo-vlaha ca o entitate separată” (p. 43). Foarte apreciat este şi studiul lui E. Stănescu Byzantinovlachica (RESEE, 6/1968), care sugerează că un element principal în linia de ascendenţă a ţarului bulgar Samuil ar putea fi cel vlah (chestiune tratată pe larg, pp. 100-105). O cât de sumară statistică despre naţionalitatea autorilor moderni citaţi în notele de subsol, ne arată că autorii români sunt cel mai bine reprezentaţi.

Foarte interesante sunt însă părerile critice ale autorului cu privire la unele interpretări şi judecăţi de valoare întâlnite în istoriografia românească, păreri ce vor fi prezentate cititorului în cele ce urmează.

Autorul se arată sceptic asupra semnificaţiei atribuite cuvintelor “torna, torna, fratre”, ca fiind o mărturie documentară de limbă protoromână. Autorul nu infirmă răspicat această ipoteză, dar arată că aceste cuvinte ar putea constitui, la fel de bine expresia supravieţuirii unor comenzi militare latine în armata bizantină (p. 86). Se insistă asupra faptului că la mijlocul sec. al VII-lea tradiţia şi limba latină fuseseră practic părăsite în Imperiul Bizantin, manifestându-se doar prin “supravieţuirea câtorva succinte fraze în comenzile militare şi ceremoniile imperiale” (Ibidem). Notăm însă că istoricii români au remarcat totuşi că “fratre” sună prea familiar pentru o comandă militară şi că textele greceşti menţionează că aceste cuvinte au fost rostite în “limba locului” (trupele bizantine au luptat în anul 587 cu avarii în defileele Bulgariei Răsăritene).

Bazându-se pe interpretarea scrierilor lăsate de Ana Comnena şi Zonaras, autorul sugerează că resturile pecenegilor înfrânţi la Lebunion (1091) de o coaliţie bizantino-cumană, aşezate în Moglena (Zonaras), s-ar fi putut constitui în strămoşii megleno-românilor, "“eşi nu aflăm nimic despre unde şi cum au fost parţial latinizaţi” (p. 52, 112).

De asemenea, sunt contestate unele judecăţi de valoare legate de procesul etnogenezei poporului român.

“Împotriva părerii greceşti noi putem pune revendicările naţionaliştilor români. Ei ar vrea să credem că vlahii s-au separat de românii de la nord de Dunăre, aproximativ în secolul al X-lea şi au trecut la sud spre prezenta lor aşezare la aproximativ aceeaşi vreme, când ei apar în mărturiile scrise. absenţa oricărei menţiuni despre vorbitorii de latină înainte de secolul X este explicată prin depărtarea dintre România şi Bizanţ. În sursele noastre literare există vagi indicaţii ale unei separări între sudicii vlahi şi nordicii români în, sau, eventual, uşor înainte de secolul X. dar, deşi teoria românească are puţin mai mult suport decât cea grecească, ea suferă de o obiecţie a priori. Nu a fost niciodată explicat de ce locuitorii ţinuturilor de la nord de Dunăre au trebuit să părăsească această arie, în care, în concordanţă cu descoperirile arheologice, ei se stabiliseră într-o existenţă permanentă, pentru a urma o viaţă mai aspră în munţii sterpi ai sudului” (p. 51). În această formă, această judecată de valoare este, fireşte, greu de combătut. Dacă înlocuim însă pe “locuitorii ţinuturilor de la nord de Dunăre” cu “locuitorii vlahi ai ţinuturilor de la sud de Dunăre” obţinem uşor dezlegarea enigmei. În concordanţă cu teoria istorică românească, vlahii s-au retras în faţa valurilor slave, din şesuri în munţii Balcanilor, ţinuturile muntoase neconvenind niciodată unui năvălitor, din cauza multiplelor posibilităţi de apărare deţinute de localnici, lucru bine demonstrat de istoria militară.

În continuare autorul se lansează într-o serie de consideraţii extrem de alambicate din care, în final, nu rezultă nimic prea clar. Pornind de la ideea că sursele bizantine numeau uneori pe goţi, huni, avari, bulgari, ruşi sau cumani sub genericul de “sciti”, iar în descrierea acestor invadatori exista o “remarcabilă similitudine” (p. 51) cu descrierea vlahilor, autorul conchide că nu este clar de ce şi cum au putut să adopte aceşti invadatori limba latină.

“Cu o prezenţă militară puternică (a cui? n.ns.) la Dunăre, învăţarea latinei de către goţi şi huni este de înţeles, existând chiar o oarecare probă de evidenţă pentru aceasta. Pe de altă parte este dificil de explicat de ce aceşti noi recruţi ai latinităţii au trebuit să-şi păstreze limba lor când provinciile mai stabilizate, unde latina fusese în existenţă pentru aproape patru sute de ani (în sudul Dunării, n. ns.), au trebuit să-şi piardă latina în faţa invaziilor slave” (p. 51). În continuare se lansează teza că pecenegii şi cumanii ar fi putut, eventual, sta mai mult în bazinul Dunării să înveţe limba latină, înainte de a invada Imperiul Bizantin (p. 52). Această teză este urmată imediat de antiteza: “Dar vlahii sunt menţionaţi la sud de Dunăre înainte ca pecenegii să devină o ameninţare serioasă, şi acest tablou al României acţionând ca o şcoală pregătitoare de modă veche pentru învăţarea latinei de către invadatorii ei, înainte ca ei să se fi îmbarcat pentru aventurile lor greceşti, nu concordă, într-adevăr cu mărturiile despre limba pe care o aveau aceşti invadatori. Dacă ar fi fost latină, ar fi fost sigur înregistrată ca atare; aşa cum este, pare clar că a fost turcită”(p. 56). Ne îngăduim un scurt comentariu la aceste afirmaţii.

Nu se face cuvenita demarcaţie între vlahi şi invadatorii mai sus menţionaţi, deşi cercetarea istorică a demonstrat că, în ciuda etnicoanelor, ce se pretează uşor la ambiguităţi, folosite de autorii bizantini, vlahii formau o etnie distinctă în imperiu. Deşi la notele de subsol este relativ des citat M. Gyoni, savant maghiar, în general nu prea favorabil românilor, opinia acestui autor – ce arată că Ana Comnena a confundat nomadismul cu transhumanţa specific vlahă – nu este citată (M. Gyoni, Le nom “Vlachoi” dans l’Alexiade d’Anne Comnéne, în “Byzantinische Zeitschrift”, 44, 1951, pp. 244-245. Aceasta l-ar fi scutit de a admite oarecum posibilitatea confuziei vlahi-migratori asiatici. De asemenea, citarea concluziilor desprinse din studiile savante semnate de Stelian Brezeanu ar fi fost utilă pentru clarificarea multor aspecte.

Autorul citează pe Priscus Panites ce menţionează pe cineva vorbind greceşte la curtea lui Attila (nespunându-se nimic despre “ausoni” şi limba lor, ce nu era alta decât latina) şi pe Procopius ce citează cazul unui slav vorbind foarte bine latineşte, în sprijinul supoziţiei că hunii şi goţii ar fi putut învăţa limba latină. Aceste “probe” sunt cam insuficiente şi uşor de contestat după părerea noastră, deoarece sunt menţionate persoane nu etnii, vorbind limba greacă sau latină. O lingua franca se învaţă în special de către elite în orice perioadă istorică, masele nu o învaţă in corpore în lipsa unui proces educaţional special creat în acest scop, proces greu de conceput ca existând în acele vremi sau a unui contact cotidian îndelungat cu nativi ai acelei limbi. Eventuala invocare – in extremis – a ideii că hunii şi goţii vorbeau “in corpore” latineşte datorită coabitării cu o populaţie romanică este nesutenabilă, deoarece puţini goţi sau huni au fost asimilaţi de către băştinaşi, restul având o istorie diferită, ca întemeietori de regate barbare în Occident, în cazul goţilor, sau ca mercenari în armatele bizantine, după dispariţia statului lui Attila, în cazul hunilor. Oricum, faptul neobişnuit al învăţării limbii latine în masă de către aceşti migratori ar fi fost înregistrat ca atare în sursele istorice, deoarece aceştia nu constituiau populaţii paşnice, de care scriitorii bizantini nu se ocupau în mod deliberat – există mărturii în acest sens -, ci populaţii războinice, ce periclitau siguranţa imperiului.

Ideea despre miracolul păstrării limbii latine de către “aceşti noi recruţi ai latinităţii”, în opoziţie cu dispariţia limbii latine în Balcani datorită aşezării elementului slav, poate trimite, prin ricoşeu, la punerea sub semnul întrebării a problemei continuităţii elementului romanic la nord de Dunăre. Deşi nici românii, nici vlahii nu sunt menţionaţi explicit, fiind vorba despre goţi sau huni, cititorul se poate îndoi ca limba latină s-a putut păstra în Dacia şi a dispărut în Moesia, unde existase un proces de romanizare mai îndelungat decât în Dacia. dAtorită stilului sibilinic al autorului şi înlănţuirii – uneori năucitoare – de teze şi antiteze, cartea se pretează cu greu la o recenzie critică amănunţită, cu atât mai puţin la o eventuală polemică ştiinţifică.

În unele pasaje trasnpare tranşant ideea că veridicitatea ştiinţifică a operelor autorilor români poate fi umbrită de existenţa unor stringenţe politice.

“Oricum, românii duc un război pe două fronturi. În timp ce sunt zeloşi să sublinieze  că vlahii sunt fără doar şi poate români, ei trebuie să aibă grijă să arate că românii sunt vlahi. Cu alte cuvinte, în timp ce ei stabilesc prezenţa vorbitorilor de latină în sud, ei nu pot slăbi revendicările pentru o continuă prezenţă a vorbitorilor de latină în nordul Dunării. Există, de aceea, o anumită tensiune, cel mai bine văzută în articolele ocupându-se cu problema regatului Asenid şi cu originile vlahilor din Pind. Savanţii români nu sunt complet de acord dacă vlahii ce locuiesc acum în Pind sunt autohtoni, sau sunt rezultatul unei emigraţii sudice din secolul X, şi nu sunt pe de-a-ntregul de acord dacă regatul Asenid şi-a avut baza în Bulgaria de sud-est sau mai aproape de Dunăre” (p. 44).

Dacă această apreciere poate fi tratată – la rigoare – drept o inteligentă judecată de valoare a unui observator imparţial, lucrurile nu stau deloc aşa cu următoarea aserţiune. Vorbind de dorinţa românilor de a sublinia legătura etnică dintre vlahi şi români, pe de o parte, şi de tendinţa grecilor de a nega această legătură, autorul conchide în final că “Românii, grijulii să deţină stăpânirea Transilvaniei şi Dobrogei în ciuda prezenţei unui întins element neromânesc în ambele arii, văd prezenţa întinsă a unui vag element românesc în Grecia ca pe o importantă şansă de tocmeală” (p. 52). Practic, această apreciere, trimite voluntar sau involuntar spre acreditarea ideii unui vag imperialism românesc, deoarece şi Mutafciev avertiza că “imperialismul românesc” şi-a rezolvat problema pretenţiilor nedrepte în nordul Dunării şi va încerca să şi le rezolve şi în sudul Dunării. Totuşi, o minimă introspecţie a situaţiei politice din 1987, anul apariţiei primei ediţii din această lucrare, ar fi trebuit să-i sugereze autorului că exacerbarea eventualelor pretenţii româneşti legate de vlahii din Grecia ar fi pus într-o situaţie neplăcută atât Pactul de la Varşovia (din care face parte România) cât şi  NATO (din care făcea parte Grecia), interesate în evitarea disputelor şi menţinerea statu-quo-ului. Mai mult, eventualele referiri la istoria contemporană a vlahilor din Balcani erau strecurate cu toată circumspecţia în publicaţiile româneşti din două motive. Primul motiv ţinea de politica externă, pentrua nu jigni susceptibilităţile tovarăşilor sârbi, albanezi sau bulgari, deoarece în aceste state exista o populaţie vlahă. Prin ricoşeu, această situaţie s-a extins şi asupra vlahilor din Grecia. Al doilea motiv ţinea de politica internă: în perioada interbelică aromânii constituiseră un segment important în Mişcarea Legionară, subiect tabu sau diabolizat la extrem în acele vremuri. Ca o rezultantă a combinaţiei celor două motive mai sus expuse, în perioada regimului comunist “chestiunea aromână” nu a fost un subiect de opinie publică în România. În lumina acestor aprecieri considerăm cu totul gratuită ultima afirmaţie citată a autorului britanic. Cât despre celelalte aprecieri ce trimit la istoria noastră, în ciuda mai sus citatelor bune păreri ale autorului despre lucrările specialiştilor români, opera sa pare – uneori – mai degrabă că le combate, decât că le amendează critic concluziile. Autorul nu poate fi acuzat de sentimente antiromâneşti, deoarece el urmează paradigma ştiinţifică despre istoria vlahilor existentă în Occident, unde concluziile ştiinţei istorice româneşti sunt prezentate aproape întotdeauna doar ca o alternativă la concluziile ştiinţei istorice din ţările vecine nouă (concluzii ce pot fi uşor recunoscute) tratând acelaşi subiect. Consultarea informaţiilor despre vlahi, conţinute în două instrumente de lucru de referinţă, sprijină afirmaţia noastră (Vlachs, în J.R. Strayer, Dictionary of the Middle Ages, vol. 12, New York, 1989, pp. 483-484; Vlachs, în The New Encyclopaedia Britannica, vol. 12 (Micropaedia), p. 411).

O concluzie se impune în mod necesar. “Tăcerea izvoarelor” asupra începutului etnogenezei românilor a fost abil speculată în scopuri politice de către neprietenii României. Bătălia dată în jurul afirmaţiilor lui Eutropius şi Vopiscus, Anonymus şi Nestor, continuă până în ziua de astăzi, în ciuda numeroaselor contribuţii ştiinţifice “sine ira et studiu” oferite de cercetarea istorică şi arheologică românească în ultimele decenii, contribuţii ce infirmă în mod categoric părăsirea totală a Daciei de către Aurelian sau emigrarea românilor din Peninsula Balcanică în ţinuturile din nordul Dunării. Practic, rezultatele a mai bine de un secol de propagandă asiduă antiromânească, gândită de nişte minţi strălucite, susţinută de mijloace logistice impresionante, se manifestă în continuare. Considerăm că această bătălie în jurul interpretării izvoarelor capitale este superfluă, denotând doar rea credinţă din partea unor istorici străini, deoarece savanţii din secolul XX nu cunosc – poate – mai multe izvoare despre începuturile istoriei româneşti decât cunoştea în secolul XIX Robert Roesler, exceptând, fireşte, ştirile oferite de opera lui Kekaumenos, descoperită şi editată după apariţia celebrei sale Rumänische Studien. Este puţin probabil ca în viitor să se descopere izvoare istorice noi ce să clarifice definitiv această problemă. Dar Roesler nu avea cum fi la curent cu rezultatele ştiinţei arheologice româneşti din ultimele decenii. Considerăm că aceste rezultate trebuie promovate asiduu în străinătate dacă se vrea obţinerea unei schimbări de percepţie a începuturilor istoriei medievale româneşti.

Revenind la subiectul recenziei de faţă, vom prezenta succint câteva informaţii despre vlahi mai puţin cunoscute cititorului român.

Autorul citează concluziile savantului român Nicoară Beldiceanu, că în bătălia de la Ankara (1402) vlahii ar fi luptat de partea lui Baiazid (p. 128), sau că ar fi fost de partea lui Mehmed al II-lea la asediul Constantinopolului în 1453 (p. 129). În 1814 Academia din Moscova organizase un concurs pe tema originii etnice a vlahilor. Câştigătorul i-a declarat drept bulgari, în contra opiniilor ce-i declarau ca fiind italieni sau francezi (p. 118). La congresul de pace de la Versailles 1919, italienii au fost principalii susţinători ai vlahilor, dar sprijinul lor a fost “neserios”, delegaţia vlahilor la Versailles nereuşind să obţină nimic (p. 145).

“Cu probleme mai presante, mai apropiate de casă, şi grijulie să fie în buni termeni cu oricine, România nu a forţat cazul vlahilor foarte energic” (Ibidem). Dar, datorită unor “presing problems” de acest fel, reale sau mai mult imaginare, România a cedat Iugoslaviei în problema Banatului sârbesc, fără a obţine nimic în schimb decât construirea unor alianţe regionale total ineficiente. În schimb, elementul romanic (vlah şi românesc) de pe valea Timokului, în special, a fost asimilat şi diznaţionalizat, poate ireversibil. S-a pierdut Maramureşul istoric în mod straniu, deşi ceho-slovacii aşteptau – mărturiile surselor concordă – intrarea trupelor române în această regiune. Din cauza şovăielilor manifestate de guvernanţii români aceasta s-a amânat sine die, iar ceho-slovacii şi-au putut plasa astfel propriile unităţi militare acolo.

Cercetările autorului asupra istoriei vlahe au fost făcute înaintea anului 1989. Poate de aceea tuşele în care creionează viitorul vlahilor sunt sumbre, deoarece comunismul impusese, prin forţa împrejurărilor, o societate de status ce părea că o să dureze o veşnicie. Autorul concluziona, în 1987, că doar 50.000 “vorbitori de vlahă” se găseau în Balcani, 30.000 în Grecia şi 20.000 în alte ţări balcanice (p. 7). După 1990 va reveni asupra acestor cifre, mărindu-le simţitor. Aprecierea cu privire la viitorul vlahilor era atunci însă pesimistă. Arătându-se că în Anilion (Grecia) vlahii se căsătoreau cu grecoaice iar copiii rezultaţi vorbeau greceşte şi că bătrânii vlahi purtau costumul naţional nu din mândrie de neam, ci pentru a atrage fotografii, se conchidea că “nu avem nevoie să deplângem aceste semne la sfârşitul istoriei vlahilor, dar trebuie să le înregistrăm, aşa cum am încercat să înregistrez toată istoria vlahilor, sine ira et studio” (p. 149). Problema “sfârşitului istoriei” vlahe, reactualizează pentru români cuvintele rostite în veacul trecut de D.A. Sturdza:

“Forţa regatului României are două baze: Întâia este că solul românesc este locuit de o masă compactă de români… A doua bază a forţei noastre este ca dincolo de frontierele noastre ţara este învăluită de români. (…) Pericolul pentru Regat este acolo unde viaţa naţională a românilor din afară de Regat este ameninţată. Acest Regat nu poate exista dacă ceilalţi români nu există. Atunci când românii care trăiesc în afara Regatului vor fi nimiciţi, ultimul nostru ceas nu va întârzia să bată” (Apud Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, vol. I, Bucureşti, Ed. Floarea Albastră, 1995, p. 343). Expresie vizionară sau expresie a “naţionalismului vetust şi mărginit” într-o perioadă considerată a fi a “pluralităţii” şi a “cooperărilor transfrontaliere”? “Viclenia istoriei” (Hegel) sau voinţa lui Dumnezeu vor decide în ultimă instanţă.

 

  Florin Pintescu 

  Suceava 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.