Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

60 DE ANI DE LA MAREA REVOLTĂ ÎMPOTRIVA COTELOR DE CEREALE

Grafica de Roca (Agero)

 

Ioan ŢĂRĂU WILSON

 

 

Mă numesc Ioan Ţărău Wilson şi sunt fiu al Bihorului. La data de 3 august 1949 locuiam în comuna Girişu Negru, la nr. 313, când a avut loc marea revoltă a ţăranilor împotriva regimului absurd al cotelor de cereale, regim insuportabil şi fără justificare. Sunt unul dintre supravieţuitorii care au participat activ la această revoltă, alături de alte mii de ţărani din judeţul nostru, încheiată cu sânge vărsat de fraţi de-ai noştri, Silviu Sârbu, fost notar, Ioan Balog - ţăran şi Gheorghe Balton - ţăran. După aceea m-am mutat la Arad. A devenit pentru mine o tradiţie ca, în fiecare an, în amintirea acelor triste evenimente, să scriu un articol în câte un ziar din Oradea şi Arad, pentru a le cinsti memoria.

 

E bine ca lumea să ştie cum s-au petrecut lucrurile şi cine a provocat acest eveniment. Comuniştii au început să ceară plata cotizaţiilor în bani, nu în cereale, cum era tradiţia împământenită de multă vreme. De cealaltă parte, erau ţăranii care aveau cote progresive, acestea crescând în funcţie de numărul de hectare, şi care erau denumiţi, după suprafaţa pe care o deţineau, „chiaburi", care aveau de achitat cote insuportabile şi imposibil de onorat. Au urmat şicanele, înscrierea forţată în CAP, proteste, exmatricularea din şcolile din sate. Nu-ţi puteai da copiii la şcoli superioare, iar dacă nu-ţi lucrai singur pământul erai considerat exploatator etc. Te căutau pe acasă cu maşina neagră şi te ameninţau cu „canalul morţii”.

 

În anul 1948, când se treiera grâul, la batoză era un activist de partid delegat cu jandarmi. Cota era impusă tot de comunişti. S-a întâmplat că mi-a rămas ceva grâu peste cotă, iar delegatul a mărit cota pe loc, lăsându-mi mie grâul de categoria a II-a şi a III-a. N-am rămas cu grâu nici măcar pentru pâine ori de sămânţă pentru anul viitor, nimic, nimic. Cota am încărcat-o în căruţă şi, însoţit de un jandarm, am dus-o la Baza de recepţie Tinca. Aşa m-au aranjat trădătorii din sat şi partidul clasei muncitoare!

 

Destinaţia: „Canalul morţii"

 

Secerişul grâului din 1949 era gata să înceapă, dar cei de la batoze au avut ordin să amâne treieratul. Când revolta era în plină desfăşurare, eram ascuns în lanurile de porumb, noaptea am dormit la o rudenie, soţia - la alta. Când s-a luminat de ziuă, ne-am apropiat de casă. Vecinul, bace Ghiuri (a' Chiţului), ne-a informat că pe mama o ridicase noaptea Securitatea. Femeia, în vârstă de 70 de ani, era speriată şi plângea. N-avea nici măcar o haină mai groasă pe ea. Maşina ne aştepta în faţa casei, cineva îi informase deja că am apărut. Am fost duşi la primărie, încă nu se luminase bine de ziuă, că maşina ne şi predase armatei, care ocupase deja primăria. Dinspre Belfir a venit o altă maşină cu cei osândiţi la împuşcare, în Belfir, Giriş, Tăut şi Batăr. Am aflat că la primăria veche l-au dat jos din maşină pe Silviu Sârbu, fost notar, şi l-au trimis acasă. După ce a făcut doi-trei paşi, a fost împuşcat din spate. Apoi maşina s-a îndreptat spre Tăut şi Batăr, unde şi alţii au avut soarta lui Sârbu. La întoarcere, comandantul ne-a luat pe mine şi pe soţie, ne-a dus la Tinca, unde am fost primiţi de dl. Şoimu de la Securitatea din Salonta. Mă cunoştea pentru că îi fusesem chiriaş. A ordonat pe loc să fiu legat de pomul de care fusese legat şi Silviu. Spre seară a venit cineva cu avionul de la Bucureşti, a dat ordin să fiu dezlegat şi chemat la anchetă, unde am primit bătaie până am căzut jos inconştient şi dus într-o şură. Au aruncat apă pe mine, iar în zorii zilei am fost dus la Oradea, într-o cazarmă. De acolo am fost îmbarcaţi în vagoane, spre o direcţie necunoscută. Fraţi bihoreni, fraţi de suferinţă, durerea noastră va fi eternă, nu se va putea uita niciodată. 54 de comune bihorene şi cele aproape 17.500 de persoane care au avut de suferit nu au avut nicio vină, decât că au fost lucrători fruntaşi ai satelor... Marele nostru regret e că după aşa-zisa noastră răscoală a urmat o revoluţie şi au mers mulţi înainte, dar istoricii noştri încă nu sunt pregătiţi să scrie adevărul.

 

Distinşii noştri fraţi care mai trăiţi şi faceţi parte din familia noastră, cu care am lucrat şapte ani în Dobrogea, Siberia noastră, la „canalul morţii", să iertăm, dar să nu-i uităm pentru acuzele ce ni le-au adus că am fost bogaţi. Ei, care atunci erau proletari, azi au în mâini cuţitul şi pâinea, au pus mâna pe toată averea României, fură şi jefuiesc cu neruşinare. Azi nu mai sunt proletari, au devenit peste noapte hapsâni şi nu se mai satură, puterea economică este în declin, leul nu mai are valoare, justiţia e făcută să-i apere pe doar pe ei. Bunuri acumulate, salarii exorbitante... DNA le este subordonată, ne spune că nu sunt probe. Toţi sunt curaţi ca lacrima. Avem acum chiar şi parlamentari europeni...

 

Ioan ŢĂRĂU WILSON

August 2009  

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com