Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

 

Prof. Dr. Adrian Botez - Dialoguri privilegiate

Maria Diana Popescu, Agero

 

MDP: Stimate Prof. Dr. Adrian Botez, bine aţi venit la revista Agero din Stuttgart! Să vorbim, vă rog, despre atmosfera care v-a zidit ca OM, PROFESOR ŞI SCRIITOR...

 

Prof. Dr. Adrian Botez: Bine v-am găsit şi: Doamne, ajută!„Atmosfera care m-a zidit”...M-am născut, ca bucovinean din Bucovina de Sud, într-o vreme vitregă, pe care, probabil, n-am conştientizat-o decât parţial, atunci - prin bărbaţi cunoscuţi (mulţi, din acelaşi sânge şi Duh cu mine), bărbaţi maturi şi cu priviri blânde, dar încăpăţânate, cu guri destinse în zâmbete sincere, vizionare şi temerare, cu frunţi înalte şi demne - care dispăreau, dintr-odată (ca luate de vânturi rele), din lumea asta, precum personajele din Maestrul şi Maragareta al lui Bulgakov (încă nu plecase Armata Sovietică din „casa noastră”), şi într-o familie cu o istorie foarte încordată, marcată de martiri naţionalişti însângeraţi. De mic am fost educat să fiu responsabil faţă de aceşti oameni „trecuţi” şi faţă de această istorie: asta mi-a marcat toată viaţa, chiar dacă au existat perioade în care nu m-am exprimat cu glas îndestul de limpede şi vibrând de toate revoltele strânse. Mama şi bunicii după mamă m-au învăţat să mă rog, cu tot sufletul - asta fac şi azi, nu pentru mine doar, ci pentru ca lumea să se lumineze. Tata m-a învăţat să mă revolt, tot din întreg sufletul. Eram prins de multe ori între nedumeriri, ca între sloiuri. Dar Dumnezeu nu a lăsat să-mi fie strivit sufletul: de mic, de pe la patru-cinci ani, am căpătat patima cititului – cumplită patimă, pe măsura realităţii în care trăiam. Cititul a fost atât refugiu pentru „regruparea” forţelor, cât şi „zonă” de lămurire şi limpezire a sinusoidalelor lumii.

Bănuiesc că destinul de profesor de Română (şi profesor de crezuri), date fiind cele zise mai sus, era unul foarte logic, pentru mine (aşa s-au străduit să mă convingă şi mentorii mei din liceu: profesorul de Latină, Nicolae Popescu şi profesoara de Română, Eleonora Murariu) – dar eu m-am împotrivit, oarecum, şi mi-am dorit să fiu ...medic vindecător. N-a fost să fie, în forma pe care eu mi-o închipuiam, dar tot un fel de vindecător (de întuneric şi de ignoranţă) este şi un profesor/ravi/rabuni. Eh, mă rog – asta se poate spune doar despre cel care ESTE profesor (care, precum preotul cel osârdnic, este conştient de Misiunea sa înaltă şi autosacrificială). Pentru că, din păcate, în/spre şcoli, vin prea mulţi nechemaţi: laşi, iresponsabili, yesmani, care mai curând strică/distrug sufletele tinere, decât le călăuzesc spre lumină. De fapt, şcoala de azi (din România, dar nu numai) asta şi vrea: să-i distrugă şi să-i distragă de la misiune, atât pe dascăli, cât şi pe cei care trebuie luminaţi-dăscăliţi. Aşa că, să fii profesor adevărat, în România de azi, presupune să fii, în primul rând, foarte bine zidit în crezurile tale şi neclintit luptător pentru aceste crezuri. Şi asta, chiar dacă obrajii amândoi îţi vor fi pângăriţi, zi de zi, de scuipaţii întregii lumi. Şi, care va să zică, din aceste scrâşnituri şi încrucişări de săbii, s-a ivit scriitorul. Profesorul cel cu crezul în inimă şi sabia în mână trebuia să ţină un jurnal, găfâit şi, din când în când, extatic - al duelurilor şi încăierărilor sale cu demonii lumii. Acum, când privesc în urmă, lucid şi fără nostalgii zadarnice – mă şi mir, ba chiar grozav mă minunez - cât de linear şi de logic s-a legat, cam totul, în viaţa mea, pe care, la nivelul „solului”, eu o resimţeam ca pe-o aventură „fiinţială” – nu totdeauna limpede, în victorii ori înfrângeri – brutală, plină de zgârieturi (cicatrizate de încăpăţânare!) şi teribil de smucită.

 

MDP: Cum a luat fiinţă CONTRAATAC şi căror ideologii slujeşte?

 

Prof. Dr. Adrian Botez: „Ideologie” este un cuvânt atât de compromis, în veacul acesta (ca şi în cel trecut!, dar, în acesta, miasmele semanticii sale sunt mult mai grele, otrăvitoare), încât vă voi spune, pe şleau: revista „Contraatac” (numită, la primul ei număr: „Manifestul EMINESCU”), care aproape de la sine s-a întemeiat, în 1999 – dispreţuieşte, cu scârbă, orice ideologie!!! – şi preţuieşte orice gest spiritual, întru Duh Românesc de întreagă şi sinceră omenie, cinstit-truditoare întru aflarea Luminii. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, am ctitorit-o (apoi, am „înmulţit-o”, după pilda hristică a „talanţilor”), ca răspuns la mizeriile scârbavnice (permise de fardatul intelectual Pleşu, în revista sa, „Dilema”), împotriva Tatălui Limbii şi Neamului Românesc Conştient – Mihai Eminescu. Am ctitorit-o, ca gest de suire pe crucea destinului de Neam. N-am atacat, noi toţi, ca Neam – nu atacăm, noi cei puţini, nici ca revistă, de cultură şi atitudine: noi RĂSPUNDEM, precum cei provocaţi la duel. Mereu şi numai - am „contraatacat” (în toată istoria: atât a Neamului Românesc, cât şi a revistei). Numai că, în loc de spadasini, veacul nostru ni-l umplură ciomăgarii şi ştiţi cât a pătimit Don Quijote-spadasinul şi lăncierul onest, de pe urma zdravenilor mârlani, care-i răspundeau cu măscări şi bâte bătucite, precum Duhul lor înghesuit! El nu s-a lăsat de crezuri – nici noi n-o vom face, cu ajutorul Lui Dumnezeu. Până la „ultima suflare”, cum se zice. Din păcate, această „ultimă suflare” se cam apropie, şi lumea nu-i schimbată în bine (nici de noi, fireşte – cine suntem noi, decât nişte fire de nisip? - dar, din păcate, n-o schimbă, vizibil,  nici nenorocirea, nici rugăciunile de foc ale Sfinţilor Părinţi) – nu-i schimbată nici „nici cu-o iotă, nici cu-o cirtă”! Poate că doar aparent nu-i schimbată, cine ştie? Dumnezeu ştie…

Bine, aşa-i: probabil că n-am schimbat nimic, în lume, e-adevărat – dar, prin această revistă, cei care au participat la ridicarea meterezelor  şi la săparea tranşeelor ei N-AU PUTUT FI SCHIMBAŢI, de furtunile sălbatice, turbate, cu gust apocaliptic, ale acestei lumi! Trebuie să recunoaşteţi că şi aceasta poate fi o mângâiere: Neclintirea Crezurilor - într-o lume a cameleonilor, a permanentei clintiri a caracterelor, a alunecărilor hâde, fără stavila credinţei în Stâlpii Cuvântului Sfânt - spre genunile beznei.

 

MDP: Ca profesor, ca fondator şi director al unei reviste de cultură,  cum evaluaţi starea învăţămîntului şi a culturii după 1989?

 

Prof. Dr. Adrian Botez: Cei care „diriguiesc” învăţământul şi cultura (în România şi în Lume), azi, vor să distrugă Duhul Dumnezeiesc, Duhul Lui Hristos. Sunt porniţi şi stârniţi, ca duhuri distructive, dintr-un „afară” diabolic – probabil, după 2000 de ani de „prostire” şi intoxicare a creştinilor (şi nu doar! – dar creştinismul a fost „croit”, special, ca religie a „excesului mistic”, SIGUR CĂ BENEFIC, ÎN NEVĂZUT! - exces de toleranţă, şi de iertare, şi de iubire... şi pentru toţi – deci şi pentru cei mai crânceni duşmani -  Rugare Fierbinte!), sigur pe ei, foc de obraznici, ţanţoşi şi aroganţi, precum Lucifer! „Plecaţi din pământul ţării voastre! Descurcaţi-vă, cum ştiţi şi cum vă vine mai la-ndemână!” – aşa ni se spune, din partea „diriguitorilor” acestora (atât de suspicionabili de genocid spiritual), apăsat şi repetat, ca pentru handicapaţi mental. Prefăcându-se, respectivii măcelari, că uită de sfinţenia acestui pământ de PATRIE, zămislit nu doar din păcatele gloatelor, ci şi din autosacrificiul gloatelor şi ne-gloatelor (care autosacrificiu n-a ţinut cont, niciodată, de „extracţia” socială, ci de capacitatea de autojertfire, întru Duhul Hristic: ţăran ori cioban, lângă boier - analfabet luminat, lângă condeier fierbinte-exasperat – totul ţinea şi totul ţine de Revelaţie, nu de „surtuc” ori „opincă”).

Slujba şi Misiunea îmi sunt la Adjud, chiar lângă Mărăşeşti, acolo unde nu creşte fir de iarbă decât din pământ sfânt, frământat şi frăgezit/rodit cu sânge de martiri, deci, ştiu că, chiar asumându-mi riscul de a fi dat afară din „învăţământul” de azi – trebuie să nu respect programul de îndobitocire, al „statului” (cu stăpâni şi călăuzire dinafară!)  - să nu-i îndemn pe elevi să se „potrivească”/adapteze lumii, ci SĂ STRÂNGĂ (zi de zi şi ceas de ceas!) FORŢE, SPRE ÎMPOTRIVIREA FAŢĂ DE DEMONII DIN LUMEA CONTEMPORANĂ! O lume care-i îndeamnă să fie hoţi, escroci, trădători (faţă de Dumnezeu şi de ţară/Patrie şi de oameni/semeni - dar, pe cale de consecinţă, şi FAŢĂ DE EI ÎNŞIŞI!), egoişti, plezirişti, într-un cuvânt – NE-OAMENI. Iar o „cultură” românească, ce este condusă/administrată şi „oblăduită” (?!), în România, de către unguri, este ceva absurd (m-am convins pe pielea mea) – cum la fel de absurd este să nu existe, pentru această „cultură”, un zdravăn „măturoi” al Spiritului Critic. Unde sunt criticii acestui morman sufocant de maculatură – poreclit, insidios – „cultură”?! Şi tot de domeniul absurdului: să existe o Uniune a Scriitorilor, formată, 80%, din impostori obraznici (uneori, chiar analfabeţi/agramaţi), dar care n-au, prin compensaţie” (??), nici măcar un strop de talent - ori, măcar, de bun-simţ şi cultură (ambele, bunul-simţ şi cultura autentică, cresc din aceeaşi rădăcină sfântă: CULTUL! – nu, ăştia n-au niciun Dumnezeu şi, deci, nicio ruşine şi nicio frică să facă ABSOLUT ORICE MÂRŞĂVIE!) – şi din cca 20% de creatori autentici, hărţuiţi şi umiliţi, parcă mai cinic şi sadic decât înainte de 1989. U.S.R. îl refuză şi abia îl aşteaptă, în România, pe Paul Goma, ca să-l scalpeze şi, apoi, să-l ardă pe rug, în schimb, le înghesuie în poală, cadouri şi premii („naţionale”, cică – ASTA este o blasfemie), unor pornografi, de felul lui Mihail Gălăţanu, unor mediocrităţi „cu ştaif şi rude la Ierusalim”, de tipul lui Mircea Cărtărescu (cu care N. Manolescu vrea să-l înlocuiască pe Mihai Eminescu), şi îi cocoaţă în cele mai înalte posturi de decizie, pe nişte monştri a-morali, de felul lui Pa(s)tapievici, căruia îi dă, drept „director de onoare al ICR-ului, pe cel mai sadic şi cumplit anti-român, care a fost „inventat”, cel puţin, până acum: pe Traian Băsescu! Auzi, „ONOARE” la Băsescu! N. Manolescu, şeful USR, este principalul instigator (alături de Paul Cornea şi de Andrei Marga!) al înfăptuirii „manualelor alternative”- deznaţionalizante şi despiritualizante, prin lipsirea poporului român de ISTORIE şi prin distrugerea viziunii evolutiv-diacronice, asupra Duhului Creator Românesc. NU, NU TREBUIE SĂ SE MAI POATĂ AŞA – ADICĂ, „SĂ SPUNEM RĂULUI BINE ŞI BINELUI, RĂU”! S-a scos până şi ora de Dirigenţie, din orar – şi mai avem pretenţie să se facă, în România, CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE.

 

MDP: „Dar oare-n toate, în lume,  deodată ce lipseşte”? Se întreba Saint-John Perse. Ce-i lipseşte românului ca  să poată trăi omeneşte?

 

Prof. Dr. Adrian Botez: Nu-i lipseşte nimic. Are de toate, în Duhul lui, în Patria lui – dar nu le ştie, pe toate câte le are. Habar nu are de ele sau ştie mult prea puţin despre aceste sfinte daruri, faţă de cât i-a dat/dăruit Dumnezeu. Deci, să-i dea Dumnezeu românului (dacă mai merită) puterea şi curajul şi discernământul de a-şi cunoaşte darurile şi Harurile de la Dumnezeu – şi de a şi le apăra şi înmulţi, prin strădania Duhului său ales. După cum vedeţi, Sadoveanu avea dreptate, în opinia mea, când îl „cita” pe Dumnezeu, în debutul Baltagului, referitor la aşa-zisa „impotenţă” divină de a-i dărui pe Oamenii Muntelui KOGAION/Muntenii-Valahii/CEI NEGRI/MISTICI: „Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară, ca să vă bucuraţi cu al vostru…

 

MDP: De la Pericles încoace, în toate epocile, idealul uman a fost „învingerea omului de către om”.  Uciderea diferenţei, „divide et impera”..., toate acestea cum s-ar traduce în context?

 

Prof. Dr. Adrian Botez: Ia să se roage, deasupra capului fiecărui om de pe pământ, un Iustin Pârvu, să zicem şi să vedeţi cum vor dispărea toate tendinţele de învrăjbire tâmpă şi egotistă, de laşitate, de lipsă de solidaritate spirituală întru Bine şi tendinţele egoisto-hrăpăreţe - şi vor apărea Duhul cel Bun şi de-tine/sine-dăruitor, şi Frumuseţea Gândului şi a Simţirii. „Divide et impera” a fost o formulă valabilă, mii de ani, doar pentru cei care au uitat să mai privească spre Cer – şi au stat, numai, încruntaţi, nevăzând nici măcar pământul, cu raiul său miraculos! „Divide et impera” nu poate fi valabil, spre pildă, într-un schit, acolo unde e atâta rugăciune şi treabă a mâinilor şi slavă de Dumnezeu al Creaţiei Lumii: „Ora et labora”! Nici măcar de manipulat nu-l poţi manipula, pe omul care, prin Rugăciune, are în el „Calea, Adevărul şi Viaţa!”

 

MDP: Este bine cunoscută afirmaţia eminescologului Acad. Dimitrie Vatamaniuc: „Ar trebui să ne tremure condeiul în mână, cînd ne apucăm să scriem despre Eminescu, înainte de-a cunoaşte, cât de cât, biografia sa intelectuală.” :  Agresat la el acasă, căutîndu-i-se defecte imaginare, lui Eminescu i-au fost atribuite calificative la care un om cinstit cu greu poate rămîne insensibil: vetust, imoral, „nulitate literară”, xenofob, anacronic, „geniu impus”, corupător al tineretului, pericol naţional, „cadavrul din debaraua românilor”...  Ce aveţi de  spus?

 

Prof. Dr. Adrian Botez: Ce am de spus? Aş putea răspunde scurt: citiţi cartea mea, Spirit şi Logos, în poezia eminesciană – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian – Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2005 (a se vedea şi pe site-ul: www.adrianbotez.com) – alături de şi complementar cu cărţile: Loja Iohanică Românească: Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici – pentru o nouă hermeneutică aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006, precum  şi Cei Trei Magi ai Prozei Româneşti – şi Epoca Mihaelică – pentru o nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007, dar chiar şi noua mea carte, deocamdată publicată (din pricini financiare!), doar de revistele online,  „Jurnalul de Vrancea” (http://www.jurnaluldevrancea.ro) şi „Singur” (http://www.revistasingur.ro): „Normalitatea reacţionară: sinergia SCRIS-FĂPTUIRE-FIINŢARE COSMICĂ,  la GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN, ION NECULCE - pentru o noua hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce”. Dar ştiu că asta ar mirosi, multora, dintre cei care se ştiu pe ei cum gândesc şi simt – a aroganţă şi trufie şi deşertăciune fără de hotar. Şi, totuşi, numai în vremurile noastre pline de ignoranţă spirituală şi de împăunare tehnologică (deci, ieşite de sub „aripa” Arhanghelului Spiritului-MIKAËL, şi intrate, iarăşi, ca în veacurile XVII- XIX, sub oblăduirea Arhanghelului Tehnicii-GABRIEL), a putut şi poate, în continuare, să se întâmple ”minunea inversă” (iluzionarea de la Diavol): să nu citim cărţi esenţiale, trudite cu sânge, decenii şi chiar vieţi întregi, închinate – cărţi prin care ne-am „aerisi”-elibera Duhul, spre înalturi şi tării – şi, în schimb, să ne dăm „intelectuali”, pentru că pierdem vremea şi energia dumnezeiască, stând, pe jumătate adormiţi, în faţa Spectacolului Deşucheat al Tâmpeniei Ne-Omeneşti! La ce bun şi Internetul (care, folosit cu chibzuinţă, este o armă redutabilă, pentru cei care au discernământ şi cultură, deja formată, prin ”Galaxia Gutenberg”!), dacă tineri şi bătrâni, îl folosesc, cu ochii sticlind, ca lupii, pentru portalurile porno, ori pentru a juca pocker ori, pur şi simplu, pentru a-şi comunica fleacuri „senzaţionale”, fără nicio reverberaţie de/pentru/întru Duh?!  

În cartea mea „Spirit şi Logos, în poezia eminesciană...”, spuneam (şi demonstram, cu ajutorul unei discipline pe care, fără falsă modestie, am ctitorit-o: hermeneutica religioasă – după cum afirma şi doamna Roxana Sorescu, cercetător ştiinţific principal I, Institutul de Istorie şi Teorie Literară “George Călinescu”-Bucureşti: ”În critica literară românească nu există, deocamdată, lucrări de acest tip. Prin lucrarea <<Spirit şi Logos, în poezia eminesciană...>>, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înaintează se vor buluci multe personae, ce vor confunda bolboroseala extatică, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica şi Iniţierea în domeniul spiritual – dar acesta este riscul oricărei cercetări înnoitoare. Dl. A. Botez repune în discuţie, dintr-un unghi inedit, întreaga viziune asupra poeziei eminesciene şi a stării de revelaţie poetică, în general (…)” (cf. Aprecierile Comisiei de doctorat, 14 februarie 1997, în cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii “Al.I.Cuza” – Iaşi – în legătură cu lucrarea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană, devenită cartea Spirit şi Logos, în poezia eminesciană – pentru o nou tip de hermeneutică, aplicată asupra textului eminescian - Ed. Rafet, Rm.Sărat, 2005): „El, Eminescu, este Zoroastru, Buddha, Hristos. De fapt, este Anonimul Revelator. Este spiritul omenirii, reîndumnezeite şi recuperate întru Unu, prin revelaţia “deşteptătorilor” ei. (…)Eminescu este, pentru români, în mod cert, “Superlativul Anonimului” (superlativul stării de Maestru), în sensul de cel mai perfect ordonator al stimulilor-semne, către Firea noastră, a celor din expresia-Logos românesc - către Ritualul Cosmic Românesc.(…) Eminescu va crea, prin antumele sale (dar şi prin multe dintre postume!), şansa soteriologică, pentru revelarea, în omul fenomenal, a Omului Transcendental, despre care vorbeşte N. Berdiaev. Fiinţa-Om Transcendental este provocată spre ritualul de comuniune cu Logos-ul sacru. Fiinţa şi operaţiunea soteriologică de re-îndumnezeire a eului este ţinta supremă a rugăciunii-poezie eminesciană (re-îndumnezeire prin teurgie poetică).[1] Rugăciune întru Spiritul Românesc. Suprem-anonima rugăciune întru starea de Neam Românesc. Sau, cum spunea N. Berdiaev[2]: <<Singur acel Logos nu distruge omul, care este, El însuşi, Omul Absolut>>. Rugăciunea-Neam Românesc-Eminescu este Logos-ul sacru şi <<repetă în sine, în limitele sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Hristos: momente ale unei revelaţii …>>(…) În illo tempore al românilor, domneşte Eminescu. Hristosul românilor este Eminescu[3]. (…)Eminescu şi Hristos au în comun faptul că sunt recunoscuţi reali tocmai când sunt consideraţi în anistoria arheilor. Normele morale ale lui Hristos sunt percepute ca singurele desă­vâr­şite în orice zonă a temporalităţii umane. La fel, Eminescu este perceput ca lumină a supremei purităţi şi demnităţi, a (re) învierii româneşti, indiferent faţă de vreo circumscriere temporală[4].Cu cât este cunoscut mai profund Spiritul-Hristos, cu atât sunt cunoscute mai esenţial iubirea, adevărul, binele, frumosul. Cu cât este cunoscut mai profund Spiritul-Eminescu, cu atât sunt mai exact cunoscute esenţele semnificative (metafizice) <<om>> şi <<român>>. Amprenta Spiritului eminescian este mai puternică decât oricare forţă, în modelarea şi recunoaşterea adevăratului spirit românesc, profund. Nu trebuie considerat că <<spiritul românesc>> l-a conformat, prin acţiune exclusivă, pe Eminescu: ci Eminescu a descoperit, prin forţa clarviziunii sale şi a decantat, din Logos-ul sintetic*, exact ceea ce sunt dimensiunile Logos-ului specific* (creator şi ordonator) românesc. Eminescu a ales, a adunat şi a topit împreună, a <<copt>> (în sens alchimic) plămada-spirit ce s-a numit şi se numeşte acum <<spiritul românesc>>. El a intuit, a scormonit, a extras din unghere de nebă­nuit, a cântărit şi a potrivit forţe spirituale (anistorice) care, datorită lui, s-au conjugat, s-au armonizat - şi astfel, s-a alcătuit, prin Eminescu. Logos-ul românesc*.

Eminescu, apercetiv şi intuitiv totodată, intră în stare de revelaţie a fiinţei sale - intrând în comuniune cu fondul spiritului arhaic al acestor pământuri. Hiperboreean, dacic şi cristic, în acelaşi timp - Spiritul-Eminescu, spunând, adică intrând în starea de Logos, creator şi ordonator, se spune pe sine, pentru a re-crea lumea conform viziunilor din adâncuri, din anistorie.(…) Eminescu-Logos-ul obligă pe oricare cititor-discipol să se purifice pentru re-sacralizare, pentru dobândirea stăpânirii supreme: asupra chinului suprem şi asupra dispariţiei formale - ca victorie, prin revitalizarea forţei-Logos, a Spiritului. Eminescu nu acceptă ca discipoli decât pe potenţialii zei. Şi neamul care l-a născut (sau poate Eminescu a născut, prin sinteza spirituală, ade­vă­ratul neam românesc?) trebuie să accepte această unică clauză a contractului - victo­ria iniţierii, sau, cum spune însuşi Eminescu: “Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele” - I-213. Eminescu este numele profilului moral, al matricei de comportament arhetipal, de la care trebuie să se revendice oricare om (în sensul invocaţiei iniţiatice indiene, OM, de fapt AUM, triada personificării elementelor fundamentale: A=Agni=focul, U=Uaruna=apa, M=Marut=aerul[5]). Şi oricare român. Este un creuzet-Eminescu, în care dacul, nordicul-hiperboreeanul, indicul… şi … valahul etern, adică tradiţional şi modern totodată, sincronic şi diacronic, echilibrat şi egal cu sine însuşi, fuzionează într-un miraculos elixir, cu funcţie soteriologică.(…) Eminescu, ca şi oricare geniu poetic, depăşeşte disperarea individuală, intrând în convenţia metafizică a umanităţii: glasul nu este un glas identificabil în fenomenologic, ci glasul (care transcende şi sunet, şi sens) profetului, al celui care revelează confruntările adâncului metafizic al Spiritului: imperfecţiunile acestui glas nu sunt vini individuale, ci expresii ale imperfecţiunii voinţei soteriologice, a voinţei de (re) iniţiere ale omenirii istorice. El cheamă ceea ce omenirea cheamă: cuvintele nu trebuie judecate după formă şi circumstanţe, după înrudiri de sens şi perturbări prin înrudire; ele trebuie judecate în funcţie de starea de disperare a Spiritului omenesc, după gradul de expresie religioasă la care a ajuns Spiritul uman prin Eminescu (re-ligios în sensul cel mai profund, mistic, al re-legării întru Unul)*.

Poetul de geniu este, mereu, un Samson care simte că templul se prăvale peste el - şi el trebuie să-l ţină încă sus prin cuvinte - singură forţa Logos-ului poate ţine sufletul în lumină. El le-a provocat (cuvintele), tot el trebuie să le insufle, iarăşi, forţa verticalei divine a creaţiei. Între viziunea eminesciană şi viziunea populară românească, pare a fi o diferenţă destul de mare, în unele privinţe. Dar Eminescu, pe de o parte, exprimă posibilitatea unei viziuni de adâncime şi mult mai veche decât cea valahă (getico-indică sau/şi gotico-getică, daco-hyperboreeană) - pe de altă parte, Eminescu pre-simte (intuieşte) profunzimile adevărate (neperturbate de paraziţii istoriei) ale Logos-ului românesc (ca ordine adâncă a lumii) şi îl exprimă. El exprimă acest Logos (imperceptibil şi profund), iar noi îl simţim, doar. Şi simţim că expresia lui deşteaptă în noi un sine nou, adevărat: oricât ne-am împotrivi, dacă suntem de bună-credinţă, trebuie să mărturisim că, atunci când îl citim pe Eminescu, abia în acel moment ne recunoaştem a fi noi înşine: spusa lui ucide lenea de spunere a noastră - şi simţim că tocmai aşa am fi spus şi noi, dacă el nu ne-o lua înainte cu un efort: efortul-Logos.

 

Eminescu ne-a impus Logos-ul? Poate. Mai curând, el a luat pulsul Logos-ului naţional mai corect, mai abisal, mai aproape de inimă. Inima sa.(...) Logos-ul acestui pământ, Logos-ul eminescian, are, ca specific al verbului, CURGEREA. O parte dintre verbe sunt ale stopării (momentană sau transcendentală). Extrem de rar este, la Eminescu, verbul a avea. Nu se acumulează, ci se scurge, întru A FI. Este o bucurie tristă a transformării ceţii, scurgerii formelor înşelătoare (Māyā), până la avertismentele stopării (scapără, răsai, apui, rămâi - acum, dar pentru totdeauna!). A FI - este, la Eminescu, verb al privirii şi al transcenderii. Nu avere, ca depozit-depozitare (al imaginilor Fiinţei), ci trecere, necesară, prin blestemul purificator al Māyei. Totul se lichefiază, se transformă în picuri, unde, valuri, ceţuri - până ce TOTUL îşi află MUNTELE. Infernala scară a Luminii.(…) Cel revelat de Logos şi, deci, anonim (uneori, paradoxal, un anonim cu nume; e vorba, deci, de anonimitatea întru divin, recuperatoare - iar nu de banala anonimitate social-civilă), exclude, în mod firesc (excludere acceptată de jertfele înseşi - de fapt, ratările ce-şi conştientizează ratarea, nu mai sunt ratări, ci revelaţii ale împlinirii întru Logos-impersonalitate), orice existenţe colaterale, false (demascate, ca act revelatoriu, de maximă seninătate - ca fiind false). Eminescu transformă în existenţe epigonice nu doar toţi poeţii, ci, în primul rând, sinele-său-căutător-de-sine - şi, evident, pe toţi cei care ratăm-întru-româneşte (dar sperăm întru rezonarea-Logos specific-Eminescu). El şi-a asumat Responsabilitatea Logos-ului, deci şi-a asumat toate eurile-de-criză[6], trecând, cu Curajul Logos-ului Asumat, în El Transcens (El Adevărat). Trecând, cu iniţiaţii întru Logos, în eternitatea (ritualică) a Logos-ului sintetic (divin), soteriologic…” etc. etc. etc. Asta şi mereu altele, de acest fel, “am de spus”, despre Eminescu-AMINUL Neamului Românesc.

 

MDP: Ma întreb cum ar arăta un top al celor care trebuiesc evacuaţi din cultura  şi literatura prezentului, întocmit de domnia voastra...

 

Prof. Dr. Adrian Botez: „Peştele de la cap se-mpute”. Deci, primii de pe „lista neagră”, nu a lui Adrian Botez, neapărat - ci a Duhului Înviat Românesc - ar fi cei mai vinovaţi de „genocid spiritual românesc”, prin instigare şi stimulare a distrugerii Spiritului Neamului Românesc. Printre primele nume de pe listă, ar trebui să fie, bineînţeles, şi cele ale lui H.R. Patapievici („criminal în serie”, cu totul lipsit de discernământ!), Lucian Boia (cel care-şi trâmbiţează, prosteşte, dar cu obrăznicie tipic luciferică, pe unde vrei şi pe unde, mai ales, nu vrei - condiţia sa de „asasin” al ARHEILOR ROMÂNEŞTI) şi N. Manolescu („telpiz” şi cameleonic...un demagog influent şi cu o bună retorică, pusă în slujba răului/distrugerii - deci, cu atât mai periculos).

 

MDP: Care ar fi greşelile fecunde ale timpului pe care îl trăim, gîndindu-ne la Jules Henri Poincare, matematicianul, care vrînd să elimine o greşeală, a creat ştiinţa haosului?

 

Prof. Dr. Adrian Botez: Bună şi „fecundă” întrebare. Hmmm. „Ştiinţa Haosului”! Din punctul meu de vedere, domnul Jules Henri Poincaré putea să nici nu existe pe faţa Pământului – pentru că mai maestru în „Ştiinţa Haosului” decât domnul Traian Băsescu – nu se află, pe toată faţa „multului rotund”. Într-o discuţie serioasă, se poate începe, eventual, cu „greşeala fecundă” a romanilor lui Traian, care, abia prin „cucerirea” (vorbă să fie!) Daciei, au realizat... „re-dacizarea” Romei! - ...sau cu „greşeala fecundă” a cronicarilor – „toţi de la Râm ne tragem”! – care a creat „dorul” românilor (foarte discutabil!) nu doar de iluminismul vestic laicizant (cu început regicid şi deicid, ca în Anglia lui 1648 şi, mai cu seamă, în Franţa lui 1789!), greco-catolicizant şi... de epopee „pe dos”! -  ...ci, mai cu seamă, „dorul” de...Uniunea Europeană, cea autofagă! În „timpul pe care îl trăim”, toate greşelile poprului român tind să devină...”greşeli fecunde”! Veţi vedea, în timpii ce vin, cum românii vor învia, cu atât mai impetuos (mă uit în urmă, să văd dacă nu m-am, cumva... „igaşizat”!), cu cât au răbdat mai mult! Probabil, „greşeala” răbdării limpezind mai bine şi mai sănătos (creştineşte!) germenii ÎNVIERII NEAMULUI. Iată, un exemplu tipic (şi viu!) de „greşeală fecundă”: dacă românii au comis greşeala de a nu-l numi, în Academia Română, pe amicul nostru comun şi frate întru Duh, atât de profund talentatul poet şi poeseist Eugen Evu – iată că el a putut deveni academician...în ITALIA! „Accademia Internazzionale IL CONVIVIO- Italy”. Nici nu mai face pentru ca să…continuăm acest mult prea “fecund” subiect.

 

MDP: Poporul român nu e cu nimic inferior altor popoare europene. Că nu avem un Goethe, dar avem un Eminescu şi atîtea alte capete luminate care au făcut şi fac istorie. Ce ne lipseşte totuşi?, şi din ce punct de vedere, ca să ieşim din impas ca  naţiune?

 

Prof. Dr. Adrian Botez: Am răspuns, deja, mai sus (am ajuns să mă...autocitez! – e grav de tot! – este tot atât de periculos, cât şi a accepta adularea oglinzii!): NIMIC! – decât ÎNVIEREA DE DUH – „puterea şi curajul şi discernământul de a-şi cunoaşte darurile şi harurile de la Dumnezeu – şi de a şi le apăra şi înmulţi, prin strădania Duhului său ales”!

 

MDP: Dacă ar fi să formulaţi cîteva capete de acuzare pentru  puterile mondiale şi pentru clasa politică autohtonă....

 

Prof. Dr. Adrian Botez: Sunt atât de multe („capetele” astea de acuzare!), cât nu le-ar încăpea hârtia ori pagina web. Numai că nu-i de vină numai străinul, că tu accepţi să fii călcat în picioare: el, în necuviinţa lui milenară, încearcă! - tu n-ai dreptul să-l laşi, n-ai dreptul să nu-i pui hotare, clare şi definitive. Din ce, oare, s-au alcătuit palatele şi catedralele cele falnice (şi obraznice!), din Anglia, Franţa, Spania, Portugalia, Austria...decât din jefuirea criminală şi sfruntată, din partea „socio”-luciferilor lumii - a celor prea blânzi şi revoltător, de ”non-reacţionari!” – pentru mulţi comentatori ai istoriei. În definitiv, eu nu-s prea bun creştin, deci îi admir pe incaşii „de rând” (care s-au păstrat în „legea” sufletului/Duhului lor, cu preţul vieţii pământeşti!), mai mult decât pe împăratul lor, Atahualpa, cel care a preferat să se creştineze, lepădându-se de credinţa strămoşilor săi, pentru ca să nu se chinuie, ars pe rug, de către spaniolii cei mârlani, hoţi şi porcari, ci doar să fie spânzurat. Dacă Max Rich îţi cere, spre pildă, Roşia Montană, tu, politician, dar şi tu, român „de rând”, nu i-o dai. Nu pentru că eşti lacom şi ticălos, precum Max Rich, ci pentru că nu-i a ta. Le-a lăsat-o traco-dacilor, ca dar sfânt, Zalmoxis – iar traco-dacii au lăsat-o ca dăruire mistică şi hristică, valahilor. Deci, Roşia Montană „n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri ș-a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor!!!” Minciuna voiculesciano-băsistă (cei care se-aseamănă, până la urmă tot se-adună!) cu “locurile de muncă” este o imbecilitate pentru imbecili, fireşte: dacă am avea/păstra, pentru “urmaşii urmaşilor noştri”, şi aurul-argintul-uraniul-wolframul de la Roşia Montană, executând extracţia cu români din România, pentru Statul Român.. – …ce boală am căpăta/”ne-ar umple”, oare…?! Deocamdată, suntem bolnavi cam aşa: politicienii „români” (de fapt, TOŢI aflându-se în război, deschis şi ticălos, cu poporul român!) – de Trădare, iar noi, cei „simpli” (dar cât de „compuşi” întru Duh am fost, în aceste Akes Samenos, sau în această Grădină a Maicii Domnului!) - de Lene Spirituală, de Lipsă de Responsabilitate, de Egoism Îngălat şi de Lipsă de Reacţie Vitalistă şi de Duh. Poate, cum am zis mai sus, să fie o încercare, pentru pentru neamul nostru, spre a da mărturie mai limpede, despre Duhul nostru creştin - dar până şi HRISTOS-Dumnezeu a pus mâna pe Biciul-FULGER (transfigurator), când a dat piept cu înrăirea fără de leac a zarafilor/”demonul Mamona”.

 

MDP: În capitalismul românesc, cultura  a devenit şi ea un fel de business? Mai putem vorbi  astăzi  despre unitatea dintre cultură şi societate, despre calea spre universal prin naţional?

 

Prof. Dr. Adrian Botez: „Calea spre universal prin naţional”, preconizată de iluminatul mason Wolfgang Johann Goethe, rămâne valabilă, oricâte eforturi de negare face, azi, Francmasoneria U.E.. Pacea Europei înseamnă: pământ naţional şi cer comun” (cf. art. Rasă şi religiune, articol apărut în “Gândirea”, anul XIV, nr.2, februarie 1935) – afirma, pe bună dreptate, NICHIFOR CRAINIC. În ce priveşte cultura ca „business” – da, este un fenomen tragic şi grotesc: scriitorul-creatorul autentic este dat la o parte, pentru că nu se supune „legilor pieţei” - legi care, la rândul lor, pentru „sectorul” Adevăr al Creaţiei, se supun „cocoanei” numită, cică: „political correctness” - iar pentru pseudo-scriitorul, laş şi cu suflet de slugă şi de tâlhar, „punga” capitalistului murdar (de sânge din abatoarele de Viaţă şi Duh ale Lumii!) se deschide larg...De ce anume ar fi în stare pseudo-creatorul, pentru a face să triumfe impostura asupra autenticităţii Harului, autenticitate care trebuie nu doar umilită, adusă „înpatru labe”, la condiţia de ”cerşetor cu Har”? Răspuns: DE ORICE! Iată ce declară (cu veselia şi uşurătatea handicapatului mental!) un oarecare mucos, infatuat şi cu un tupeu pe măsura amoralismului şi prostiei sale – Petre Flueraşu, aşa-şi zice: -”Detergenţii şi cărţile trebuie să fie tratate la fel pe piaţă”.

-”Lasă dracului principiile morale; când ai de vândut cărţi care trebuie să se cumpere, nu trebuie să te împiedici de nişte prostii cum sunt principiile morale”.

-”Eminescu, azi, ar fi un nimeni, care s-ar cocoşa pe computer şi Internet. La fel şi Hristos”.

-”Hitler şi Stalin trebuie luaţi azi ca model, în ce priveşte dictatura publicităţii”.

-”Astăzi, totul se vinde! Şi sufletul se vinde”.

-”Eşti liber cu cât eşti mai dependent şi mai manipulat de lucruri/obiecte şi de reclamele TV!”.

-”Dacă vrei să ai succes pe România Cultural, lasă-l dracului pe Verdi şi pune maneaua!” (o îndemna “fluieraşul” pe realizatoarea emisiunii, o doamnă excesiv de reţinută în exprimare).

-”Viaţa e frumoasă.pentru că nimic nu contează!”

-”Dacă aş scrie o carte şi editorul mi-ar zice că nu se vinde, şi ar spune să schimb ceva ca să se vândă – eu aş schimba totul! Dă-le dracului de idei, cea mai tare carte e Codul lui Da Vinci, şi cărţile lui Sandra Brown sunt tari, şi Stăpânul Inelelor – pentru că se vând! Vânzarea e totul, nu mă interesează personalitatea scriitorului !”

-”Totul este să mă simt eu bine! Cultura secolului nostru este senzaţia!”

-”Eu nu vreau decât bani, prin care să capăt puterea în lume!” etc. etc. etc.

(vineri, 11 iulie 2008, în cadrul emisiunii radiofonice Chef de vorbe - de pe România Cultural).

 

MDP: Este vremea să re/punem pe tapet un concept relativizat în  ultima vreme: Patriotismul. Considerati că este un sentimet  perimat,  pentru că a fost exploatată  cu asupra de măsură  în perioada anterioară loviturii de stat din  `89? Ce este patriotismul democrat, stimate profesor Doctor, Adrian Botez, şi  cine mai scrie azi literatură patriotică?

 

Prof. Dr. Adrian Botez: Pentru a vă răspunde, cu vorbe mai clare şi mai înţelepte şi rezolute, decât poate/pot plămădi inima mea/buzele mele, îl voi cita pe multregretatul şi autenticul intelectual valah - Octavian Paler: „Omul are o singură patrie, restul sunt ţări”. Ca şi în cazul mamei: ai o singură mamă (făptură sacră) – restul sunt (cel mult) femei. ”Patriotism democrat”, dragă şi stimată doamnă Maria Diana Popescu – nu există, azi: “democraţia” masonică, din contemporaneitate – vrea să desfiinţeze graniţe (“dintre state”, zic ei – “dintre Categorii Divine de Duhuri”, zicem noi), precum iluminiştii/”iluminati”, din veacul al XVIII-lea, doar pentru ca să nu plătească taxe (pentru mărfuri multe şi mult “plimbate”, pentru vânzare şi profit maxim!) şi să nu-i plătească nici pe muncitorii lor (creatorii acestor mărfuri “plimbate” pe suprafaţa Terrei!), e mai ieftin (fireşte că da!) să-i transformi în sclavi. Şi, atunci, nu le pasă că, odată cu apa pentru baie, aruncă şi copilul din balie – că, odată cu “uniunile” (europene, asiatice, americane) de bani, desfiinţând PATRIILE de DUH – se autodesfiinţează, se sinucid identitar şi, apoi, vital. Nu poţi ucide toţi pământenii, toată viaţa de pe Pământ - iar tu să pretinzi că mai exişti. Vidul tot vid rămâne, cu martori sau fără.

Literatură patriotică” scrie oricine se revendică, prin scrisul său, de la o Limbă şi de la un Logos Specific/Orânduială de Duh specific exprimat (care-i cât o PATRIE), imposibil de identificat la alte popoare. Nu e nevoie să pronunţi, de 60 de ori pe minut şi de 3600 de ori pe oră, cuvântul “patrie”, ca să se ştie că eşti român, din Patria România. Tot aşa cum nu e nevoie s-o porţi, prin lume, ţinând-o de mână, pe mama ta, pentru ca lumea să afle că nu eşti ouat, ci fătat.

 

MDP: Omenirea trăieşte marile cataclisme ale civilizaţiei. Crize, războiae, manifestări violente de stradă în multe ţări ale lumii, violenţă, sex, manipulare, corupţie, şantaj, sărăcie, şomaj, crimă organizată. Autointitulatele „elite mondiale”, ele vor să schimbe lumea din rădăcini, aşa cum a vrut Marx să devieze sensul de deplasare al societăţii, sau cum Rimbaud a vrut să schimbe viaţa. Încotro este dirijată lumea?

 

Prof. Dr. Adrian Botez: Încotro este dirijată, azi, lumea, de către „elitele” ei (de fapt, de pseudo-elitele luciferice?! Spre beznă, spre auto-desfiinţare. Dar aceasta, pentru că sunt tot mai puţini (sau mai puţin vizibili!) RUGĂTORII CĂTRE HRISTOS – „CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA”! Şi tot mai vizibili „yesmanii” şi ticăloşii (cu suflet de „Hanibal the Canibal”!), cei peste orişice măsură de obraznici! Franc-Masoneria Mondială (prin cămătarii ei, dar şi prin “savanţii criminali”!) ordonă “teracidul”, reducerea populaţiei Pământului, de la cca 7 miliarde -7 miliarde şi jumătate – la…CEL MULT 240 de milioane de “humanoizi”, sclavi ai Corporaţiilor Multinaţionale/Transnaţionale. Iată ce zic (şi nu sunt decât două dintre cele mai cunoscute voci masonice mondiale) aceste pseudo-elite luciferice: "În scopul de a stabiliza populatia lumii, TREBUIE SĂ ELIMINĂM 350.000 DE OAMENI PE ZI. Acesta este un lucru oribil pe care trebuie să îl spun, dar este la fel de rău să nu-l spun " – cf. J. Y. Cousteau, 1991 -  explorator şi reprezentant UNESCO. Sau: -"Astăzi lumea are 6.8 miliarde de oameni. Şi ar putea creşte până la aproximativ nouă miliarde. Acum, dacă am face o treabă foarte eficientă cu noile vaccinuri, cu asistenţa medicală, cu serviciile de sănătate şi control al reproducerii, am putea reduce aceste cifre cu 10 sau chiar 15 la sută" – zice însuşi. BILL GATES). Şi sunt sute de astfel de voci „elitisto-terestro-luciferice”.

 

MDP: Care ar fi cîteva din adevărurile  cutremurătoare de care v-ar fi  teamă în viitor?

Prof. Dr. Adrian Botez: Adevărul nu-i sperie decât pe ticăloşi. Nu zic că n-am în mine, şi eu, „ca tot omul”, un anume grad de ticăloşie – dar nu până într-atât încât să fiu „cutremurat” (cel mult - profund, smerit emoţionat) de Adevăr, dacă El poartă numele Singur Adevărat: HRISTOS.

 

MDP: Ce a înfăptuit Prof. D. Adrian Botez, valoric vorbind, în timpul prezentului, ca viitorul să vă recunoască?

Prof. Dr. Adrian Botez: Când voi ajunge în faţa Lui, la Scaunul de Judecată, voi şti dacă am făcut vreo „brânză” („valorică”), trăindu-mi traiul, pe acest Pământ. De vrut să fac bine, am vrut (că nu mi-a ieşit cine ştie cât, asta-i altă poveste, care ţine de păcatele mele, de slaba mea credinţă, care mi-a „înmuiat” tăria Cuvântului de pe buze şi din „peana” scrisului); de muncit, ca să nu pierd vremea dăruită mie, pe acest Pământ, de El - am muncit, deh – poate nu chiar pe brânci, poate nu cât ar fi trebuit şi încotro ar fi fost cu cale şi cât/cum se cuvenea -  dar nici nu pot să-mi reproşez multe, în privinţa asta. De avut Har, ştiu că El mi l-a dat – dar dacă l-am folosit bine  - nu ştiu, parcă n-aş zice că lumea e bună (cât/câtă e), pentru c-aş fi ajutat-o eu, nu-i aşa?! N-am vrut să fac rău (cel puţin conştient), am tot zis, în sinea mea cea „rânzoasă”, că fac bine ce fac (vorbind, învăţând – învăţându-mă pe mine, căutând căi să-i învăţ pe semenii mei, citind, judecând, scriind - cu patimă/pătimire şi cinstit, până la durere), dar s-a strâns, în ceruri, cam prea mult gunoi de-al meu, hâzenii de-ale sufletului meu - nu ştiu când şi cum şi de ce şi pentru ce. Nu se prea văd urmele „înfăptuirilor” mele, în lumea asta - nici cât o urmă băloasă de melc. Un biet păcătos, cu gură mare, cu faptă/făptuire mică/neglijabilă, poate – cu dorinţe şi năzuinţe, fără dreaptă măsură, – asta am fost, pe acest Pământ. Aşa simt, acum, cel puţin. Încă o dată: să aşteptăm, pentru concluziile asupra utilităţii vieţii şi trudei noastre, pe acest Pământ, în această Lume – Judecata Lui. Nu vă temeţi că nu veţi afla răspunsul la această întrebare: veţi fi şi domnia voastră, acolo, nu departe de mine. Veţi auzi totul. Poate mult mai harnică şi binefăcătoare Lumii, decât mine şi decât mulţi „muncitori ai Lui”, din „via” Lui (şi veţi fi şi „decretată”, final şi definitiv, astfel) – dar sub acelaşi cântar şi la aceeaşi Judecată, dimpreună cu mine, păcătosul şi pulberosul. La o bună vedere aici sau/şi „dincolo”! Doamne, ajută omului (care, de mult, nu mai este „capodopera” pe care ai întruchipat-o în cea de-a şasea ZI a Facerii) - ajută, rogu-Te, Neamul care ne-a născut, prin Bună-Voirea Ta! ajută-ne, ca rebegiţi fii ai Tăi, şi pe noi, neputincioşii, slabii şi atât de trudit-păcătoşii!

 

Maria Diana Popescu în dialog cu Prof. Dr. Adrian Botez

 


 

[1] N. Berdiaev, Sensul creaţiei, Humanitas, Buc., 1992, p. 12.

[2] N. Berdiaev, Sensul creaţiei, Humanitas, Buc., 1992, p. 61. Teurgie = faptă în care lucrarea omului se întrepătrunde cu lucrarea lui Dumnezeu.

[3] -Ioan Slavici, Amintiri, Minerva, Buc., 1983, p. 86:”…el se înduioşa şi era răpus de dorinţa de a lua asupra sa durerile tuturor oamenilor şi a da tot ceea ce avea ca să fericească pe toată lumea”.

[4] -Idem, p. 33:”Dispreţul lui faţă cu unii era manifestarea iubirii lui către toţi” şi p. 29:”Eminescu nu era în stare să mintă, să trecă cu vederea reaua-credinţă a altora(…)”. Iar la p. 99:”Doi duşmani primejdioşi avem în faţa noastră, zicea Eminescu: răutatea şi prostia omenească (s.n.). În  luptă cu aceşti duşmani n-avem să discutăm, ci să lucrăm şi să mergem înainte”( s.n.).

* A se consulta Addenda, p. 362.

[5] Mioara Căluşiţă-Alecu, Zamolxis, Ed. Gemenii SRL, Buc., 1993, p. 14

* Cf. I. Negoiţescu, Ist. lit. române, Minerva, Buc., 1991, p. 108: “Eminescu este unul din cei mai fabuloşi iluminaţi din literatura universală, dacă acordăm vocabulei iluminării aura religioasă…

[6] -Eu - este starea de limitare expresivă a lui el/ea (vezi M. Şora, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Cartea Românească, Buc., 1990): el/ea este infinitul amorf-neiritat, suficient sieşi, neutral. Eu: a) deschidere nostalgică în faţa originarului (el/ea), pentru a activa funcţia de recuperare a Logos-ului, b) închidere temătoare întru un sine ciuntit, niciodată suficient sieşi, totdeauna marcat de starea de criză (eu-de-criză), de groaza responsabilităţii de a-l exprima-cuprinde pe nemărginitul el/ea; rezultă o permanentă teroare a laşităţii: atât groază faţă de responsabilitatea expresivă, cât şi groază faţă de renunţarea recuperatoare întru divin - activarea funcţiei expresive a Logos-ului. Tu - este zona de fugă laşă de responsabilitate, a lui eu, un refugiu temporar, până la curajul de a se re-dizolva în neutralitatea el/ea.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)