Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

ADRIAN RADU:

 

„EU AM SCULPTAT MAUSOLEUL DE LA MATEIAŞ !"

 

Dialoguri privilegiate 

Maria Diana Popescu, Agero

 

 

MDP: Tăcutule domn, nu prea v-aţi mai arătat publicului de la Simpozionul Internaţional Gheorghe Iliescu-Călineşti. Ce teritorii aţi mai cucerit cu discreţia dumneavoastră?

 

Adrian RADU: Am cucerit sculptura. Nu în totalitatea ei. Nici artiştii nu pot cuceri în viaţă totul. Mereu revin la Michelangelo care spunea că n-a făcut destul în artă. Dar a creat mai mult decât oricine. Deşi m-am născut în 1945, mă simt încă tânăr. Simt că pot lucra mai mult, mai bine, decât la începuturile mele. Dacă este să-mi pară rău de ceva din tinereţe, atunci îmi pare rău de timpul pierdut. Alergam după frumuseţi ieftine, în loc să cioplesc cum cioplesc acuma. Lucrările pe care le dăltuiesc, pe care le torn în bronz, le cioplesc în lemn rămân în urma mea. Astea sunt cuceririle mele. Am multe lucrări în bronz, în lemn. În ultimul timp am realizat lucrări în piatră. Destul de multe. În ultimii doi ani am reuşit să cioplesc nouă sculpturi în marmură în zona oraşului şi la Simpozionul Internaţional „Gheorghe Iliescu-Călineşti”. Fiecare dintre ele merge la două, trei tone. Mi se pare o mică izbândă, dacă este să mă uit la aceste simple notiţe. Valoare acestor lucrări va fi dată de posteritate însă.

 

MDP: Cum mai trăieşte artistul în România democrată?

 

Adrian RADU: În ceea ce mă priveşte pot spune că nu arta este cea care îmi susţine material existenţa. Sunt lector universitar doctor la Universitatea din Piteşti. Îmi desfăşor activitatea la filiale ale universităţii din Slatina, Câmpulung, Râmnicu-Vâlcea. Traiul meu se sprijină pe leafa de profesor. Profesia la care ţin foarte mult şi pe care o practic în afara programului este aceea de sculptor. Deşi o practic într-un fel ca amatorii. Am stat şi la New York trei ani, în urma unei selecţii artistice, am lucrat la un atelier de turnat în bronz. Am lucrat şi piese ale lui Brâncuşi. Americanii sunt atenţi la arta europeană, pentru că ei nu au tradiţie în artă. Am patru copii. Fata mi-a fost studentă. Sunt un om mereu bine dispus. Îmi plac femeile. De ce nu?

 

MDP: În străinătate cum sînteţi perceput?

 

Adrian RADU: În America, de exemplu, unde am stat trei ani, am fost primit ca un zeu. Ei nu au tradiţie în artă, spuneam. Aduc de peste ocean şi implementează acolo, sperând să creeze capete de pod. Ei preferă arta ca monedă de schimb. Ca şi în comerţ. Dar nu erau tocmai generoşi ca acum un secol în Paris, când ofereau artiştilor o sumă de bani cu condiţia să le dea lor câteva lucrări. Aşa au debutat Picasso, Gauguin, Brake

 

MDP: Critica de artă este capabilă să aşeze corect valorile?

 

Adrian RADU: Sigur că da. Unul dintre criticii poftiţi la tabăra noastră de la Balaci, Pavel Şuşară, ne-a felicitat pentru libertatea de creaţie şi pentru programul lejer al taberei noastre. Domnia sa spunea că la simpozionul anual în marmură din ştrandul oraşului, artiştii au fost constrânşi să creeze pe o temă dată, într-un efort biologic, date fiind condiţiile atmosferice (căldura, ploaia) şi timpul foarte scurt. Cred în criticii de artă contemporani, în competenţa lor de a stabili o scară reală de valori.

 

MDP: Care titan al artei universale v-a impulsionat creaţia?

 

Adrian RADU: Triunghiul Fidias din Grecia Antică mi se pare neîntrecut nici de Michelangelo în masivitate, diversificare, apoi Michelangelo şi Brâncuşi mi se par titanii sculpturii mondiale.

 

MDP: Autorităţile statului sînt interesate de artiştii români?

 

Adrian RADU: Nu. Nu ne sare nimeni în ajutor. Noi am pus bazele acestor tabere de creaţie. Începând cu Măgura Buzăului şi toate celelalte care oferă posibilitatea artiştilor de a lucra fără comandă. De a-şi etala talentul. Şi-n comunism tabăra despre care aminteam era condusă de un comunist, Ion Sârbu, care a fost şi aici prefect o perioadă, a oferit posibilitatea liberei creaţii artiştilor. El a fost primul din era socialistă care a militat pentru acest concept. „E bine să păreţi exigenţi – le spunea la vremea aceea unor lideri locali – dar ăştia-s creatori, mă, daţi-le şi sufletul din voi. Faceţi-i să mai vină”. Şi avea dreptate. El a făcut Mausoleul de la Mateiaş să arate într-adevăr a obiectiv istoric şi turistic. Mie mi-a dat să sculptez această imensă lucrare. Dar valoarea nu este dată neapărat de mărimea lucrării, ci de calitatea sensibilităţii, cantitatea pe care o dă privitorului.

 

 

MDP: Despre concurenţa dintre artişti ce ne puteţi spune?

 

Adrian RADU: Cred că trebuie să fim exigenţi cu kitschurile. Concurenţa se naşte între valoare şi nonvaloare. Trebuie să educăm publicul, combătând cu toată puterea acea pătură de artişti pe care îi numim, nu întâmplător, taberamani. Ei au întemeiat o stilistică a taberelor. Cu lucrări ieftin create pe conceptul „puţin sunt plătit, puţin trebuie să redau”, ceea ce este dăunător spectrului artistic autentic. Eu nu lucrez pentru a lua măsura plăţii. Lucrez cu dăruire. Pentru acest lucru am selectat cu multă exigenţă artiştii pentru tabăra anuală de la Balaci. Un artist bun nu se mai repetă. Orice lucrare pentru un artist autentic este ca o revelaţie. Numai aceştia, practic, pot rămâne în istorie. Ceilalţi dispar.

 

MDP: Cui ar trebui să fiţi recunoscător pentru ceea ce sînteţi?

 

Adrian RADU: Lui Nicolae Pascu Goia, care m-a descoperit ca talent de la 15 ani, care i-a convins pe părinţi să mă dea la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Bucureşti. În rest, lucrurile au decurs de la sine. Am intrat din prima la facultate. Am muncit mult. Am bătături în palmă, dar sunt mândru de ele.

 

MDP: Şcoala de sculptură românească este ancorată în circuitul universal? Este recunoscută?

 

Adrian RADU: Nu este recunoscută. Regret. Dar şi Brâncuşi este socotit sculptor francez. Este clar scris în enciclopedii: sculptor francez, născut în părţile dunărene, valahe. Trebuie să recunoaştem, dacă rămânea în ţară, Brâncuşi nu era eroul pe care îl recunoaştem astăzi. Printr-o conspiraţie a tăcerii nu ni se recunosc în Europa şcolile noastre de artă.

 

MDP: Aveţi lucrări monumentale cu care puteţi oricînd ieşi la rampă?

 

Adrian RADU: Am lucrări de toate dimensiunile, dar şi lucrări monumentale. Sunt dispus să fac lucrări uriaşe. E vocaţia mea. Oricare dintre aceste lucrări este mai întâi materializată într-un proiect de dimensiuni mici în care caut rezolvarea imaginii plastice. Cam 90% din creaţie acolo este, în proiect. În rest este transpunere prin efort fizic pentru a aduce piesa la forma de artă. Am executat monumentul „Dinicu Golescu” din Câmpulung (cioplit în marmură), în 1994, basorelieful de la Mausoleul Mateiaş, al doilea ca mărime din ţară. Mai adaug aici şi lucrările pe care le-am realizat în ultimii doi ani cu diferite ocazii şi la diferite festivaluri de sculptură din ţară.

 

MDP: Puteţi vorbi despre o tematică predominantă în lucrările  dumneavoastră?

 

Adrian RADU: Nu abordez o singură tematică. Pentru că atunci arta miroase a artizanat. Niciun artist nu e axat pe o singură tematică. Creăm orice. Nu suntem pregătiţi în facultate (în perioada mea studiile durau şase ani) să lucrăm numai în piatră, numai în lemn sau în bronz. Îmbrăţişăm orice fel de material. Depinde de lucrarea pe care vrem s-o realizăm. În ultimul timp mă fascinează osatura craniului, cu expresivitatea sa. De altminteri, craniul este simbolul morţii şi înfiorează pe oricine. Este cea mai frumoasă osatură a scheletului uman. Este gazda spiritului nostru. Eu dau posibilitatea craniilor mele să sugereze că văd încă lucrurile, că pot gândi. Unora le-am dat nume. De pildă un craniu se numeşte Ioan Botezătorul. Craniile mele nu au priviri umbrite de gene moderne, ci priviri care dojenesc, cer explicaţii, întreabă privitorul dacă sacrificiul lor a fost suficient.

 

MDP: Pentru că a venit vorba despre cranii, implicit despre moarte, despre sfinţi, spuneţi-mi ce loc are Divinitatea în creaţia dumneavoastră?

 

Adrian RADU: Clar, Dumnezeu guvernează totul. Nu sunt un credincios de Biblie. Agreez credinţa brahmană. Şi chiar mai mult, budismul. Buda a creat credinţa hindusă cu o jumătate de mileniu înaintea lui Iisus. La fel se întâmplă cu Zarathustra, cu Zamolxes. Dumnezeu, în conceptul tuturor religiilor, a creat totul, numai că poartă alt nume. Noi suntem cei care creăm mici diferenţieri în funcţie de spaţiul în care trăim, de limba pe care o vorbim, de modul în care imităm creaţia. Dumnezeu a creat Universul, abia la sfârşit a creat omul. Şi există peste tot. Şi în actul creaţiei mele. Celulele noastre vii sunt creaţia Lui.

 

MDP: Unele dintre produsele artei moderne au ajuns să descumpănească…

 

Adrian RADU: Secolul acesta îi reprezintă pe creatorii tineri. Ei reprezintă secolul. Ei reprezintă arta nouă. Aşa a fost dintotdeauna. Tinerimea a reprezentat secolul lor. De ce ar fi altfel azi? Nu le putem impune să gândească aşa cum gândim noi. Numai că trebuie să ne ocupăm de educaţia lor plastică, a celor care dovedesc afinităţi structurale cu arta. În general observ un salt mare de înţelegere a artei moderne faţă de cum era înţeleasă în perioada mea de tinereţe artistică, când eram elev de liceu sau student. Atunci existau contradicţii. Eram marginalizaţi în afara instituţiei. Ei bine, acum, înainte de a-şi manifesta neînţelegerea verbală, iritantă, omul contemporan cugetă înainte. Au început să priceapă că nu degeaba străinii îl adoră pe Brâncuşi. Se informează mai mult, chiar dacă ne invadează manelele. Arta modernă reprezintă secolul acesta aşa cum este, grăbit uneori, fără formă şi fără fond.

 

MDP:  Mi-ar plăcea să văd în arta sculpturală modernă un bust, un zîmbet, o aripă de înger. Vorbiţi-mi despre tendinţele noi din acest domeniu.

 

Adrian RADU: Merg împreună figurativul cu nonfigurativul. Nu putem spune că una este superioară celeilalte. Este perioada în care domină arta nonfigurativă. Trebuie înţeles că cine nu e capabil să realizeze o artă figurativă de substanţă, nu poate s-o realizeze nici pe cea nonfigurativă. În acest sens, să ştiţi că un public care nu înţelege valoarea estetică a lui Brâncuşi, nu o va înţelege nici pe aceea a lui Grigorescu care este absolut figurativă, deşi este de factură impresionistă. Sau a lui Leonardo da Vinci, a lui Rafael. N-ar putea remarca diferenţieri între valorile create de aceşti titani faţă de anonimii din perioada lor. Pentru că acest tip, needucat estetic, nu poate discerne diferenţa netă dintre zâmbetul Monalisei şi celelalte zâmbete figurative realizate de arta modernă.

 

MDP:  Despre simpozionul Balaci ce ne puteţi spune?

 

Adrian RADU: Denumirea îmi aparţine. Sunt organizatorul taberei de sculptură de la Balaci. E de fapt denumirea localităţii unde se ţine de trei ani la rând întâlnirea sculptorilor de marcă români. Toate lucrările executate de-a lungul desfăşurării simpozionelor sunt şi vor fi amplasate pe un deal proprietate personală a domnului Stan Gheorghe. Participarea a fost una generoasă de-a lungul acestor ediţii. Fiecare artist este selecţionat şi vine la Balaci să creeze liber, la maximul exigenţelor sale profesionale. Nu pe o temă dată, cum s-a greşit a se proceda la simpozionul în marmură din ştrandv (Piteşti, n.n.). Aşa nu faci decât să constrângi artistul să gândească într-o singură direcţie. Sperăm la cât mai multe ediţii. Pentru că la Balaci se întâlnesc cei mai buni sculptori din ţară, oferindu-le astfel posibilitatea să relaţioneze, să se cunoască şi să se afirme.

 

MDP: Cum se răsfrînge conceptul de iubire în lucrările dumneavoastră?

 

Adrian RADU: Iubirea în artă este înţeleasă diferit de fiecare artist. Precum îi este fiecărui artist serios de bun augur. Pentru că sunt destul de mulţi neserioşi şi-n această ramură artistică. Neghina există peste tot. Un artist adevărat trebuie să se depăşească pe sine, să aducă ceva nou. Iubirea este tocmai acest nou pe care îl modelăm şi-l dăruim oamenilor care ne înţeleg, pentru ca totodată să se înţeleagă pe ei. Dacă reuşim să-l facem pe om să-şi găsească măcar o însuşire a sa, privindu-se oarecum retrospectiv după contactul cu lucrarea artistului, înseamnă că am reuşit. Funcţie de capacitatea noastră de a dărui din spiritul lucrării, cu alte cuvinte de a iubi oamenii făcându-i să se regăsească spiritual în lucrări, putem fi mulţumiţi.

 

MDP: Ce rol a avut iubirea in viaţa dumneavoastră?

 

Adrian RADU: Un rol central. Marin Preda n-a greşit în „Cel mai iubit dintre pământeni” când a afirmat că fără iubire nimic nu se poate.

 

MDP: Arta se poate demoda?

 

Adrian RADU: Se poate demoda numai kitschul. Fiecare dintre curentele care au existat de-a lungul vremii au avut rolul lor. Nu putem spune că Renaşterea a însemnat o modă. Sau celelalte curente.

 

MDP: Dacă nu este vorba despre modă, atunci cumva mersul lumii se aliniază curentelor artei?

 

Adrian RADU: Mai degrabă am spune că în artă moda reprezintă gustul curent, dirijat de anumite evenimente către o anumită stilistică. Arta autentică rămâne nemuritoare. Nu trece aşa cum trec anotimpurile şi ne schimbăm ţinuta funcţie de ceea ce ni se impune pe piaţa vestimentaţiei.

       

Maria Diana Popescu, Agero

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com