index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

 

RECENZIE

T.J. WINNIFRITH, Shattered Eagles, Balkan Fragments, Londra, Gerald Duckworth & Co. Ltd., 1995, 171 p. + 10 hărţi

 

 de Florin Pintescu

Profesor Universitar - Suceava

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

Titlul acestei cărţi sugerează printr-o fină aluzie (vulturul = atribut heraldic specific imperiilor) o explicaţie a prezentului prin trecut, fragmentarea etno-politică a Balcanilor fiind considerată rezultatul competiţiilor pentru dominaţie dintre imperiile acum apuse.

Reprezentând  o izbutită combinaţie dintre cercetările personale de teren şi erudiţie, scrisă într-un stil accesibil, lucrarea este structurată astfel: Preface (pp. 7-10); Fragments (pp. 11-25); Balkan Latinity (pp. 26-42); The Vlachs Diaspora (pp. 43-55); Vlachs in Albania (pp. 56-70); Vlachs in Romania (pp. 71-81); The Pomaks (pp. 82-97); Greek Fragments (pp. 98-111); Macedonia (pp. 112-126); Kosovo (pp. 127-141); Shattered Eagles (pp. 142-149); Notes (pp. 150-160); Select Bibliography (pp. 161-164); Index (pp. 165-171).

În prefaţă este afirmată intenţia de a corecta două false “mituri” privind situaţia din Balcani, mituri promovate într-o lucrare apărută în occident (Noel Malcolm, Bosnia: a short History, Londra, 1994).

“Primul mit este acela că într-adevăr există grupuri rasiale distincte, bosniaci, croaţi, sârbi, vlahi, pomaci (Pomaks), greci, albanezi, turci, clar separate unul de altul prin limbă, religie şi cultură, odată pentru totdeauna. Dar, scriind această prefaţă în satele numeroase din sudul Albaniei, unde vlahii, grecii şi albanezii sunt confundaţi inextricabil, este evident că nu există nici un asemenea lucru ca puritatea rasială. Desigur, endogamia este mai degrabă regula decât excepţia în aceste zone izolate, dar avem cu toţii mulţi strămoşi, după cum recunoaşte Malcolm când spune că există un însemnat element vlah în populaţia sârbă.

Al doilea mit pe care istoria îl poate aduce în joc este ideea că o rasă este superioară alteia într-o arie specifică, dacă a ajuns acolo prima. Există câteva exemple evidente ale acestui mit în Balcani. Ungurii, sau românii au ocupat Transilvania primii? (România, potrivit paradigmei culturale occidentale este plasată în Balcani datorită istoriei şi moravurilor. Vezi recenzia precedentă, n. ns.). Sudul Albaniei cu steaguri greceşti în bisericile săteşti şi cu casele arse în cel de-al doilea război mondial este, din nou, un loc ce demonstrează tragica nebunie a acestui mit. Acum există vorbitori de greacă în aceste sate, au existat mai mulţi în trecut, locurile lor fiind ocupate de recent sosiţii vlahi, dar este greu să ştii cine ocupa pământul în secolul XVIII sau în secolul XIV, deşi bisericile neglijate în mod trist ar putea să ne povestească ceva. Cine ştie şi cine este preocupat?” (pp. 8-9). Am reprodus in extenso acest lung citat, deoarece conţine in nuce mesajul acestei cărţi, ce nu este altul decât un îndemn la o convieţuire paşnică pentru etniile Balcanilor, în ciuda politicilor naţionale ce obstrucţionează acest lucru. Cazul Greciei, ce nu recunoaşte în mod oficial minorităţile sale naţionale, este amplu tratat – şi criticat – de către autor. În continuare, vom oferi câteva citate sugestive în această direcţie.

“Există complicaţia suplimentară, foarte relevantă pentru necazurile Greciei, că în greacă “ethnos” înseamnă “naţiune” şi, astfel, grecii sunt speriaţi să admită că au minorităţi etnice, temându-se de minorităţile naţionale ca de un cal troian aflat în mijlocul lor” (p. 12).

“În general, Italia este tolerantă faţă de minorităţile ei, în contrast cu Grecia, care refuză să recunoască faptul că are albanezi, vlahi sau slavi, admiţându-i numai pe turci ca pe o minoritate religioasă. Pe de altă parte, Grecia este foarte doritoare să accentueze prezenţa grecilor în alte ţări” (p. 12).

“Den echome meionotetes – noi nu avem minorităţi – astfel este strigătul sfidător al multor politicieni şi istorici greci” (p. 98).

În continuare, vom oferi cititorului o selecţie a celor mai semnificative reflecţii ale autorului despre “fragmentele etnice” din Balcani, permiţându-ne câteva consideraţii finale personale şi o apreciere despre valoarea intrinsecă a acestei lucrări.

Autorul conchide că cifra de 50.000 persoane oferită drept număr total al populaţiei vlahe din Balcani în prima ediţie a cărţii sale recenzate anterior, este prea mică. Vizitând Albania după înlăturarea regimului comunist, conchide că acum numărul vlahilor ar putea fi estimat “în jur de o sută de mii” (p. 21). Totuşi, este reprodusă într-o notă de subsol şi cifra de 600.000, avansată de E. Scarlatou (La romanité balkanique: origines et diffusion, în RESEE, XXIX, 3-4 (1991), pp. 191-202).

În capitolul dedicat latinităţii balcanice, întâlnim o serie de consideraţii interesante. Este combătută din nou teoria grecească asupra originilor vlahilor (p. 28), iar teoria similară românească amendată din nou prin aceeaşi consideraţie că nu se poate explica satisfăcător abandonarea ţinuturilor de la nordul Dunării (de către românii ce vor deveni ulterior “vlahi”) pentru inospitalierele ţinuturi muntoase din sudul Dunării (Ibidem), chestiune asupra căreia ne-am referit în recenzia celeilalte cărţi semnate de T.J. Winnifrith. Sunt prezentate unele teorii genealogice ce există printre vlahi, unii pretinzând că sunt descendenţii lui Eneas sau Alexandru Macedon (p. 29), sau că numele “fârşeroţi” provine de la Pharsalus. Autorul conchide că acest etnicon poate fi pus în relaţie cu oraşul albanez Frashër (p. 30).

Din nou vlahii se bucură de atenţia specială a autorului, care pare că are o părere mai bună despre viitorul lor, decât avusese în 1987. Este prezentată situaţia diasporei vlahe din Australia şi SUA, prezentarea fiind pigmentată de transcrierea amintirilor persoanelor mai vârstnice. Astfel, se arată că şcolile româneşti pentru vlahii din sudul Dunării au funcţionat până în 1944, deşi guvernul român încetase plata salariilor din 1942 (p. 51). Totuşi, mai departe se conchide că influenţa acestora nu a fost niciodată prea puternică şi că “partidul pro-românesc a fost, în general, în minoritate în cele mai multe sate balcanice” (p. 72), teză discutabilă şi greu de combătut. De asemenea, este redat un surprinzător – doar în opinia autorului – exemplu de loialitate al aromânilor faţă de statul român. “O familie mi-a spus că autorităţile comuniste le dăduseră lor şi altei familii un preaviz de două ore să se mute din Timişoara, undeva la frontiera rusească. Destul de surprinzător, aceste experienţe păreau că nu au diminuat fie sentimentele proromâneşti, fie sentimentul că vlahii erau uşor diferiţi, vorbind o limbă diferită şi tinzând să se căsătorească între ei înşişi” (p. 51). Din nou autorul estimează populaţia vlahă din Albania la 50.000 suflete, respingând cifra, avansată uneori, de 200.000, ca fiind un maximum posibil al populaţiei vlahe din Albania (p. 68). Se remarcă faptul că “greaca sub regimul lui Enver Hogea, acum un sinonim pentru infamie, a fost tratată mai bine decât albaneza în Grecia, izvorul principal al democraţiei, şi de aceea a supravieţuit mai bine” (p. 79). Nimic mai simplu de realizat, conchidem noi, sub umbrela protectoare NATO, care a închis ochii la toate matrapazlâcurile greceşti în materie de politică faţă de alte etnii, cum a închis ochii la masacrul operat de armata turcă în rândul kurzilor, pentru înalte raţiuni strategice. Nesurprinzător, doar populaţia musulmană se bucur5ă de unele drepturi în Grecia, deoarece ambele state făceau parte din NATO. Valentin Hossu-Longin socotea, foarte recent, că aromânii din Albania numări “circa 500.000 de persoane, aproape o jumătate din populaţia ţării”, fiind recunoscuţi ca etnie. Nu comentăm veridicitatea acestei cifre (A doua Românie. Să nu-i uităm pe aromâni, în “România Liberă”, 16 mai 1998).

Situaţia vlahilor din România este destul de amănunţit tratată, autorul făcând două vizite “la faţa locului”, una mai amănunţită în 1992, alta mai scurtă în 1993, ultima având drept scop vizitarea satelor vlahe din Dobrogea. Totuşi, în ultima vizită, investigaţiile autorului s-au mărginit doar la convorbirile purtate cu “comunităţile academice” din Bucureşti, Constanţa şi Galaţi (p. 76).

Este surprinsă chiar o chestiune de istorie românească ce a fost multă vreme estompată, explicit sau implicit. “Se spune că mulţi dintre vlahii din sudul Dobrogei au jucat un rol proeminent în Garda de Fier s-au l-au sprijinit pe generalul Antonescu, dar nu am fost capabil să stabilesc adevărul acestui zvon, deşi acesta ar putea explica naţionalismul puternic şi sentimentele pro-româneşti ale acestui sector particular din diaspora vlahă” (p. 74). Se arată că la Slobozia a existat un lagăr de muncă unde au fost aduşi vlahii din Banat (în 1948, după declanşarea fricţiunilor dintre Tito şi Stalin, Gh. Gheorghiu Dej fiind de partea celui din urmă, nota ns.), după ce fuseseră mutaţi acolo după cedarea părţii sudice a Dobrogei în favoarea Bulgariei (1940). Conform estimărilor autorului, 5.000 din cei 50.000 locuitori ai oraşului Slobozia sunt vlahi (p. 75). Acesta a participat la o petrecere dată de comunitatea vlahă din Slobozia, unde a putut să constate că generaţia tânără – mai ales tinerele intervievate de autor – “îşi reţineau în mod clar identitatea”, vorbind vlaha, pe lângă o “excelentă engleză” şi ştiind de unde se trăgeau familiile lor înainte cu 70 ani (p. 75). Sunt notate şi cifrele recensământului oficial din România, ce dăduseră în 1992 un număr de 21.089 aromâni şi 6.999 macedoromâni.

În continuare este tratată situaţia pomacilor (Pomaks), populaţie musulmană ce vorbeşte bulgara, socotită urmasă a bulgarilor musulmanizaţi. Această populaţie trăieşte actualmente în munţii din sudul Bulgariei, de-a lungul frontierei în nord-estul Greciei, în Macedonia iugoslavă (în mod răzleţ), chiar şi în Albania. La p. 83 se dă cifra de 275.000 pomaci pentru Bulgaria şi 25.000 pentru Grecia, conchizându-se că, probabil, există cam 25.000 de pomaci în Iugoslavia şi Albania.

Este notată existenţa unor fragmente de populaţie grecească în Apulia şi Calabria, populaţie ce este bine tratată de autorităţile italiene, existenţa unui număr mic de musulmani în Turcia, vorbind o greacă arhaică şi coruptă de limba turcă (p. 103), existenţa unui dialect numit “tsakonian”, vorbit de puţini oameni în vârstă în cinci sate din Peloponezul estic. Se presupune că acest dialect îşi are originea în vechea limbă vorbită de spartani (p. 104). Menţionarea unei populaţii georgiene trăitoare în Grecia, vorbitoare a limbii “laz”, limbă cu greu recunoscută în fosta Uniune Sovietică şi a familiei vlahe Averoff, ce a dat câţiva politicieni pentru Grecia, încheie capitolul consacrat grecilor (Ibidem).

Capitolul consacrat Macedoniei abundă în descrierea războaielor trecute şi rivalităţilor actuale pentru stăpânirea acestei regiuni, în virtutea dreptului istoric al “primului venit”. Macedonia a trecut de la bizantini la slavi, a revenit la bizantini, a fost deţinută de turci pentru o lungă perioadă, fiind din nou disputată între statele naţionale moderne din Balcani. Reclamarea stăpânirii acestei regiuni în virtutea dreptului “primului venit” este un nonsens în opinia autorului. Se conchide că dacă această regulă ar funcţiona, o mare parte din Anglia ar trebui să fie deţinută de velşi, iar o mare parte din SUA de către indienii nativi. Australia ar urma să fie deţinută de aborigeni iar Africa de Sud de către hotentoţi, atât albii afrikaaneri cât şi populaţia de culoare, bantu, trebuind să fie excluşi de la împărţeală (p. 116). Această judecată de valoare dezvăluie în mod poznaş vechea zicală despre ce-i este permis numai lui Jupiter şi nu-i este permis unui muritor de rând. “Dreptul istoric” devine un nonsens sau o chestiune delicată pentru actualele mari puteri, foste odinioară puteri coloniale. Spre consolare, poate fi invocată din nou hegeliana “viclenie a istoriei”. Să mai notăm doar că în actuala Macedonie aromânii au emisiuni de radio şi televiziune iar în şcoli aromâna este învăţată ca limbă străină (Valentin Hossu-Longin, op. cit.).

În capitolul despre Kosovo este schiţată sumar istoria acestei regiuni strategice ce are ca vechi vecini Muntenegru, Albania, Macedonia şi Serbia, arătându-i-se istoria tragică datorită numeroaselor bătălii, cele mai celebre – funeste pentru creştini – fiind cele câştigate de turci în 1389 şi 1448. Supravieţuirea ca stat formal independent constituie o problemă pentru Kosovo datorită numărului mic al populaţiei (după datele din 1981 Kosovo avea 1.584.440 locuitori, Slovenia 1.891.864 locuitori. Macedonia 1.909.112, iar Muntenegru 584.310, vezi p. 139, nota 11). Sunt dezvăluite condiţiile economice grele ale regiunii, cu econimoa controlată de sârbi şi cu reducerea posibilităţilor ca tinerii din regiune să poată munci ca “muncitori oaspeţi” în Germania (pp. 139-140). Se conchide în final că o posibilă variantă pentru Kosovo ar fi unirea cu alt stat balcanic, Macedonia părând a fi cea mai bună soluţie (p. 140).

În capitolul final se schiţează un fel de filosofie a istoriei, cu rol pedagogic, pornindu-se de la actuala fragmentare etno-politică din Balcani, fragmentare datorată dispariţiei unor imperii.

“Ca şi Imperiul Britanic, Imperiul Roman are puţini apărători. Şi totuşi, în ambele imperii era posibil pentru civilii cei mai lipsiţi de apărare să călătorească în siguranţă de la un capăt la altul al unei provincii. Chiar habsburgii au adus ornamente de civilizaţie neuitate de către croaţi… Iugoslavia a fost mai fericită sub Tito şi chiar sub dinastia Karageorgevic decât este acum… Imperiile sunt rele când impun, de regulă prin forţă, uneori prin persuasiune, un mod de viaţă pentru altul, distrugând sau corupând o limbă, cultură sau religie băştinaşă, presupunând că autoritatea imperială este superioară. Invazia imperială poate lua multe forme şi lăsa multe moşteniri… Sfârşitul imperiilor lăsa în spate fragmente desperecheate. Un fragment mai mare, o moştenire mai periculoasă” (p. 148).

“Această carte are puţine de spus despre viitor, dar sugerează că prezentul nu poate fi controlat de către  trecut, şi că ideologiile naţionale, ca şi mitologiile imperiale probabil fac mai mult rău decât bine. Desigur, imperialismul a iscat un resentiment şi resentimentul a iscat răzbunare” (p. 149). Arătând că lucrurile au evoluat spre direcţia răzbunării în Ulster, Ţara Bascilor, Iugoslavia şi Caucaz, autorul conchide că această carte se vrea o pledoarie spre urmarea unei “direcţii diferite” (Ibidem). Evident, este vorba despre o concluzie înţeleaptă, dificil de pus în practică – din păcate – în sud-estul Europei deoarece, printre altele, lacrimile şi sângele înaintaşilor apasă greu asupra conştiinţei urmaşilor. Chiar autorul aminteşte teribilul exemplu al unei biserici bulgare din Batak, ce adăposteşte astăzi craniile a două mii de bulgari ucişi de turci cu prilejul răscoalei din 1876. Intervine aici şi tipul de psihologie colectivă existentă la un popor, psihologie ce-i determină modul de acţiune (a se vedea cruzimea unanim recunoscută a aşa-zişilor “comitagii” bulgari, cu care aromânilor ascendenţi din sudul Dobrogei au avut şi ei cândva de a face). În plus, Balcanii nu constituie o zonă cu problema frontierelor relativ bine rezolvată ca în Occident, nebeneficiind nici de standardul de viaţă de acolo, care diminuează – fără a elimina – pasiunile naţionaliste.

În încheiere să notăm doar că această lucrare ce tratează un subiect delicat oferă cititorului occidental o informare corectă despre situaţia generală a “fragmentelor etnice” din Balcani, lucru pentru care autorul britanic merită toată consideraţia.

 

 Florin Pintescu

 Suceava

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.