index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

Kurt W. TReptow (General Editor), A HISTORY OF ROMANIA, Iaşi, Centrul de Studii Româneşti, 1996, XXV + 724 p.

recenzie de Florin Pintescu - profesor universitar Suceava

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

 

Lucrarea de faţă, rod al muncii unui colectiv de autori români şi americani (Ioan Bolovan, Florin Constantiniu, Paul E. Michelson, Ioan Aurel Pop, Cristian Popa, Marcel Popa, Ioan Scurtu, Kurt W. Treptow, Marcela Vultur, Larry L. Watts) reprezintă o premieră în istoriografia românească postdecembristă, fiind destinată în special pentru uzul marelui public din străinătate. Acest gen de sinteză este întotdeauna greu de elaborat, îmbinarea optimă între veridicitatea informaţiei ştiinţifice, prezentată într-un stil plăcut şi necesitatea propagării valorilor româneşti în afara hotarelor ţării fiind greu de obţinut. În cazul de faţă autorii s-au confruntat cu o dublă dificultate. Pe de o parte, trebuiau eliminate distorsionările marxiste în interpretarea istoriei, pe de altă parte trebuia oferit un contramodel la modelul obişnuit de prezentare a istoriei României în lume de către neprietenii acesteia. O recenzie ştiinţifică amănunţită a acestei cărţi este imposibilă din două motive, legate de volumul şi specificul ei. Pe de o parte, s-ar ocupa prea mult spaţiu tipografic, pe de altă parte, recenzia unei lucrări ce are şi un scop extraştiinţific, de popularizare, poate deveni superfluă deoarece sacrificarea formei ştiinţifice (nu a fondului) în favoarea fluidităţii expunerii este oarecum permisă. Întreprindem totuşi recenzia bazându-ne pe un precedent, deoarece orice carte de istorie românească destinată uzului extern, - chiar de popularizare – va fi recenzată cel puţin în străinătate. Elaborarea recenziei va fi simplă: vom selecta o serie de aprecieră din această carte, astfel încât cititorul să poată constata dacă autorii au reuşit sau nu să depăşească mai sus menţionata dublă dificultate, însoţite de unele concluzii presonale.

Cartea este structurată în cinci mari capitole: Antichitatea (pp. 3-47), Evul Mediu (pp. 51-151), Epoca modernă timpurie (pp. 155-223), Epoca modernă (pp. 227-389), Secolul XX (pp. 393-577). La aceasta se adaugă câteva pagini de utilă cronologie istorică (pp. 579-609), un glosar de termeni istorici (pp. 611-617), o listă a şefilor de stat şi a preşedinţilor consiliilor de miniştri, acoperind toate perioadele cronologice din istoria României (pp. 619-638), bibliografia transcrisă selectiv (pp. 639-690) şi indicele lucrării (pp. 691-724).

În primul capitol se observă o tendinţă de combatere a manierei <<autohtoniste>> sau <<traciste>> de interpretare a istoriei antice a României, ce oferea dacilor şi tracilor o însemnătate istorică incomparabil mai mare decât cea avută în realitate, şi de integrare a istoriei acestora în contextul general al istoriei antichităţii. <<Astfel, grecii au jucat un important rol (prin coloniile pontice create, n.ns.) în dezvoltarea civilizaţiei geto-dace, scoţând-o din anonimatul istoric şi integrând-o în circuitul economic mediteranean. În acest fel ei au fixat cadrul pentru românizarea mai târzie a acestei arii>> (p. 12). În general, acest capitol se bucura de o tratare armonioasă. Această armonie a stilului este umbrită însă de unele judecăţi de valoare despre însemnătatea şi destinul cultului zamolxian. Se afirmă că acesta era în general un apanaj al castelor nobiliară şi sacerdotală, nefiind prea răspândit în mase (p. 20, p. 41), încercându-se astfel să se explice <<absenţa oricăror informaţii>> (p. 39) despre Zamolxe după cucerirea romană. Se adaugă faptul că elitele dacice fie au pierit în războaie, fie şi-au pierdut puterea şi influenţa în timpul stăpânirii romane, iar masele au recunoscut repede cultele învingătorilor (p. 41). Deşi la rigoare, se pot invoca exemplele biblice când fie elitele cultivau cultele păgâne iar masele apărau monoteismul tradiţional iudaic, fie era vorba de situaţia inversă, puţinătatea ştirilor despre Zamolxe nu ne îngăduie construirea unei ipoteze sigure. Oricum, ar fi fost greu să se inspire luptătorilor de rând dispreţul faţă de moarte – manifestat şi consemnat ca atare în sursele literare – derivat din religia zamolxiană, dacă numai conducătorii lor ar fi împărtăşit-o. Se afirmă în mod cu totul paradoxal că <<oarecari elemente ale credinţelor zamolxiene ce au supravieţuit ocupaţiei romane din Dacia au fost aproape în mod sigur absorbite de către creştinism când acesta s-a răspândit înspre fosta provincie romană în timpul secolelor II-III d.Hr.>> (p. 41). În primul rând ne punem întrebarea logică: cum putea să mai supravieţuiască ceva deja enunţat ca fiind dispărut? În al doilea rând, această teză seamănă cu cea profesată de Mihail Sadoveanu în “Creanga de aur”, conform căreia o dinastie de “Decenei” ar fi supravieţuit în Carpaţi până în secolul al VIII-lea d.Hr. şi are, totodată, un pronunţat caracter “tracizant”. Oricum, este vorba despre cel mult o ipoteză foarte atacabilă din punct de vedere ştiinţific, emisă – poate – în ideea că lipsa dovezilor despre cultul zamolxian de după cucerirea romană, poate fi interpretată de către adversarii teoriei continuităţii drept o dovadă a exterminării totale a elementului dac şi, ca atare, cultul zamolxian nu a mai fost profesat din lipsă de aderenţi. Numai eventualele cercetări arheologice ar putea clarifica această spinoasă problemă. În continuare vom arăta cum grija pentru o formulare foarte precisă poate duce uneori la efecte absolut contrare scopului urmărit. “Românii diferă de alte popoare din Estul Europei într-un număr de privinţe. Înainte de toate, baza etnică geto-dacă a poporului român, face din ei unul din cei mai vechi locuitori ai sud-estului Europei, împreună cu grecii şi cu albanezii. Toate celelalte popoare înconjurătoare (ucrainenii, bulgarii, sârbii şi ungurii) au sosit în această regiune mai târziu, în circumstanţe particulare şi la momente clar identificabile în istorie” (p. 46, s.ns.). Dar adversarii teoriei continuităţii tocmai asta subliniază, că momentul venirii popoarelor mai sus-menţionate în aceste regiuni este clar identificabil în istorie, spre deosebire de momentul apariţiei – sau venirii – românilor pe teritoriul actualei Românii care este incert. În acest caz avem de-a face cu un frumos exemplu de întărire în fond a unei idei combătute în formă. Când se preia un element un element din argumentaţia adversarului, element singular, discutabil, pierzându-şi semnificaţia în raport cu alte izvoare, dar bazat pe documente scrise, încercarea de a folosi acel element în propria argumentaţie cade, dacă nu i se contraopune alt argument ştiinţific. Elementul raţional al argumentaţiei noastre devine iraţional sau emoţional, deci atacabil. Orice cititor străin de buna credinţă se poate întreba de ce pentru vecinii românilor există un început al istoriei lor clar identificabil cronologic, iar pentru români nu există. Singurul contraargument valabil ar fi fost arătarea semnificaţiei descoperirilor arheologice, clar favorabile ideii continuităţii daco-romane şi româneşti, care răstoarnă sensul izvoarelor scrise pe care se bazează teoria adversă. Din cauza relativei aridităţi şi a lipsei de insolit, aceste izvoare nu sunt, de regulă, menţionate în astfel de sinteze, lucru de la care nu face excepţie nici cea de faţă şi, mai mult, polemicile sunt evitate. Prin urmare, credem că singurul lucru bun ar fi fost evitarea pasajului în discuţie (lucru obişnuit în sintezele de popularizare) şi prezentarea începuturilor vieţii politice româneşti ca pe un lucru firesc, datorat proceselor romanizării şi creştinismului. În plus, afirmarea vechimei şi autohtoniei unui popor nu prezintă nici o semnificaţie sau poate deveni deranjantă pentru amorul propriu al cititorilor aparţinând unor naţiuni ce au colonizat cândva tot mapamondul.

Epoca medievală se bucură de o tratare interesantă, tendinţele de demitizare a unor aspecte legate de perioada de glorie militară a românilor fiind foarte evidente. În primul rând, revine în actualitate mai vechea ipoteză, susţinută în special de P.P. Panaitescu, a originii slave a boierimii româneşti (p. 57). Ipoteza contrară, afirmată în special după 1945, propunea o origine autohtonă pentru această clasă socială. În lipsa unor dovezi istorice categorice, discuţiile pro şi contra devin specioase. Să remarcăm totuşi că teoria originii slave a boierimii româneşti este mai logică, fiind în consonanţă cu istoria Europei de Apus, unde instituţia nobilimii a fost impusă de cuceritorii germanici.

Subiectul nevralgic al istoriei medievale româneşti, Transilvania, se bucură de o excenetă tratare obiectivă, eliminându-se orice stereotip patriotic de natură emoţională. Se remarcă faptul că pentru a-şi consolida stăpânirea asupra regiunii, maghiarii au avut nevoie de colaborarea unei părţi a elitei native, româneşti (p. 61). Această elită nobiliară şi-a pierdut treptata identitatea românească datorită trecerii la catolicism, condiţie sine qua non a păstrării averii şi a recunoaşterii apartenenţei la natio nobilium. Treptat însă, titlul de nobil a devenit sinonim cu cel de maghiar, iar natio nobilium a devenit natio hungarica (p. 88). Aici rezidă explicaţia tristei stări a românilor din Transilvania medievală, în faptul că aceştia şi-au pierdut apărătorii lor fireşti – elita nobiliară – prin maghiarizare (o mică parte) sau prin decăderea treptată în treptele sociale inferioare (cea mai mare parte). Astfel, masa românilor a devenit preponderent o masă de iobagi, exploatarea socială fiind ceva firesc peste tot în lume în acele timpuri. Asuprirea românilor de către maghiari în evul mediu pe criteriul discriminării naţionale nu se poate susţine, în acea epocă practicându-se doar discriminarea socială şi religioasă. Situaţia românilor din Transilvania medievală poate fi sintetizată în formula ortodoxromâniobag, formula ce explică în mod logic mecanismul exploatării lor din acea epocă. Criteriul asupririi pe motive naţionale va apărea în Transilvania mai târziu, în epoca modernă. Apariţia ideologiilor naţionale i-a găsit pe români într-o stare cronică de sărăcie, înapoiere culturală şi dezorganizare politică, încât discriminarea socio-religioasă a putut fi dublată, firesc, de cea naţională, nu este nevoie de nici un fel de exces sentimentalo-pasional pentru a explica această situaţie istorică normală. Se acceptă (tacit, fireşte) chiar teza propagată îndelung de istoriografia maghiară că regimul de toleranţă religioasă din Transilvania vremii lui Ştefan Bathory a fost unic în Europa acelor timpuri (p. 133). Se demonstrează însă – într-adevăr sine ira et studio – că acel regim nu a îmbunătăţit situaţia românilor (p. 134).

Într-o manieră demitizantă este tratat şi subiectul Mihai Viteazul, considerat o personalitate a Renaşterii târzii, de tipul celei visate de Machiavelli pentru înfăptuirea unităţii Italiei (p. 143). Se revine astfel la distincţia Ştefan cel Mare – domn medieval, Mihai Viteazul – domn renascentist, statuată precis de acelaşi P.P. Panaitescu. Se arată că viteazul domn a zdrobit revolta ţăranilor români din Transilvania (1599) împotriva opresorilor lor deoarece “ar fi fost de neconceput pentru el să facă altfel fără pierderea sprijinului propriilor boieri” (p. 148). Demitizarea este dusă până la capăt, arătându-se că “Mihai nu a intenţionat să realizeze unitatea românească. O astfel de idee era total străină secolului XVI. În schimb, înfăptuirea lui a fost rezultatul ambiţiei personale, a necesităţii de a-şi asigura poziţia pe tron şi a dorinţei de a câştiga independenţă…” (p. 151). Aceleaşi idei fuseseră enunţate de P.P. Panaitescu într-o lucrare celebră (Mihai Viteazul, 1936), vehement contestată de N. Iorga. Totuşi, Iorga nota numele unor mercenari maghiari ce au murit apărându-l pe Mihai Viteazul în clipele mişelescului său asasinat (Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria).

Semnalăm o apreciere inexactă din punct de vedere istoric. Astfel, se arată că în momentul în care a devenit evidentă primejdia instalării dominaţiei otomane la nord de Dunăre, boierii s-au unit cu domnitorul în lupta contra turcilor. “Când victoriile lor militare au dovedit că principatele române nu puteau fi supuse cu armele” (p. 125), boierii s-au arătat interesaţi în încheierea unor negocieri cu turcii în vederea obţinerii de garanţii pentru statusul lor politico-economic şi social (Ibidem).

În secolul XVI Ţările Române, după hemoragia de sânge prilejuită de luptele contra turcilor, puteau fi supuse cu armele. A se revedea apelul disperat al boierilor munteni către viteazul Radu de la Afumaţi să facă pace cu turcii “căci sultanul are oşti multe şi vom pieri cu toţii în războaie”. Ungaria dispăruse ca stat iar Polonia ducea o politică tradiţională de prietenie cu turcii. Era eliminată astfel posibilitatea unui ajutor militar extern direct sau cea a unui sprijin diplomatic care să-i reţină oarecum pe turci de la acţiune, având în vedere posibilitatea unui război cu aceste state. Această hemoragie de sânge a românilor i-a ajutat pe austrieci să câştige răgazul necesar consolidării lor interne, astfel că oştile îmbrăcate în zale, conduse de iscusiţi generali împărăteşti, a căror ştiinţă militară o depăşea net pe cea a turcilor, i-au putut respinge pe aceştia la primul asediu al Vienei (1529) şi au putut începe larga acţiune de reconquista din secolul următor.

Turcii nu au cucerit ţările române dintr-o raţiune simplă, economică. Ei au constatat că o exploatare economică directă, prin crearea unui paşalâc, este neprofitabilă pe termen lung, deoarece slujbaşii otomani secătuiau acea provincie de resurse, lucru la care se adăuga şi ura populaţiei cucerite. De aceea au preferat formula subtilă a unei exploatări economice indirecte, prin intermediul unor regimuri marionetă. Evident, atât explicaţia contribuţiei indirecte a românilor la succesele militare austriece, cât şi cea a misterioasei întrebări “De ce nu au cucerit turcii Ţările Române” fuseseră demult furnizate de acelaşi P. P. Panaitescu…

Epoca modernă timpurie este tratată echilibrat, evitându-se maniera clasică, oarecum maniheistă, de prezentare a acesteia în istoria românilor. Detractorii regimului fanariot îl prezintă ca pe cea mai neagră perioadă din istoria romanilor. Apologeţii îi arată realizările culturale (totuşi aceşti apologeţi au uneori o ascendenţă grecească, fapt ce aruncă o umbră de suspiciune asupra argumentaţiei lor).

Excelent tratat este subiectul “uniaţiei”. Se arată că unirea cu biserica Romei a adus emancipare socio-naţională pentru o parte din românii transilvăneni dar şi discordie religioasă (pp. 188-189).

Este arătată deosebirea internaţională şi, implicit, structurală dintre absolutismul iluminat clasic şi regimul fanariot. Se conchide astfel că despoţii iluminaţi ai Apusului au căutat să integreze elementele capitaliste în sistemul feudal, modernizându-l, fără a-i schimba bazele, în timp ce fanarioţii au căutat să modernizeze Moldova şi Valahia pentru a îmbunătăţi mecanismul exploatării feudale în beneficiul Porţii (p. 210) şi, adăugăm noi, pentru a-şi umple pungile. O apreciere cu tâlc a generalului austriac Heissler prilejuieşte o fină judecată de valoare asupra acestei epoci. Luat prizonier după bătălia de la Zărneşti (1690), acesta îi spune învingătorului său, C-tin Brâncoveanu: “Nu simţi prea multă plăcere în faptul ncă noi am pierdut această bătălie, împăratul nostru are mai mulţi ca noi… astăzi eu cad în robie, dar tu ai fost rob de când te-ai născut”. Aceste cuvinte, neobişnuite pentru un învins, sunt comentate astfel: “Prinţul pe tronul său, ales prin mila lui Dumnezeu, domnind în stilul împăraţilor bizantini, era perfect conştient de situaţia sa de rob al sultanului, care îl putea înlocui sau executa la voia sa. Această existenţă nesigură, amestec de grandoare şi umilinţă, crea o situaţie tragică într-o societate trăind permanent sub ameninţarea opresivă a unei mari puteri. Elitele societăţii româneşti, politică şi culturală, căutau să compenseze realităţile pe care le înfruntau prin crearea unei literaturi istorice destinate să dezvăluie originile “nobile” ale poporului român şi printr-o artă cu forme complicate, manifestând opulenţă şi strălucire” (p. 203). Completăm totuşi că, deşi multe familii boiereşti de extracţie grecească s-au românizat, iar reprezentanţii lor au devenit uneori ori mai “români” prin simţăminte decât românii de sânge, se pare că nesiguranţa zilnică din timpul stăpânirii fanariote stă la baza descompunerii morale perpetue a elitelor politice româneşti din epoca modernă şi contemporană, cu evidente consecinţe păgubitoare pentru ţară.

Demitizarea este vizibilă şi în capitolul consacrat istoriei moderne a României. Vorbindu-se de mişcarea reformistă din acele timpuri se conchide că “În cele din urmă (deşi au fost grosolan exagerate de istoriografia marxistă) protestele sociale şi reformismul erau o parte a vremurilor în gândirea şi viaţa europeană şi au jucat un rol mai mult decât neglijabil” (p. 232).

Interpretările hagiografice asupra personalităţii lui Tudor Vladimirescu sunt amendate critic. “Prin anii 1840 Tudor devenea întruchiparea mitului naţionalist, personificarea luptei naţionale. Ambiguităţile lui 1821 au furnizat un cadru perfect pentru această abordare hagiografică, de atunci încoace Tudor a putut deveni imaginea şi precursorul oricărui fel de eliberare sau schimbare pe care politicienii sau cărturarii patrioţi o doreau sau îi căutau precedentul istoric” (p. 239).

Se remarcă tratarea într-o manieră neobişnuită până acum  în sintezele oficiale ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania, încercându-se oarecum o conciliere dintre opiniile istoricilor maghiari şi ale celor români asupra acestui eveniment, opinii de regulă ireconciliabile. Cel mai frecvent istoricii maghiari îi prezintă pe români ca pe nişte trădători ai revoluţiei de la 1848 din cauza alianţei lor cu împăratul austriac, în timp ce istoricii români îi consideră pe revoluţionarii maghiari ca pe urmaşii aceloraşi opresori seculari ce au încercat să subjuge atunci o dată în plus pe românii din  Transilvania. O frumoasă explicaţie a tragismului revoluţiei din 1848 în Transilvania este oferită prin arătarea influenţei condiţionării istorice asupra acestui eveniment greu de definit conceptual: a fost vorba de două revoluţii divergente (română şi maghiară) sau de un război civil?

Se conchide astfel că programul revoluţionarilor maghiari, program ce promova o serie de principii liberale şi progresiste, a fost privit la început favorabil de către români. Liderii acestora socoteau ca cei 1,3 milioane români din Ungaria şi cei 1,5 milioane români din Transilvania puteau să aibă o situaţie bună sub un regim ce ar promova “drepturile civile şi politice” (p. 269).

“În mod paradoxal, liberalismul maghiar nu a părut niciodată să realizeze complet că politicile şi metodele pe care le găsea atât de condamnabile de partea habsburgilor germani au fost la fel de supărătoare pentru nemaghiari. Dezastrul se întrezărea. Românii (şi alte naţionalităţi din Ungaria) au fost în curând deziluzionaţi de naţionaliştii radicali maghiari ca Lajos Kossuth” (p. 269). “Revoluţia luase în Transilvania o tragică turnură când românii şi maghiarii s-au ridicat unii împotriva altora. Greşeala se găseşte în principal, deşi nu în întregime (s. ns.), de partea regimului revoluţionar maghiar. Naţionaliştii români au fost destul de moderaţi asupra cheltuielilor relaţiilor maghiaro-române. Ei erau gata să lucreze cu maghiarii pentru realizarea unei Transilvanii în care toate naţionalităţile urmau să fie libere, dar ei nu erau dispuşi la sacrificiul propriei lor identităţi (s.ns., p. 277).

Pe baza studiului revoluţiei de la 1848 din Transilvania considerăm totuşi că vina aparţine în întregime conducătorilor maghiari, conducători ce au abordat o problemă ce aparţine epocii moderne (principiul egalităţii naţionalităţilor) într-un spirit medieval, cu negarea acestui principiu şi impunerea aderării naţionalităţilor nemaghiare la ideea de natio si patria hungarica, principiu care se poate aplica – a şi fost aplicat de altfel în Ungaria medievală – la singurul nivel posibil, cel al elitelor.

În primul rând, liderii maghiari nu au căutat defel să înlăture suspiciunea firească a românilor faţă de maghiari, deoarece groful maghiar personifica pentru români asupritorul lor secular direct. Această eroare politică a avut păgubitoare consecinţe militare pentru unguri. Având o armată excelentă, strălucit condusă, armata care a bătut fără drept de apel unităţile imperiale regulate, conducerea maghiară a trimis-o să lupte în cel mai periculos tip de război cu putinţă pentru o armată regulată: războiul de guerillă într-un teren muntos-împădurit, contra unei populaţii puternic motivată emoţional contra atacantului. Neînlăturarea acestei suspiciuni fireşti a costat această armată timp şi jertfe în războiul din munţii Apuseni, tip de război pe care avea şanse minime să-l câştige (exemplele din istoria militară universală sunt concludente).

Timpul pierdut de armata maghiară în luptele contra legiunilor lui Iancu a fost excelent fructificat de austriecii care au câştigat răgazul necesar refacerii unităţilor militare decimate de Bem şi al dobândirii masivului sprijin militar rusesc. Practic, suntem în faţa unui exemplu concludent în care tradiţionala bravadă maghiară a prevalat asupra judecăţii politice reci ce s-ar fi impus în acele momente. Acordul dintre Lajos Kossuth şi Nicolae Bălcescu poate fi suspectat de faptul că nu a fost bazat pe sinceritate, deoarece liderul maghiar se afla la ananghie în faţa perspectivei intervenţiei unei impozante forţe militare ruseşti şi avea nevoie de deblocarea trupelor sale din munţii Apuseni pentru a face faţă situaţiei. Vitejia demonstrată de luptătorii unguri s-a dovedit a fi insuficientă în faţa copleşitoarei superiorităţi numerice ruso-austriece. Având în vedere stereotipurile mentale defavorabile românilor care predomină şi astăzi la o parte a maghiarilor din România (deşi romanii înşişi le întăresc, de cele mai multe ori), credem că acestea erau în veacul trecut mult mai pronunţate, constituindu-se la partea maghiară într-o importantă barieră în calea unei înţelegeri sincere cu “vlahii”. Tragismul istoric al revoluţiei transilvănene putea fi evitat printr-o politică lucidă a liderilor maghiari, politică realizabilă numai prin eliminarea rezervelor mentale faţă de români.

Totuşi calea aleasă de autori în prezentarea acestei revoluţii era singura eficientă, având în vedere climatul intelectual ce domneşte în Occident. Lajos Kossuth are statui în SUA şi în unele state din Europa occidentală, fiind numit “părintele democraţiei maghiare” (?!). Sandor Petöfi, căzut eroic în această revoluţie este, de asemenea, o figură insistent prezentată cititorului occidental. O schimbare bruscă şi radicală de mentalitate asupra revoluţiei din Transilvania şi atribuirea eşecului acesteia doar maghiarilor este imposibilă şi momentan, contraproductivă.

Notabile sunt şi reflecţiile relative la situaţia românilor transilvăneni în timpul regimului absolutist (1849-1859), regim ce a permis naţiunilor din imperiu să se afirme în domeniul economic, naţional sau religios (p. 330). Românii au profitat de înfiinţarea camerelor de industrie şi comerţ în oraşe, participând la activitatea acestora, creându-se astfel condiţiile pentru înfiinţarea unei clase de mijloc româneşti (Ibidem). Să remarcăm faptul că aspectele pozitive pentru români ale absolutismului din acea perioadă nu erau de regulă menţionate în compendiile clasice ale istoriei. Oricum, acest lucru s-a constituit într-un clasic exemplu de abilitate politică a conducerii imperiale care, permiţând românilor o relativă emancipare, lasă impresia că îi răsplăteşte pentru sacrificiile lor din timpul revoluţiei. Pe de altă parte, emanciparea elementului românesc putea fi considerată şi ca o pedeapsă aplicată maghiarilor pentru rebeliunea lor din aceeaşi perioadă. Ca o ironie a soartei, micile bănci româneşti din Transilvania create cu trudă, citadele ale restrânsei clase de mijloc româneşti ce a purtat lupta naţională din această provincie şi pe care ungurii doreau să le lichideze într-o formă sau alta, au fost lichidate de … liberalii români după 1919. Şi de aici a venit, printre altele, lipsa succeselor lor electorale în această regiune.

Capitolul conţine o serie de reflecţii ce frizează filozofia istoriei, reflecţii, de regulă – repetăm – neincluse în sintezele istorice apărute post 1945. Demne de remarcat sunt şi consideraţiile critice la adresa moravurilor politice româneşti şi a instituţiilor statului din perioada modernă. În cele ce urmează vom prezenta cititorului o succintă selecţie a celor mai semnificative reflecţii de acest gen.

Se arată astfel că în epoca modernă celebra “ceartă pentru istorie”, sintetizată în formulele “Cine suntem?” “De unde venim?” “Unde mergem?” a fost o rezultantă a precarităţii poziţiei geopolitice a României ce a întărit mai degrabă mentalitatea de “filozof patriot” decât pe cea de detaşare “academică” în rândul oamenilor de ştiinţă (pp. 296-297). Practic, această “ceartă pentru istorie”, normală în orice ţară subdezvoltată, continuă şi astăzi în forma clasică dispute dintre tradiţionalism şi modernism.

“Rolul junimiştilor în politică a fost circumscris prin dispreţul lor aproape congenital pentru politică (unde altundeva s-ar putea găsi o mai mare şmecherie, superficialitate şi nesinceritate?) şi înclinaţia lor satirică. Carp nu a putut niciodată rezista ocaziei să spună adevărul, în special dacă acesta supăra pe cineva” (p. 323). Continuarea frazei poate pune pe gânduri pe cititorul neromân: “Într-o analiză finală, înclinaţia de intransigenţă intelectuală a grupului a fost responsabilă pentru lipsa de ecou din punct de vedere politic pe care ei au reuşit să o culeagă…” (Ibidem). Pentru cititorul român însă, această frază reprezintă o banalitate. Modelele clasice de intransigenţă politică şi morală au fost înfrânte – fără excepţie – pe scena politicii româneşti. Îi numim aici pe “boierul de la Ţibăneşti” (P.P. Carp), “boierul de la Storojineţ” (Iancu Flondor), “sihastrul de la Bădăcin” (Iuliu Maniu), acest lucru constituindu-se într-un serios semnal de alarmă pentru orice posibil reformator moral al cetăţii” din România. Cauza acestor înfrângeri este, fireşte, clasica neconcordanţă dintre instituţiile (mai ales cele politice) şi moravurile unui popor (“forme fără fond”), fapt care-l plasează inevitabil sub zodia unui “miticism” trist şi abject. “Cele două mari aşa-numite partide istorice care alternează la putere sunt în realitate nimic altceva decât două mari facţiuni, fiecare având nu aderenţi ci clientelă… Administraţia este comparată cu două mari armate. Una la putere hrănindu-se; cealaltă aşteptând flămândă în opoziţie…” (pp. 363-364, citat din I.L. Caragiale). Caracterizarea lui Caragiale este una de bun simţ, având în vedere sistemul politico-administrativ al acelei perioade. Se arată astfel că în România funcţiona un regim birocratic, de stil francez, activitatea prefecţilor, subprefecţilor şi primarilor fiind practic dirijată de la Bucureşti. Însă “compatibilitatea unor puternice, oneste tradiţii civice, cu o birocraţie puternic centralizată este îndoielnică” (p. 317). O simplă comparaţie între succesele agriculturii româneşti de atunci (locul IV în lume la exportul de grâu în 1913, după Rusia, Canada şi SUA şi locul III la exportul de porumb, p. 311) şi situaţia economică reală a lucrătorilor plugari ilustrează cât se poate de bine discrepanţa crasă dintre “forme” şi “fond”. În timpul campaniei din 1913 din Bulgaria (campanie care a furnizat armatei române un procentaj de pierderi ca într-un război adevărat din cauza organizării defectuoase a sistemului sanitar, n.ns.) soldaţii români plugari au fost uluiţi comparând situaţia lor materială cu cea a ţăranilor bulgari, presupuşi ca fiind mai înapoiaţi (p. 362). A se vedea în acest sens şi articolul lui N.Iorga Ascundeţi ţăranii, unde se făcea o comparaţie între nivelul de trai al ţăranilor români din imperiul austro-ungar, deci asupriţi naţional, cu cea a ţăranilor din regatul independent al României, comparaţie deloc favorabilă celor din urmă.

Finis coronat opus, “Extremul centralism administrativ, “politicianismul”, supraabundenţa de funcţionari guvernamentali şi severa politizare a societăţii au fost rezultatele pentru care România va plăti scump în secolul XX” (p. 364). Lăsăm la latitudinea cititorului aprecierile particulare legate de perenitatea unor situaţii sau pe cele generale legate de ciclicitatea istorică. Să mai notăm totuşi că acest capitol nu tratează în ansamblu spinoasa “cestiune evreiască”, problemă capitală a politicii româneşti de atunci, pomenindu-se doar acuzaţiile de antisemitism la adresa lui I.C. Brătianu în anii 1867-1868 (p. 318) şi presiune marilor puteri pentru a se acorda cetăţenia română evreilor, în urma Congresului de la Berlin din 1878 (p. 329).

Viaţa politică “burgheză” din acest veac este prezentată aşa cum a fost: dominată de corupţie şi incompetenţă, fapt ce a prilejuit ostilitatea maselor faţă de partidele politice “democratice”, condiţie psihologică de bază pentru sporirea şanselor instaurării unui regim autoritar, dictatorial sau totalitar.

“Acuzaţiile de necinste, tâlhărie şi fraudă zboară de la un partid la altul tot aşa de uşor cum sunt schimbate alo şi bună-ziua între oameni” (p. 434, citat din declaraţia unui deputat român, nenominalizat). Rezultatul firesc al acestei stări de lucruri nu a întârziat să apară: “În timpul anilor ’30 electoratul român a devenit ostil faţă de partidele politice tradiţionale, blamându-le pentru tot ceea ce se întâmplase în ţară, din cauză că politicienii lor puseseră, în general, interesele personale deasupra celor naţionale” (p. 436).

Astfel se explică succesul Mişcării Legionare, care este prezentată într-o manieră surprinzător de obiectivă şi demistificatoare după atâtea decenii de propagandă antilegionară sistematică. “Legionarii au mobilizat tineretul român, muncind să construiască un sens al responsabilităţii civice la generaţia mai tânără. Ca un rezultat, numeroase tabere de muncă voluntară coordonate de legionari au apărut în tot cuprinsul ţării, întreprinzând proiecte de lucrări publice, reparând monumente etc.” (p. 425). “Cinstea şi sinceritatea lui Codreanu atrăgeau din ce în ce mai mulţi aderenţi, astfel că Mişcarea Legionară devenea campioana mişcării anticorupţie în societatea românească” (p. 426). “După proclamarea dictaturii regale Codreanu a fost arestat şi judecat întâi pentru calomnie şi apoi rejudecat pentru trădare (naţională, n.ns.), pe baza dovezilor falsificate de ministrul de interne Armand Călinescu” (s.ns., p. 427).

Revine astfel în actualitate lucrarea semnată de Gh Buzatu şi Kurt W. Treptow, Adevărul în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, Iaşi, 1994. După asasinarea acestui ministru, “regele s-a răzbunat prin comiterea celei mai brutale crime politice (s.ns.) din istoria României de până la acea dată, ordonând asasinarea imediată, fără proces, a 252 membri principali ai Mişcării Legionare” (p. 438).

Problema cedării Basarabiei în 1940 este prezentată drept ceea ce a fost în realitate: o gafă grosolană de apreciere echivalentă cu trădarea naţională, nu o necesitate dureroasă sau stringentă de înclinare în faţa forţei Sovietelor. “Regele şi casa lui militară (maison militaire, în original) deformaseră corelaţia de forţe din această arie, care de fapt dădea României avantajul (s.ns.) şi au recomandat cedarea la cererile sovietice. În timp ce Maniu, Iorga şi alţi câţiva au pledat pentru rezistenţă, regele şi generalii săi deciseseră deja să cedeze” (p. 468). Consultând arhivele sovietice, cercetătorul ieşean Gh. Buzatu a demonstrat că ruşii nu desfăşuraseră, aşa cum susţinuse conducerea militară românească, forţe militare copleşitoare în apropierea Basarabiei şi că raportul militar de forţe era într-adevăr favorabil românilor (Geopolitica, I, Iaşi, 1995). Cedarea fără luptă, din 1940, a fost rezultatul logic al corupţiei şi descompunerii morale a claselor politică (aproape totală) şi militară (într-o proporţie mai mică) româneşti şi al insuficientei pregătiri şi înzestrări militare a armatei. Întrebarea retorică a lui N. Iorga “Unde sunt banii de timbru, Maiestate” (timbru destinat colectării de fonduri pentru înzestrarea aviaţiei militare române, fonduri însuşite de rege, n.ns.), ilustrează convingător nepregătirea totală a conducerii româneşti pentru a face faţă dificilului an 1940.

Personalitatea mareşalului Antonescu, spinoasa problemă a deportării evreilor în Transnistria (pp. 490-495) şi, în general, administraţia românească din timpul ultimului război mondial din această regiune (pp. 497-501) sunt tratate într-o manieră obiectivă şi echilibrată. eSte evitată hagiografierea activităţii mareşalului roman, arătându-se printre altele faptul că el însuşi recunoştea şi condamna crimele contra evreilor. Este reprodus un fragment vizionar dintr-un ordin de zi din 2 iulie 1941 al Conducătorului Statului: “Crime de o astfel de natură (contra evreilor, n.ns.) constituie o pagină ruşinoasă pentru întreg poporul, şi ele vor fi plătite mai târziu peste generaţii de alţii decât cei ce le-au comis” (s.ns., p. 493). Conducerea evreilor români de atunci a apreciat refuzul mareşalului de a pregăti pentru ei o soartă comparabilă cu cea a evreilor din Germania sau Ungaria. Astfel, Wilhelm Filderman scria în “Curierul israelit” din 25 martie 1945 un articol în apărarea lui Ion Antonescu. Imediat a fost etichetat în mod curios “fascist” şi “colaboraţionist”, fiind silit să părăsească mai târziu România (p. 515). Într-un mod curios, de asemenea, nu sunt menţionate episoadele militare ale participării armatei române la război, de partea armatei sovietice.

În ciuda inexistenţei unor informaţii arhivalice sistematizate şi a unui corpus sistematic de memorii scrise de principalii protagonişti din viaţa politico-economică, perioada comunistă din istoria României se bucura de o tratare atentă şi echilibrată.

Colaboraţionismul lui M. Sadoveanu este denunţat ca fiind împins departe de limitele fireşti ale supravieţuirii (p. 525), sunt arătate meritele lui Gh. Gheorghiu-Dej în iniţierea destalinizării din România (pp. 531-532), renunţându-se, totodată, la prezentarea diabolizată a fostului preşedinte Nicolae Ceauşescu.

Sunt prezentate în mod gradual iniţiativele lui interne (1967) de tânăr lider comunist reformator (permiterea deschiderii de magazine private, restaurante, pensiuni, liberalizarea sistemului de acordare a paşapoartelor, p. 534) şi binecunoscutele sale iniţiative externe ce afişau independenţa – însă numai până la un anumit punct – faţă de “Marele Frate” (p. 537, 539, 546). Îndrăznim să conchidem cu orice risc că numai în anumite perioade din epoca lui Ceauşescu, România a reprezentat un subiect nu un obiect pe arena relaţiilor internaţionale post 1945.

În contrapartidă sunt prezentate obiectiv şi defectele sale. Astfel, Ceauşescu a vrut o dezvoltare accelerată a industriei. I. Gh. Maurer i-a opus în schimb teza – singura realistă pe termen lung – a dezvoltării industriei într-un ritm moderat, fără neglijarea industriei bunurilor de consum şi a agriculturii (p. 540). Evident, părerea lui Ceauşescu a triumfat. Devierea spre stalinism, teoretizată incipient de faimoasele teze din iulie 1971 (p. 541) este analizată gradual, în toate aspectele ei destul de proaspete în mintea românilor, motiv pentru care nu insistăm asupra lor.

Se arată că în literatură, medicină şi ştiinţele exacte, intruziunea ideologică a fost mai mică, motiv ce explică circumscrierea incipientelor mişcări de opoziţie la aceste domenii ale ştiinţei româneşti (p. 545). Credem că în următoarea fază a fost surprinsă esenţa personalităţii lui Ceauşescu, cu punctele sale tari şi slabe: “Visul lui Ceauşescu era să prefacă România într-un exportator de maşini (în sens mai larg, industrial “machinery”, n.ns.), ceva ce el spera să realizeze cu o primă generaţie de muncitori care tocmai îşi părăsiseră satele. Drept rezultat, calitatea maşinilor era adesea deficientă” (p. 536). Acest citat ne aduce în memorie reflecţia lui Viorel Roman, ce consideră că socialismul în România poate fi numit o “dictatură de dezvoltare” (a se vedea în special vol 3 din lucrarea Rumänien im Spannungsfeld der Grossmächte, 1944-1991: Probleme eines Entwicklungslandes am Rande Europas, 1991).

Se consideră că în ultimii ani ai regimului Ceauşescu exista o discrepanţă mare între elita nominală şi cea reală. “Astfel, elita politică reală devenea înstrăinată şi a rămas la nivelele secundar şi terţiar de conducere, în timp ce elita politică activă era din ce în ce mai puţin capabilă şi din multe puncte de vedere reprezenta un real regres faţă de elita anilor ’60 şi ’70 (p. 551). Afirmaţie reală sau conjuncturală, rămâne oricum un fapt sigur: din rândurile acestor elite din palierul doi şi trei al fostei autorităţi comuniste au fost recrutaţi primii conducători ai României post 1989. Această ultimă perioadă este tratată oarecum convenţional. Având în vedere plasarea ei cronologică în contemporaneitatea foarte apropiată, fapt ce generează multe complicaţii de interese sau simple implicaţii emoţionale, un alt tip de abordare ar fi fost imposibilă. De asemenea, intră în calcul şi insuficienţa materialului documentar. Notăm, totuşi, nişte reflecţii asupra mersului culturii româneşti post 1989.

“Cu toate acestea, în ciuda nou găsitei atmosfere de libertate, dezvoltarea culturală a fost oarecum dezamăgitoare” (p. 575). Conchizându-se că lipsa fondurilor şi veniturile personale mici ale oamenilor de cultură s-au repercutat negativ asupra procesului creaţiei culturale (p. 576), se oferă o explicaţie ce ţine mai mult de resorturile psihologice ale oamenilor de cultură. “În timp ce mulţi erau capabili să manevreze îndemânatici printre limitele cenzurii comuniste, brusca dispariţie a acestor restricţii i-a forţat pe mulţi să-şi definească arta” (Ibidem). Credem că aceasta este practic explicaţia reală a non-apariţiei mult aşteptatelor “creaţii de sertar”, excluzând memorialistica închisorilor şi operele politologice. Starea culturii reflectă, practic, starea întregii societăţi româneşti post-decembriste, tarată de multe greutăţi materiale dar şi de mai multele lipsuri sufleteşti.

Câteva scurte observaţii finale se impun cu necesitate. În primul rând trebuie să remarcăm faptul că aspectele legate de istoria antică, medievală şi modernă tratate în această carte puteau fi scrise la fel în 1900 ca în 1996, dar nu au putut fi scrise în aceeaşi manieră în intervalul 1947-1989 din cauza interpretărilor ideologice şi a exacerbărilor naţionaliste rău înţelese. Deşi, ştiinţa istorică românească se mândreşte pe drept cuvânt cu realizări remarcabile post 1947, aceste realizări rămâneau, de regulă, între coperţile revistelor de specialitate, nepătrunzând în paginile sintezelor de popularizare dacă nu se putea obţine o poliere ideologică a lor sau, pur şi simplu, era interzisă publicarea lor chiar în aceste reviste de specialitate. Într-o astfel de sinteză esenţială este interpretarea istorică şi spiritul în care este scrisă, uriaşul travaliu de documentare ştiinţifică, rămânând străin publicului de rând. Ideologia însă deformează vizibil ambele aspecte esenţiale.

Lucrarea de faţă umple un gol cronolog, reînnodând tradiţia marilor sinteze de istorie românească din perioada interbelică. Conchidem că, datorită faptului că au rămas încă destule evenimente sau procese din istoria României ce continuă să fie interpretate printr-o grilă ideologică, o carieră istorică s-ar putea construi numai pe combaterea acestor interpretări, fără contribuţii originale independente.

În linii generale, această sinteză depăşeşte caracterul unei obişnuite prezentări de istorie românească în maniera histoire bataille, manieră ce va persista încă multă vreme totuşi, datorită precarităţii poziţiei geopolitice a României, ce impune istoricului şi un anumit necesar angajament emoţional. În definitiv, multe sinteze de istorie naţională ale unor state mai puternice ca România, şi cu o cercetare istorică mai bine cotată decât cea românească, nu au renunţat total la această concepţie de prezentare a istoriei ca histoire bataille.

Calitatea tiparului, a hârtiei şi a ilustraţiilor ce înscriu în parametrii mondiali acceptaţi. Într-un cuvânt, această lucrare ce a beneficiat de sprijinul generos al BNR şi Bancorex se constituie într-un triptic contemporan împreună cu mai vechea excelentă sinteză de istorie a românilor a lui Vlad Georgescu şi cu mai noua Istorie sinceră a poporului român semnată în mod independent de un autor al acestei sinteze, Florin Constantiniu.

 

Florin Pintescu  

 

 

 index revista agero | poezie | proza | cultura | istorie | jurnalistica | anunturi

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

WEBMASTER : Conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Valeriu-Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.