HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

BISERICA OLARI – Corul ORFEU,

Dan PURIC ŞI CULTURA ROMÂNĂ

 

Preot Vasile MARINESCU

 

Sub bagheta măiastră a Domniei Sale, Domnului Profesor Academician Gheorghe Păun, Clubul Iubitorilor de Cultură din Curtea de Argeş, a fost găzduit pe 28 iulie 2010 între orele 1600-1830, în curtea Bisericii Olari. Este o mare onoare pentru noi când se întâmplă acest lucru şi ţin să mulţumesc şi pe această cale tuturor invitaţilor care au participat. Ţin să mulţumesc de asemenea Corului „Orfeu”, Corului de copii din Comuna Corbeni şi autorilor care ne-au prezentat două cărţi deosebite : „Monografia Comunei Nucşoara – judeţul Argeş” – autori: Preot, Ion Oprescu şi Învăţător, Lică Retevoi, şi „Însemnări amânate” – Poeme” – profesor Ion Vlădău. Tulburat şi profund emoţionat de piesele executate de Corul „Orfeu”, ştiind că în program urmează să dezbatem şi poezie, (volumul domnului profesor Ion Dudu Vlădău), mi-am amintit de cuvintele lui Cioran : „în afară de muzică, poezie şi mistică, totul e eroare şi minciună”. Cine ştie, poate se va ivi vreo ocazie să vorbim şi despre mistică. Mă voi opri puţin asupra poeziei d-lui profesor Vlădău, profesor de Limba Română, pe care-l preţuiesc mult şi-l cunosc din perioada anilor `70, când preda Limba Română la Şcoala Generală din satul meu natal Cărpeniş.

 

Poezia profesorului Ion Dudu Vlădău, cum foarte bine spune ing. Ioan Pavel în – Cuvânt înainte – , are ceva „din duritatea granitului şi din sensibilitatea florii de colţ”. Vă invit să citiţi din acest volum „Biruintă de rostire”, „La Marea Egee”, În razele câtorva clipe”, „Actorii” şi e suficient ca să realizaţi că autorul posedă toate instrumentele pentru a-şi permite să scrie poezie de mare calitate. Personal, mărturisesc că cel mai mult mi-a plăcut „Actorii”. De ce ? Fireşte, pentru că iubesc teatrul şi filmul, pentru că această poezie ne invită să gândim la marile spectacole, la marile filme, la marii actori şi la marile roluri interpretate de ei. Citind poezia „Actorii”, m-am repezit la cartea jurnalistei RHEA CRISTINA „22 de martori la Destin” şi am recitit interviul pe care jurnalista i-l lua actorului Dan Puric în 2000. Iată câteva fragmente din acest interviu :

 

„RHEA Cristina : Ce reprezintă pentru dumneavoastră cuvântul „teatru” ?

Dan Puric : Efortul zilnic de a-mi recupera inocenţa .

 

RH. C. Ce înseamnă pentru dumneavoastră a face artă ?

D.P. (…) Toată viaţa lui artistul face efortul de a ajunge „dincolo” pe cont propriu şi, întors de multe ori cu aripile frânte, lumea îl găseşte zdrobit, dar cu un bulgăre de diamant în mână. (…). A face artă înseamnă a dărui omului o altă lume, care să-i permită să se înalţe, să se desăvârşească, să-şi depăşească condiţia comună şi să se racordeze la Divin.

 

De aceea, pentru mine, artistul este păstrător al Fiinţei. El o apără de „meteorologia” istoriei, o smulge din contingent şi-o aşează de fiecare dată în cuierul eternităţii. A face asta denotă şi o alchimie. Acea putere magică de a transforma noroiul în aur. Şi aici aş vrea să-l citez pe Reiner Maria Rilke care spunea că „omul este risipitor de tristeţe” ; deci, printr-o polaritate a spiritului, artistul este cel care o adună şi o dăruieşte înapoi omului sub formă de bucurie.” k

 

Şi acum, iată câteva fragmente din poezia „ACTORII” :

„Haideţi să ne fie clarificator : cine a zis că mor actorii,

A greşit grav !… Fiindcă marii actori, coloşii interpretării de graţie,

Nu mor niciodată ! Ei se retrag tăcuţi dincolo de replici şi decor,

Pe neaşteptate, însinguraţi, sau asistaţi de martori ca noi …

Îşi interpretează desăvârşit ultimul rol, al propriei fiinţe,

Şi pleacă… Ai lor şi, noi, spectatorii, îi petrecem în linişte cernită,

Ştim că n-o să-i mai vedem pe scenă cât mai avem de trăit …

Se duc grăbiţi de ardere măiastră şi au neapărată cerinţă de odihnă –

(…) Au obosit peste măsura uzurii, pentru că au trăit multe vieţi ;

Pe lângă vârsta lor, ei îşi adaugă vârsta persoanelor trăite,

Anii le sunt de ordinul miilor, greu de calculat în mod obişnuit …

Este fapt sigur că actorii trăiesc cel mai mult din lume !…

Ceea ce se ştie încă puţin despre ei, este că se şi întorc …

Da, în calitate de cei mai avizaţi spectatori, fireşte ;

Iau loc în sală şi aplaudă cu toţi oamenii …

Când au venit de s-au aşezat, nimeni n-a aflat să spună

Cine sunt aceea în primele rânduri, pe locuri rezervate.

Nu lipsesc nicidecum, fiindcă acum trăiesc ei viaţa lor adevărată !…

(…) Actorii, magnificii noştri actori, nu mor niciodată ! …

 

Spuneam că mi-a plăcut cel mai mult această poezie ; rectific, spunând că mi-a plăcut extraordinar, şi mi-a umplut sufletul de o „LUMINĂ” care vindecă ! … De ce sunt ei magnifici ? De ce sunt nemuritori ? Autorul, Domnul Vlădău, o spune cel mai bine în această poezie închinată marilor actori, dar, cu îngăduinţa dumneavoastră, doresc din tot sufletul să vin şi eu cu câteva exemple concrete despre nobleţea, suferinţa şi grandoarea actorilor de teatru şi de film. Mă gândesc în primul rând la Laurence Olivier, unul dintre cei mai mari actori ai lumii, care a primit titlul de baronet – SIR –.  În „Othello”, după ce rosteşte monologul „A fost odată un om …”, spectatorii au aplaudat 30` fără întrerupere ! Să nu uităm că spectacolul shakesperian avea loc în Londra ; să nu uităm că englezii sunt oamenii care se uită la ceas foarte des şi că după un spectacol se grăbesc să prindă metroul !… Ei bine, de data aceasta, ei, care sunt foarte glaciali, au fost atât de entuziasmaţi încât au uitat de timp !…

 

Sau, tot un gigant al teatrului englez (îmi cer iertare că nu-i ştiu precis numele şi nu vreau să greşesc) care, tot în rolul lui Othello, dar, jucând cu totul altfel faţă de Laurence Olivier, tot în finalul piesei, după ce o omoară pe Desdemona şi după ce rosteşte monologul „A fost odată un om …”, de data aceasta, spectatorii au avut o reacţie uluitoare : au rămas pur şi simplu câteva zeci de minute   într-o tăcere de mormânt, numai într-un târziu părăsind sala, învăluiţi în aceeaşi tăcere ! … Dar, de ce să mergem aşa departe ? De ce să nu amintim pe marii actori români ? Doar sunt atât de mulţi ! Vin doar cu câteva nume, nume emblematice : Gheorghe Cozorici, George Vraca, Geo Barton, Marioara Voiculescu, Calbureanu Gheorghe Constantin, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Ştefan Iordache, Florin Piersic, Ilarion Ciobanu. Să ne amintim de Marioara Voiculescu, de pildă (1884-1976). A avut o prestigioasă activitate teatrală şi cinematografică. A refuzat să joace în piese comuniste… şi fireşte, a fost dată afară din Teatru. Dintr-o femeie foarte bogată, (avea o adevărată colecţie de bijuterii) în anii `50, erau zile când nu avea ce să mănânce !…Zaharia Stancu – supus credincios al Partidului – a dat-o afară într-o seară din casa unor colege ale ei, unde fusese invitată. A fost ridicată la rangul de „Mareşală” a Teatrului.

 

Fiecare are povestea vieţii lui. Mă voi mai opri la un singur nume, la Ştefan Iordache; dar, de data aceasta, o invit pe Doamna Ludmila PATLANJOGLU să ne vorbească, pentru că în 2008, la „Curtea Veche” i-a apărut o carte despre marele nostru actor.

„Băiatul plecat din Rahova şi ajuns în „jilţul” lui Hamlet, avea aristocraţia în sânge.

 

(…) Camera în care dormea era plină de icoane. Pe scenă l-a întruchipat pe Iisus în „Maestrul şi Margareta”. O trăire extraordinară, ca şi credinţa, despre care prefera să vorbească prin tăcere. (…) Jocul său crud, pe viaţă şi pe moarte, din „Viziuni flamande”, impresionează publicul şi critica la prestigiosul Festival Internaţional de la Nancy. El este apreciat ca o lecţie de teatru de Eugenio Barba şi celebra sa trupă de la Odin Teatret. Recitalul din Hamlet îl postulează în elita marilor actori shakespearieni, presa din străinătate, comparându-l cu Laurence Olivier şi Innokenti Smoktunovski.  (…) Este liderul unei generaţii care „priveşte înainte cu mânie” – şi înainte şi după `89. Împreună cu reprezentanţii ei, „independenţi, intelectuali, impertinenţi”, s-a opus dictaturii şi demagogiei, anulând prejudecăţi, mentalităţi „artistice”, ideologice. (…) Numele lui este o emblemă. Acelaşi cu al Arhidiaconului Ştefan, întâiul mucenic creştin. Stephanos – în limba greacă – înseamnă „coroană”, cea cu care erau încununaţi învingătorii. m

 

În cartea Doamnei Ludmila este prins şi acel S.O.S. al marelui actor rostit la T.V.R. în 25 decembrie 1989 pentru poporul român. Redau o parte din el : „Stimaţi concetăţeni. La mulţi ani ! Sunt Ştefan Iordache – actor la Teatrul Mic. Fac această precizare pentru cei care mă privesc acum şi care ar putea să nu mă cunoască foarte bine: de mult nu am mai apărut pe micul ecran, nevrând să mă fac părtaş la siluirea, la distrugerea limbii române (…). Baricada mea a fost scena teatrului românesc, iar stindard mi-a fost slujirea culturii româneşti, care este simbolizată în albastrul drapelului nostru, albastru ce înseamnă şi ridicarea spre înălţimi a spiritului uman. Nu vreau să mă gândesc la trecutul negru de care ne-am despărţit. Mă gândesc cu speranţă la viitor. Cred că va trebui să muncim enorm pentru a acoperi acest gol care a fost lăsat moştenire culturii româneşti. Această eliminare programată a personalităţilor, a posibilităţilor de afirmare a individului. Nu ne-am născut în colectiv, ne-am născut liberi şi, apoi, încet, încet, am devenit o turmă păstorită aşa cum bine ştim. Va trebui să ne reconsiderăm eroii. (…) Mă gândesc cu speranţă la viitor, dar şi cu îngrijorare. Ne trebuie multă luciditate. Există pericolul să apară noi demagogi, falşi lideri, oameni care să se priceapă la toate, poate şi provocatori. Trebuie să fim atenţi, in acelaşi timp, să nu cădem în păcatul de a îndepărta oameni valoroşi, oameni care pot ajuta cultura română, naţiunea română prin priceperea lor. (…) Nu-mi i-au nici un angajament. Nu mi l-am luat niciodată. Voi exista ca şi până cum pentru teatrul românesc, pentru poporul meu. Mulţumesc celor care mi-au dat posibilitatea să comunicăm acum, adică celor care şi-au jertfit viaţa pentru noi. Dumnezeu să-i odihnească !” Ştefan IORDACHE – 25 dec. 1989

 

* * *

 

La 14 ani după decembrie `89, iată ce-i mărturisea maestrul Ştefan Iordache D-lei Ludmila, autoarea acestei cărţi : „…există un dezinteres total al celor care ne conduc, faţă de teatru, de cultură. Multe partide politice atrag actori de partea lor. Binenţeles, pentru propagandă electorală. Apoi îi uită. Cei care ne conduc, nu prea vin la teatru, nu prea se înghesuie să ne întrebe ce mai facem. Eu nu mă plâng. Am fost liber întotdeauna, şi înainte de`89, şi acum. Pentru că mi-am creat această libertate. „credeţi, şi Adevărul vă va elibera !” – spune Iisus. În afara acestei chemări către îndumnezeire, nu există libertate, ci numai libertăţi parţiale pe care le cucerim”.

 

Şi ar mai fi ceva. O întâmplare pe care marele actor Ştefan Iordache i-o povesteşte Doamnei Ludmila, întâmplare consemnată la pag.310, pe ultima filă din această carte memorabilă.

 

„Legat de glorie şi eşecuri, aş vrea să-ţi spun o întâmplare care mă obsedează. E vorba de un domn. L-am văzut prima oară în Piaţa Amzei, în faţa unei vitrine cu mezeluri. Elegant, cam de şaizeci de ani, costum închis la culoare, cravată, părul ondulat, ras proaspăt, şi cu o privire care venea de foarte departe. Era primăvară, se apropia Paştele, şi imobilitatea lui în acel furnicar de lume cu sacoşe, plase, pungi, mi-a atras atenţia. Mi-am văzut şi eu de treburi şi, cu timpul, l-am uitat. Iarna,   l-am zărit în dreptul aceleiaşi vitrine din Piaţa Amzei. Avea un palton elegant, nimic pe cap. Fascinat de ochii săi, nu mă uitasem niciodată la picioarele lui. Am făcut-o atunci. Lângă pantofii bine lustruiţi, era o pălărie frumoasă în care zăceau şifonate, câteva hârtii de cinci sute şi o mie de lei. Când m-am aplecat să-i pun şi eu ceva, am văzut un mic carton pe care scria: „un fost artist”. Nu-l cunosc. Nu l-am întrebat nimic – cine e, de ce face ce face – dar, nu ştiu de ce, de când i-am văzut pălăria de pe jos, mă rog cu spaimă:„Doamne, cât sunt sănătos şi în putere, ţine-mi pălăria pe cap.”p

Actorii, magnificii noştri actori ! …

 

Epilog

 

Aşa cum a dorit, şi-a privit moartea în faţă. A cerut să i se aprindă o lumânare. A plecat la Domnul într-o zi mare – 14 septembrie2008 – Înălţarea Sfintei Cruci. O zi a durerii, a Răstignirii, dar şi a Luminii, a bucuriei Învierii.

 

* * *

 

De asemenea, vreau să-i mulţumesc din suflet Doamnei Paula Fulga – Ikebana – pentru aranjamentul floral pe care ni l-a oferit cu această ocazie atrăgându-ne atenţia că într-o lume a artificialului şi a minciunii, e foarte important să rămânem naturali, precum florile adevărate. Referitor la aceasta, îmi amintesc de o poveste arabă care este consemnată într-o carte a lui Jean-Claude Carričre. Se spune că regina din Saba se întâlnea uneori cu Solomon, cu care se întreceau în înţelepciune. Odată, primind vizita lui Solomon, l-a pus la o grea încercare. L-a dus într-o încăpere a palatului unde meşteri iscusiţi umpluseră totul cu flori artificiale. Părea o pajişte minunată, unde felurite flori, care de care mai parfumate şi mai colorate, se legănau uşurel, clătinate de o briză tainică. Iată despre ce e vorba, i-a spus regina. Una dintre aceste flori, doar una, este adevărată. Mi-o poţi arăta ? Solomon şi-a ascuţit toate simţurile, şi-a pus la încercare toată puterea gândului, dar… zadarnic.

- Căldura din această încăpere este prea mare, a spus Înţeleptul, care asudase din belşug ; te rog să porunceşti unui servitor să deschidă o fereastră. Regina a poruncit să se deschidă ferestrele.

- Iată floarea cea adevărată a spus regele după câteva clipe.

 

Nu se înşela. O albină care intrase pe fereastră, după câteva rotocoale, se aşezase pe singura floare adevărată. Comentatorii acestei poveşti spun : Dacă e greu să fii Solomon, este şi mai greu să fii albină. Dar cel mai greu şi mai greu este, întotdeauna, să fii floare adevărată.

 

* * *

 

Încă o dată adresez din suflet mulţumiri celor care au participat şi-i îmbrăţişez cu toată dragostea.

 

Pr. Vasile Marinescu –Biserica Olari

Curtea de Argeş – august 2010

 

Note :

j RHEA CRISTINA – „22 de martori la Destin”, Ed. Curtea Veche, Bucureşti – 2000 ; p.264

k Idem ; p. 267.

l Ion Dudu Vlădău – „Însemnări amânate – Poeme”; Ed.Ars Docendi, Bucureşti–2010 ; p.25

m LUDMILA PATLANJOGLU – „Regele Scamator ŞTEFAN IORDACHE”; Ed. Curtea Veche, Bucureşti – 2008 ; pp. 7, 8, 9.

n Idem pp. 95, 96.

o Idem p. 97.

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com