HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Jurnalistul Alexandru Emil PETRESCU, SPANIA -

 „Stăm în colţul istoriei pe coji de nuci”

 

Dialoguri privilegiate

Maria Diana Popescu,  Agero

 

MDP: Stimate domnule Emil Petrescu, în sarcina căror adevăruri cade cererea azilului politic în Spania, în anul 1991?

 

Alexandru Emil Petrescu: După Revoluţie şi mai apoi după strivirea fenomenelor „Punctul 8 Timişoara şi Piaţa Universităţii”, ca participant activ m-am simţit hăituit de proprii mei conaţionali. Mai abitir chiar decât cei de la vechea securitate. Eram coordonator pe judeţul Prahova al Partidului Liberal Monarhist şi membru fondator al Alianţei Civice din acelaşi judeţ. Apoi, ca şi coproprietar al ziarului „Muntenia” am avut de suferit ameninţări cu moartea, ba chiar am fost alergat pe străzi de către mineri, pentru că aveam barbă şi blue-jeans. Uşa casei mi-a fost mânjită cu excremente şi înscrisuri ameninţătoare. Prietenii, chiar şi părţi ale familiei mele mă şicanau pentru că nu eram votant fesenist. Am hotărât cu lacrimi în ochi să iau drumul exilului, măcar pentru o perioadă. Oricum eram exilat în interiorul meu. În timp ce alţii alergau să-şi rezolve afacerile anoste cu rulmenţi şi turcisme, eu visam la adevărata  democraţie şi la solidaritatea poporului. Credeam că Alianţa Civică va deveni o şcoală deschisă a educaţiei cetăţeneşti, o primenire a spiritului românesc. Am greşit. M-am echivocat, crezând într-o utopie. Şi iată că spaniolii m-au primit cu braţele deschise, dându-mi un acoperiş şi un codru de pâine. Mi-am pierdut TOTUL! Familie, prieteni, vise. Am sosit cu o valiză şi în buzunar cu câteva sute de dolari. Mă aflu şi acum cu acea valiză între două lumi şi două frontiere. Aici, deşi sunt cetăţean spaniol, nu voi fii niciodată spaniol, cu toate că am aprofundat literatura, istoria şi geografia acestui regat, poate mai mult decât  mulţi alţii, ai lor. În România nu mai sunt primit ca român. Recent unii romani din Spania, care se cred jurnalişti, au înfiinţat o asociaţie a ziariştilor pe holurile ambasadei din Madrid. Dar pe mine (deşi am primit premii pe aici) m-au marginalizat sub pretextul că nu mai sunt român…Am lăcrimat. A fost a doua palmă primită de la propriul popor  după ce în ’90 m-au alungat de acasă. În Spania, noua mea ţară, eram iarăşi, marginalizat de români. Tind să cred că doar poporul meu este familia mea. Restul, doar poezie. Nu mă simt trădător, aşa cum sigur mulţi mă vor acuza. Dar un copil părăsit pe scările bisericii şi apoi adoptat de o familie care-l educă şi îl hrăneşte, va spune mamă şi tată celor care l-au ocrotit şi îngrijit când era bolnav. Nu?

 

MDP: Dacă ar fi să formulaţi cîteva capete de acuzare pentru  clasa  politică?

 

Al. Emil Petrescu: Ce pot apăra? Oameni care cu aroganţă îşi zic „politicieni”? Clasă politică? Ei n-au ajuns nici la stadiul de grădiniţă. Sunt doar la stadiu de cămin….de sugari, ce sug cu străşnicie din sfârcurile mamei ţară şi din degetele zdrelite ale tatălui popor. Aţi uitat că acum două decade mulţi dintre aceşti tovarăşi încă se plângeau că stăteau la bloc…că se duceau la Parlament cu Trabant, Dacia sau ARO, luate pe sub mână, cu teve-uri color luate peste rând? 5 ani mai târziu deja se puteau lăuda cu maşini  din occident şi cu afaceri ce mişcau bani de ordinul miilor de dolari. Am crezut că tinerii, că noi, tinerii din acele momente de răscruce nu vom tolera comportamentul foştilor comunişti şi nu ne vom strica prin atingere cu merele putrezi. Suferim încă experienţele, bâjbâielile lor şi ale populaţiei votante. Pentru mine, fiecare jurnal t.v. din România, pe care-l văd prin satelit mă sperie, pentru că îmi dau seama că nu am ştiut de acea Românie profundă şi ineptă. Acea lume paralelă de după oglinzi, cu taţi ce-şi siluiesc şi violează copiii, cu bunici violate, cu hoţi care au împânzit occidentul. Mă îngrozesc să ştiu că la ţară încă nu este curent electric, că în fundul grădinii mai sunt veceu-ri cu pereţi din tulpini de floarea soarelui şi apa coclită în fântâni colmatate. Mă întreb oare de ce africanii, care sunt emigranţi în Spania, nu cerşesc pe străzi la fel ca ai noştri? Recent am vizitat Aruba, o insulă din Caraibe. Şi mă întreb de ce în cartierul săracilor,  Villahernández din Aruba, nu am văzut wc-uri în fundul curţii. Probabil avem totul încrustat în genă…Poate de aceea toate popoarele migratoare care au trecut peste noi, au plecat imediat. Poate de aceea nu avem sânge de învingători şi ne-am obişnuit să stăm în colţul istoriei pe coji de nuci.

 

MDP: Ce-am cu făcut din economia noastră după evenimentele de la 1989?

 

Al. Emil Petrescu: De parcă am fi făcut ceva şi înainte! În viziunea mea nu există o nouă criză economică în România. Ea este perpetuă. Se întâmplă ca şi în poveştile din copilărie, în care regele-i dă ordin lui Prâslea să se ducă în grajd şi să pună jăratec gloabei, să ia paloşul din cui, să îmbrace costumul de ginerică, că se vor întâmpla minuni după aceea. Noi raportăm U.E. că s-au construit cu 150 % mai multe case şi s-au prăşit mai multe hectare şi e normal să avem cifre halucinante. Aşa şi cu industria noastră, ca în Caragiale: „este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. Atât cât ne pitim după performanţe efemere, vom fi picături de rouă în deşert.

 

MDP: Ce ne lipseşte totuşi?, din ce punct de vedere, ca să fim mai agreaţi ca popor?

 

Al. Emil Petrescu: Poate un Nobel, un Oscar…un Pulitzer, un Pritzker în arhitectură,  premiul Principe de Asturias, Grammy  în muzică, unul sau poate toate. Credeţi că este important un premiu? Cu el oare  ne spălăm faţa? Clar că viziunea noastră este că nu suntem între învingători şi că doar datorită teoriei conspiraţiilor nu suntem acolo unde merităm. Mereu dăm vina pe soartă, pe alţii, iar pe de altă parte inventăm istorii, legende halucinante: cum că suntem o specie aleasă a maicii Domnului, iar Carpaţii sunt porţi spre cosmos sau alte dimensiuni. Ne îmbătăm cu apă chioară! Să vă dau un exemplu, poate insignifiant, poate elocvent: insula Santa Lucia are 616 kilometrii pătraţi, o populaţie de 153.000 locuitori şi deţin două premii Nobel. Cel a lui Derek Walcott, Premio Nobel de Literatură,1992 şi prin  Arthur Lewis, Premio Nobel de Economía, 1979. Să nu uitaţi că ei vorbesc kweyol! Deci nu se datorează lobbyului englez. Ne lipseşte să fim noi. Nu peste mult timp, când noi cei plecaţi din ţară vom reveni şi vom încerca să vorbim cu intelectualitatea româneasca, va trebui să folosim dicţionarele engleze. Se petrece fenomenul „Coana Chitiţa şi Guliţă”. Caveat emptor? Istoria se repetă. Cred că din cauza umilirii românilor de către turci, ruşi, unguri, fanarioţi, se naşte tendinţa de a dovedi cu orice preţ romanitatea poporului român şi latinitatea limbii. Începe curentul latinist - de necesitatea căruia îşi dă seama, la vremea lui, un antilatinist, V. Alecsandri - dar acest curent, tot purificând limba, tindea la desfiinţarea ei. Pe de altă parte, contactul cu civilizaţia franceză pricinuind o puternică invazie de elemente franceze, pe lângă cele necesare - neologismele - se îmbulzesc o mulţime de cuvinte de prisos, anume, barbarismele. Primejdia desfiinţării limbii româneşti a fost mai ales în timpul vechii critici moldoveneşti, pe vremea când Laurian, Pumnul, Eliade şi alţii căutau să schimbe limba. Vom ajunge să vorbim despre literatura noastră (clar, parafrazez) în engleză şi nu vom mai spune nici măcar despre  îndemnul lui Ion Heliade Rădulescu: „Scrieţi, băieţi, numai să scrieţi! Ci vom scrie un „Write anything, boys, as long as you go on writing!”  Doresc să subliniez că noi nu am putut fi noi tot timpul, pentru că am folosit alte modele. Intelectualitatea română, din orgoliu, persiflând pe românii din acea Românie profunda, au creat un hău o prăpastie peste care nu se mai  poate întinde niciun pod. Gramatica sau chiar şi limba româna impusă de către academicieni s-a depărtat de limba poporului, cea vorbită zi de zi,  pe nişte criterii doar de ei ştiute. Limba noastră şi gramatica s-a transformat astfel într-o ştiinţă. Ori astfel cred că limba a fost şi ea arestată. Populaţia o să vorbească mereu greşit propria-i limbă, pentru că un grupuscul, un atol aşa a hotărât. Populaţia este astfel marginalizată de societatea castelor privilegiate. De aceea există atât de multă, hai să-i zicem, incultură. De aceea există manele, personaje fricky-e.

 

MDP: Cum vi se pare presa din România ? Dar cea din Spania?

 

Al. Emil Petrescu: În România există oare presă liberă? Aceasta ar fi întrebarea mea retorică. Atât timp cât nu vom avea o presă liberă, nu vom putea vorbi despre o presă liberă. Este grav că introducem barbarismele, englezismele, americanismele în limba noastră, în loc să scriem pe limba noastră. Am ajuns să scriem pe limba noastră-n altă limbă. În mass-media observ tot mai multe cuvinte noi englezeşti. Pe stradă, în reclame, pe produsele noastre alimentare..., uh!, peste tot ne ţuguim buzele, ne schimonosim muşchii feţei să pronunţăm corect un cuvânt străin. Şi culmea, dacă-l greşeşti, toţi îşi dau coate! E tot vina noastră, a societăţii,  a profesorilor, a celor de la academie, a secretarilor pecere, a noilor cârmaci din ziua de azi! Doresc să vă amintesc că în universităţile noastre comuniste erau rectori, decani care vorbeau incorect limba română. Am văzut ingineri care îşi scriau cu literă mică numele sau  doctori docenţi, care făcuseră Sorbona pentru că-i trimiseseră foştii  consăteni din funcţii ale partidului muncitoresc sau comunist, pentru că trebuiau să primenească clasa burgheză coclită. Cenzura există cât carul, dar în schimb citim, auzim comentarii persiflante despre oameni că sunt graşi, chei, şchiopi, ciungi, că au probleme de exprimare...Mass-media română este una fascistoidă din acest punct de vedere. Nu poţi vedea imaginile pe care în mod normal le vezi în Spania, probabil una din ţările cu cea mai liberă sau democrată presă. Nu am văzut niciodată pe cineva din sferele înalte ale intelighenţiei să râdă de cei care pronunţa incorect anumite cuvinte. Aici se respectă omul şi nu pronunţia. Cenzura te toacă în România. Anul trecut am încercat să scriu într-o foaie judeţeană despre abuzurile unui poliţist  care a parcat ostentativ maşina pe trecerea de pietoni. Ori patronul, redactorul şef, au preferat să justifice suspendarea eseului pe seama faptului că ei vor continua să trăiască acolo...şi nu se ştie ce se poate întâmpla. Nu înţeleg de ce este înjurată presa tabloidă. Ea trebuie să existe! Nimeni nu te obligă să te uiţi, să asculţi sau să citeşti. Cum e posibil să vezi foste muncitoare de apaca sau imeghebişti de onoare care  iau  presa de perciuni  şi rup elasticul de la chiloţii televiziunilor, aşa cum o făceau pe vremuri, când huleau formaţiile rock „Sfinx” sau  „Phoenix”. Lăsaţi-ne oameni buni să ne trăim viaţa, aşa cum cânta parcă Mircea Vintilă: pe pământ avem de toate şi mai bune rele...bune!” Suntem europeni şi înseamnă să învăţăm să aruncăm gunoaiele în tomberoane, să fim un pic mai civilizaţi.

 

MDP: În 2001 aţi primit Premiul Clubului Internaţional al Presei pentru „cel mai bun ziarist al anului”, înmînat chiar de regele Spaniei, Juan Carlos, dar aţi fost şi unul din finaliştii prestigioaselor premii „Pueblo Nuevo”, la categoria „ziarişti şi filosofi”. În ţara noastră aţi fi avut aceleaşi şanse?

 

Al. Emil Petrescu: România şi-a alungat toate speranţele. Mulţi tineri şi-au luat bocceluţa în băţ şi pe cărări necunoscute sorţii au luat-o de la zero. Aşa au făcut şi hoţii, pungaşii, escrocii, bandele de bişniţari. Ar fi interesant să-i întrebam şi pe ei dacă ar fi avut aceleaşi şanse ca în puşcăriile din România. Important e în ce îţi investeşti soarta. În a fura  şi înşela sau a avea coloană vertebrală, dovedind că eşti om. Nici măcar român...om şi atât! E adevărat, noi înşine suntem ambasadorii României, miniştrii, preşedinţii acestei ţări. Ori sunt convins că cei care fac relele în această lume sunt cei care au probleme de sănătate...A fura nu este virtute. Şi cu toate astea, dacă mergi în România la cafenelele sau cluburile de fiţe, asculţi, între cei care aruncă arogant pe masă cheile unui autoturism de lux, poveştile lor de haiducie. Cred că Vuia, Brâncuşi, Coandă, mii şi mii de oameni care a fugit din România, au făcut-o  pentru a nu fi striviţi. Toţi vrem să fim mai bine pentru noi sau cei ce vor veni. Nu facem nimic pentru o idee. Nici măcar soldaţii nu au murit vreodată pentru o idee patriotardă, ci pentru că au fost târâţi să meargă în numele unui ideal, care de fapt avea în spatele său patria stomacului sau imperiul binelui unor puţini, ce ridicau steaguri iluzorii. Eu, în primele săptămâni de exil, căram butelii de gaz butan, ce îmi rupeau umărul. Va spun sincer că nu o făceam cu gândul la ţara mea. De ce aş fi făcut ceva în numele unei ţări care m-a umilit şi mi-a ucis bunicul într-o celulă de puşcărie, pentru că avea pământ. În toată perioada comunistă am fost într-un război civil orb şi mut.  Românii au fost cotropiţi de către români. Deocamdată nu am semnat pacea! Mai sunt multe capitole care ne-au fost furate şi ascunse.

 

MDP: Acceptarea globalizării ca metodă de existenţă pune  în pericol identitatea noastră naţională?

 

Al. Emil Petrescu: Acum ceva timp citeam ştiri alarmante, cum că... Bill Gates (SUA) - 40 miliarde de dolari, a pierdut 17 miliarde de dolari, Warren Buffett (SUA) - 37 miliarde de dolari, a pierdut 25 de miliarde de dolari. Omul de afaceri indian Anil Ambani, câştigătorul clasamentului de anul trecut, a înregistrat cel mai semnificativ declin, pierzând 32 miliarde de dolari în ultimele douăsprezece luni. Gigi Becali vorbea relaxat despre felul cum a pierdut 1,8 miliarde de euro. Şi Patriciu a pierdut 700 de milioane de dolari în ultimele şase luni. Averea netă a miliardarilor cuprinşi în clasamentul Forbes a scăzut de la 4.400 miliarde dolari în 2008 la 2.400 miliarde de dolari anul acesta, iar numărul lor a scăzut la 793 de la 1.125. Globalizarea nu este un fenomen nou, cum cred unii. Ea se întâmplă de vreo 300 de ani, de pe la începutul epocii industriale. Primele semne au fost apariţia comerţului internaţional şi a primelor burse de mărfuri, răspândirea tiparului şi accesul la informaţiile din „biblioteca umanităţii”, care altădată erau transmise doar prin viu grai din generaţie în generaţie. Apoi au urmat calea ferata, telegraful, ziarele populare şi primele instituţii internaţionale, în secolul IX. Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un factor tot mai puţin important în stabilirea şi în dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică şi socioculturală. Globalizarea este un proces pozitiv. Libera circulaţie contribuie la creşterea economică, pune în legătura culturi diferite, scăzând animozităţile între popoare. Comerţul liber generează creştere economică, competitivitate, eficienţă şi specializare sectorială. Transportul rapid şi comunicaţiile mondiale instantanee scad distanţele reale, creând ideea apartenenţei la un sat global, la o cultură universală; localul şi regionalul devin doar un specific, un element distinctiv, dar nu total definitoriu pentru o persoană, iar planeta în totalitatea ei este pusă în prim plan. Accesul liber la informaţii creşte gradul de democraţie şi de libertate. Un punct de vedere interesant cu privire la globalizare a fost exprimat de primul ministru al Malaeziei, dr. Mohathir Mohamad, la Conferinţa Liderilor Lumii a Treia, care a avut loc la Kuala Lumpur, în 24 iunie 1996. Caracterizând-o de la început ca un „proces incontrolabil”, dr. Mohamad a spus că „ţările dezvoltate interpretează globalizarea ca o demolare a graniţelor în calitatea lor de bariere în calea exploatării.” Dar globalizarea nu poate fi sinonimă cu internaţionalismul şi cu transnaţionalismul.

 

Cele doua procese îşi au ,,rădăcinile" în modul mercantilist de a regiza comerţul, în special după Primul Război Mondial, într-un model multinaţional de dezvoltare. Cu câteva decade în urmă, era încă posibil să plecăm de acasă şi să vizităm locuri diferite unde totul, începând cu arhitectura, peisajul, limba, modul de viaţă, felul de a se îmbrăca al oamenilor şi terminând cu valorile după care se ghidează populaţia, erau total altfel decât cele pe care le cunoşteam noi. Aceia erau ani în care puteam observa cu ochiul liber diversitatea culturală. Acum se profilează două tipuri de regionalizare: una de esenţă „dură”, care caută să transforme micro-regiunile în spaţii de state naţionale, între care competiţia să prevaleze asupra cooperării. Cea de-a doua este deschisă şi funcţională modernizării sau chiar americanizării lumii bazate pe „soft-power”. Trebuie să facem precizarea că singura regiune din lume unde este vizibil un proces de „regionalizare” este, în acest moment, Europa. Nu cred că această globalizare forţată ne poate afecta mai mult decât până acum. Micii şi berea noastră electorală, de exemplu, nu sunt elemente de export şi globalizare tipic româneasca către ceilalţi factori receptori. Ţările cu gradul cel mai mare de globalizare sunt: Singapore, Hong Kong, Olanda, Elveţia, Irlanda de Nord. Principalii indicatori care au fost luaţi în considerare în măsurarea globalizării sunt factorii economici, precum şi nivelul de dezvoltare al diverşilor indicatori macroeconomici. România coboară şase locuri în ierarhia ţărilor, din punct de vedere al globalizării, ocupând, anul acesta, locul 36 în topul realizat de compania de consultanţă managerială A.T. Kearney, devansată de majoritatea statelor din regiune, între care Bulgaria, Slovacia, Ungaria şi Cehia.

 

MDP: Cultura  a devenit şi ea un fel de business?

 

Al. Emil Petrescu: Dacă vorbim despre eficienţa afacerii în sine, în cultură ar trebui să dăm exemplul culturii. Cultivarea ciupercilor, care  a devenit în ultimii ani o afacere mai  profitabilă în România, decât cultura în sine, profitabilă pentru producători, dar şi pentru consumatorii de ciuperci (din punct de vedere al nutriţiei vorbind). Cu toate acestea oferta este mult sub cererea reală, nemaivorbind de cea potenţiala, mult mai mare, care poate fi activată prin mijloace publicitare. În literatura de specialitate există o mulţime de definiţii ale culturii organizaţionale. Şi totuşi, parcă nimeni nu a reuşit să redea atât de simplu şi de cuprinzător acest concept, cum a făcut-o Marvin Brower, fost director general la McKensey&Co: „Cultura este modul în care se fac lucrurile aici la noi”. Aceasta definiţie atât de informală sintetizează totalitatea valorilor, modurilor de gândire, concepţiilor, regulilor scrise şi mai ales nescrise dintr-o instituţie, care reprezintă esenţa ei din punct de vedere spiritual, care o diferenţiază de ceilalţi şi care se reflectă invariabil în modul de a interacţiona al organizaţiei cu partenerii, competitorii şi mai ales cu clienţii săi. Cultura organizaţională nu se referă numai la fundamentarea şi transmiterea unor valori în cadrul grupului, ci şi la modul în care se comunică în firma respectivă, la atitudinea ei faţă de schimbare, la colaborarea managerilor de top „printre oamenii obişnuiti” sau la izolarea lor la un etaj superior, într-un turn de fildeş. Cultura organizaţională este un concept care îşi face loc încet, încet şi în companiile autohtone, însă ele au mult de recuperat în faţa multinaţionalelor care vin în România cu o anumită mentalitate, cu o viziune asupra succesului, clădită într-un mediu economic stabil şi competitiv. Michael Naumann, fostul ministru de cultură (al Germaniei), spunea că „fără cultură ne-am obişnuit să stăm în colţul istoriei pe coji de nuci.” De exemplu în Germania, 2,6%din PIB este investit în cultură. În Germania cultura este un factor economic. Şi nu doar germanii au inventat asta. Orice societate, fie şi un trib arhaic, indigen sau o societate puternic-industrializată  îşi are limbajul propriu,  prin care exprimă acelaşi lucru practic. Rămân însă patru anateme întrebări:

 

„Cum ordonez societatea şi în baza cărei legi structurale?

„Cine deţine puterea?”

„Unde sunt rădăcinile justiţiei?”

„Cum punem în practică, sau mai bine zis cum implementăm discuţiile cu fiecare dintre noi, pardon mă refer la discuţia cu noi înşine...autodialogul societăţii.

 

Maria Diana Popescu, Agero, Stuttgart

www.agero-stuttgart.de

 

 

 

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com