Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

BASARABIA, DESTIN ÎNSÂNGERAT…

  IN MEMORIAM  „ DOINA şi ION ALDEA TEODOROVICI”

 

Magdalena ALBU

Grafica de Roca (Agero)

 

 

BASARABIA – pământul pe care secera ascuţită a morţii a sugrumat firul atâtor destine neâmplinite…

BASARABIA – locul unde lacrima cerului îşi răsfrânge tăcut durerea în obrazul brăzdat de ani al lutului strămoşesc, iar soarele răsare din veşnicia lui fixă spre a-şi găsi asfinţitul în arşiţa osemintelor colbuite de timp şi de istorie…

 

„Viaţa fiecăruia, spune Poetul, este, mai mult sau mai puţin, o ruină printre ale cărei dărâmături trebuie să descoperim ceea ce Omul ar fi trebuit să fie.” Dar noi, cu vibraţia pătimaşă a păcatului din sânge şi cu nestatornicia puţinului de suflet rămas neostoit în inimă, ne trecem singuri şi firavi prin albia propriului destin, ca să murim în fiece zi şi în fiece noapte cu intensitatea cu care ne topim luminile sorţii în potopul de întuneric al anilor nemilos de crânceni…

 

Se pare că binele şi răul se află, uneori, atât de aproape unul de altul, încât ajung să fie asemănătoare, la un moment dat, cu două linii concurente care, deşi pornesc din origini diferite, sfârşesc prin a se găsi în acelaşi punct, încât totul devine, între faliile trecerii de aici, întocmai unei geometrii ascunse a umbrelor firii, care zboară şi plutesc în văzduh ca un vis căutând împlinirea.

 

În multul de vreme pe care Dumnezeu ni l-a dăruit cu dragoste spre a fi noi înşine, tăvălugul greu al tancurilor cotropitoare a încercat să şteargă din pântecele rotund al conştiinţei ideea fundamentală a obârşiei noastre spirituale, aceea că, oriunde ne-am găsi, de o parte ori de alta a curgerii unei ape, noi, Românii, nu suntem altceva decât urmă milenară de talpă geto-dacă şi sunet neadormit de corn muşatin. Trunchiul viguros al naţiei române din stânga şi din dreapta susurului de Prut a fost să fie înjunghiat de atâtea ori la fiece pas al istoriei sale vitregite de gloanţele ucigaşe ale dictatelor străine, iar litera vechilor de Dumnezeu date cazanii îngropată cu vădită cruzime în timpul descompus al uitării de către ordinele barbare din lagărele de concentrare imperialiste.

 

Mulţimea de suflete ştefane, căzute pentru nesupuşenie slugarnică în anii din urmă ai istoriei noastre, s-au dăruit exemplar pe ele însele şi îndeajuns de mult săgeţilor otrăvite ale morţii, pentru ca unitatea şi independenţa statală să nu mai sufere iară lanţul de îngenunchieri forţate în faţa sorţii amare. Să nu fi înghiţit pământul reavăn al Moldovei atâta sânge nevinovat şi „judecăţi de valoare” emise sub presiunea armelor să nu fi rănit ele trupul obosit de lupte şi de ciuntiri repetate al Basarabiei, pentru ca această ţară să se afle, încă, sub teroarea ideii de a nu fi, o dată pentru totdeauna, stat suveran românesc, stăpân pe sine însuşi, pe cultura şi pe istoria lui, pe limba înaintaşilor săi, neaservit altor structuri ideologice care au îndrăznit să-i şteargă din memoria colectivă, bucată cu bucată, paşii solizi ai civilizaţiei sale îndepărtate ?!…

 

Tributul de carne şi de aur smuls nouă cu atâta sălbăticie de către vecinii aflaţi geo-politic la toate întretăierile de drumuri ale istoriei nu a fost el, oare, îndeajuns ca să „plătim”, o dată pentru totdeauna, dreptul nostru la libertate şi la fiinţă naţională, în faţa forţei unui destin configurat, de-a lungul trecerii timpului, de către iresponsabile puteri decizionale de conjunctură cu uşurinţa copilului care trage, la întâmplare, o dungă cu băţul în nisip ?!… Să se fi înfipt pumnalul durerii atât de puternic în osul neamului românesc de dincolo de Prut, încât verbul „a răsări” să nu îşi mai găsească, niciodată, semantica lui precisă şi stilizată în scrisa oricărui român dornic să glăsuiască în limba strămoşilor lui algoritmia focului său interior ?!…

 

Nu e de ajuns, oare, că ţărâna Moldovei, spulberată năvalnic de vânturile istoriei nedrepte şi controlate haotic de structurile politice din afara graniţelor sale, a răbdat şi continua să rabde defaima numelui de a fi pământ românesc, în ciuda faptului că tânguirea jalnică a bocetului mioritic ori profunzimea aparte a versului eminescian pătrund în tot locul atât de la fel şi de unic?!…  

 

Basarabia – spaţiul unde pâinea se aşează, în fiecare zi, pe ştergarul suferinţei, iar tăcerea este singura cale de a vorbi corect româneşte… Limba naţională a devenit cu timpul un soi de încâlceală lingvistică primitivă, din meandrele căreia cu greu mai poţi ieşi… Abecedarul primelor semne latine aproape că nu există nici astăzi în casele copiilor de dincolo de Prut…

 

Cotitura anilor ’90 avea să însemne punctul de inflexiune decisiv gravat pe frontispiciul cărţii de istorie a Moldovei. Nicicând cuvântul suveranitate nu fusese mai abitir aşezat în urletul dezlănţuit al mulţimii, ca pe 27 august 1991, când firul  evenimentelor din Basarabia se depăna, parcă, mai cu repeziciune din ghemul încâlcit al destinului său.

 

Eminescu şi domnitorul muşatin de la Putna au reprezentat şi atunci, şi vor reprezenta întotdeauna, reperele axiologice fundamentale ale românităţii basarabene. Eminescu – geniul nespaţiului şi al netimpului lumesc, lumina fiinţei şi a nefiinţei la un loc, a fost, este şi va fi sinonimul fără de vreme al sufletului încarcerat sau nu al tuturor celor aflaţi pe oricare margine de pământ românesc…

 

„Răsai” din verdele grâului şi din durerea lacrimei era ruga înălţată în acei ani altarului veşnic al limbii române de către Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Focul neintrerupt al stăruinţei în absolutul iubirii unice este ceea ce a făcut din aceste două personalităţi creatoare singurul licăr spiritual in biserica sufletului acelor vremi, care a sfâşiat frontierele absurdului istoric şi a aprins flacără eternă cuvântului din care a luat plămadă spre coacere şi devenire.

 

Augustul lui 1991 putea să aibă o altă soartă. Dar, încă o dată, a câta oară, însă, destinul, crud sau nu, a dorit ca Moldova să mai aştepte puţin. Faptele acelui an au dat doar semnalul unei bătălii, care avea să moară din faşă cu dispariţia tragică, într-un dubios accident rutier a soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici.

 

Oare, bucuria de a-ţi cânta sufletul în armonia propriei tale limbi, să ajungă să fie punctul final al unor destine aflate pe panta suitoare a parcursului lor firesc ?!… Chiar se poate trage linie şi constata că bătălia pentru libertatea de a fi tu însuţi în ţara de baştină, la finele a două milenii de la naşterea christică şi în condiţiile unei mentalităţi social-politice şi culturale avansate, nu reprezintă nimic altceva decât semnul distinctiv al căderii în prăpastia nemiloasă a morţii şi atât ?!… Câte jertfe fără de rost ar mai trebui să existe pe drumul zăgăzuit al istoriei românilor, pentru ca specificul nostru să intre, o dată pentru totdeauna, pe făgaşul său rânduit şi câtă roşeală de sânge ar mai fi necesar să înghită între clipocelile lor tânguite Prutul şi Nistrul, pentru ca Basarabia să fie într-un final declarată stat românesc de sine stătător, iar locuitorilor ei să li se spună ceea ce sunt, de fapt, de sute şi sute de ani, ROMÂNI ?!…

 

Poezia spiritului românesc în Moldova este în totalitate astăzi înecată în sunetul diabolic al întunericului contemporan. Ceaţa hidoasă în care se trăieşte dincolo nu se leagă nicicum de izvoarele muzicii interioare a verbului eminescian, totul plutind într-o lehamite a existenţei de unde cu greu se mai poate ieşi.  

 

Nimic mai sfânt ca dangătul de clopot de la Mănăstirea Sucevei, care trezeşte din străfunduri sufletul muşatinului odihnind într-ânsa, pentru ca el să fie auzit cu desluşire,  în cele mai intime profunzimi ale sale, şi pe celălalt mal românesc.

 

Sufletul Doinei şi al lui Ion Aldea Teodorovici, amândouă ucise în numele ideii de a fi ROMÂN, zăbovesc şi acum printre noi în murmurul teiului eminescian şi-n frunza, care plânge în taină sacrificiul lor absolut...

 

Câtă apă va scălda, pentru eternitate, malurile obosite ale Prutului însângerat şi câtă ţărână va fi dusă de vânturi din ogorul ştirbit al Moldovei, pentru ca Dumnezeu să şteargă lacrima durerii de pe obrazul pălmuit de mâna care a făcut să înceteze definitiv glasul acestor doi artişti singulari ai limbii si spaţiului românesc ?!…

 

Câtă noapte va alunga umbrele înserării şi cât răsărit se va aşeza molcom peste taina fără sfârşit a trecerii lor atât de scurte ?!… Câte păsări nu-şi vor frânge aripile în bezna tăcerilor fără de capăt şi câtă zădărnicie nu va curge pe apa timpului, până când va veni şi clipa cea din urmă a regăsirii în Dumnezeul uitat si schingiuit zadarnic ?!…

 

Câtă durere va umple vadurile moldave, până când se va ajunge la dimensiunea conştiinţei că aici şi dincolo nu există şi că Cel de Sus a izvorât din Fiinţa Sa Prutul, nu pentru a semăna moarte, ci pentru a naşte Iubire ?!… Dumnezeu stie si numai El...

 

MAGDALENA ALBU

Iunie, 2009

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com