HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ADIO, GHEORGHE DINICĂ…

Mihaela Dordea

 

Năprasnic, îngerul morţii loveşte din nou în teatrul românesc. Astăzi,10 noiembrie 2009, a mai ridicat în zborul său încă un mare actor. Gheorge Dinică a plecat şi el acolo unde Dumnezeu a adunat tot ce era mai bun, mai frumos şi mai valoros în arta dramatică de la noi. Acolo unde din ce în ce mai multe stele se aprind ca să ne amintească cine suntem…cine am fost…şi ne trimită cu privirea în jur, să vedem că lumea frumoasă rămâne tot mai pustie…Şi plouă şi azi…

 

Gheorghe Dinică… Nea’ Gigi... Mi-l amintesc la măsuţă în regruparea de la Naţional. Era seară de Scrisoare. (Scrisoarea Pierdută a lui Caragiale în regia lui Alexandru Tocilescu. n.a.). Gheorghe Dinică venise să vadă spectacolul în care juca prietenul său, Ştefan Iordache. Ştefan intrase la cabină. Mai erau vreo zece minute până la primul gong. Maestrul s-a aşezat lângă mine, pe unul dintre cele şase fotolii care înconjurau masa rotundă unde ne adunam seară de seară, noi , cei care făceam parte din superba familie de la TNB. Avea un aer relaxat dar distins. Zâmbea. Până la spectacol si în pauză, ne-a povestit despre nepoţica sa. Un copil frumos şi simpatic pe care el îl iubea enorm. Am stat mult de vorbă. Nu m- a întrebat multe lucruri despre mine. Dar era curios şi a întrebat pe alţii. Ne vedeam des la Numele Trandafirului, dar nu aveam timp decât de un salut şi un ce mai faci, în treacăt. A urmat cronica pe care am făcut-o acestei piese. Apoi ne-am împrietenit.

 

Cum era maestrul Dinică?! OF, Doamne…După atâtea plecări m-am obişnuit deja să vorbesc la trecut! Era un clocot interior. Privirea lui şi mai ales acel zâmbet care te cucerea imediat, radiau o căldură de suflet rar întâlnită. Povestea cu farmec, cu emoţie, natural şi atât de aproape de tot ce impresiona prin frumos, prin culoare, prin sunet, prin gând. O voce inconfundabilă cu un accent aparte. Iubea viaţa, era fericit pe scenă, era fericit în culise, era un om bun şi oamenii buni sunt fericiţi. Era un artist sensibil, un artist care cutremura spectatorul numai cand apărea pe scenă. Era fascinant. Gheorghe Dinică este un nemuritor, aşa cum a rămas şi Ştefan Iordache şi ceilalţi care au plecat pe rând în ultimul an, parcă prea mulţi şi parcă prea repede.

 

Despre ce să vorbesc mai întâi? Rolurile sale din film, le ştiţi cu toţii. Celebra replică „Nu trageţi dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!” va rămâne mereu vie în amintirea multor generaţii de cinefili. Si apoi toate celelalte…Dar eu îmi voi aminti cu mare drag, cu aceeaşi fascinaţie de rolurile din teatru. Remigio…Cadîr…mi-au fost şi îmi rămân tare dragi…E greu să îţi găsşti cuvintele cu care ar trebui să faci un portret unui actor care pleacă. Dar pentru mine, nea’ Gigi nu a fost doar un actor…a fost un prieten. De suflet. Adio, Maestre. Ne vom revedea la marea premieră, acolo unde vei fi în rolul principal alături de Ştefan. Adio, Gheorghe Dinică.

 

Mihaela Dordea

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com