HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Călătorind prin România

În curtea casei părinteşti a lui Brâncuşi

 

Dr. Kamenko M. Markovic (Niş, Serbia)

 

Când în acea dimineaţă am pornit spre Hobiţa, pentru prima dată mă cuprinse o nelinişte şi când am ajuns şi am intrat în Hobiţa, pentru prima dată eram cu totul entuziasmat în România. O fi fost oare impresia trecutului strălucitor al acestui orăşel de meşteşugari, sau doar bucuria am ajuns la locul de naştere al maestrului meu preferat, Brâncuşi, sau pur şi simplu încântarea voi vedea din nou casa unde s-a născut şi unde a trăit până la plecarea lui la şcoală în Craiova.

În curtea frumos aranjată al casei părinteşti a lui Brâncuşi m-a aşteptat „o gospodină” primitoare. Vizităm casa şi privim cu atenţie fiecare obiect şi detaliu al acesteia. Eu sunt familiarizat cu toate acestea, le-am văzut de cel puţin treizeci de ori. Mă uit la toate cu aceeaşi pasiune, şi simt aceleaşi vibraţii în piept pe care le aveam când pentru prima dată am venit aici în urma cu treizeci de ani. Casa e făcută din grinzi de lemn cioplite, are trei camere şi un pridvor din lemn, acoperit pe axa longitudinală. În fiecare din cele trei încăperi se intră din pridvor, a cărui podea e făcută din cărămizi nearse.

Camera din mijloc e cea mai mică şi cea mai întunecată. În această încăpere, de-a lungul zilei, se strângea toată familia şi lua masa. Tot aici se lua şi cina. Masa care slujea la luarea prânzului şi a cinei este joasă şi rotundă şi aşa sunt şi scaunele fără spetează, aranjate în jurul mesei. Aici e şi soba pe care se gătea. De lanţuri e atârnat un ceaun în care, în fiecare zi, se făcea mămăliga. Pe lângă uşă se află cuptorul văruit din cărămidă. Ulcioarele şi vasele emailate stăteau pe o poliţă de lemn fixată cu cuie de perete. După cina, în această cameră dormeau părinţii lui Constantin, Nicolae şi Maria.

În partea stângă a acestei camere se află cea mai mare odaie. Este un fel de cameră de oaspeţi. În ea se află un pat cu perne brodate, în timp ce pereţii sunt acoperiţi cu covoare cu forme geometrice stilizate. Mie mi-a plăcut cel mai mult lada de zestre, toată sculptată în lemn, în care se păstrau hainele de sărbătoare pentru praznice. Pe lângă fereastră, unde e cea mai multă lumină, e pus un război de ţesut. La un pas, doi de el e o bancă de lemn şi două scaune. Podeaua este acoperită cu un fel de tapiserie. În această cameră, la patru zile după Întâmpinarea Domnului în anul 1876, Maria Brâncuşi, pe numele de fată Diaconescu (1851-1919) i-a născut lui Nicolae - Radu Brâncuşi (1833-1885) modestului plugar din Hobiţa, pe fiul Constantin.

Cronicarii au scris iarna aceea a fost extraordinar de friguroasă şi cu multă zăpadă. Aceasta nu trebuie să mire pe nimeni, deoarece doar la patru kilometri de aici se ridică spre cer, un impunător masiv muntos. Aceştia sunt Carpaţii sud-estici, împărăţia veşnică de gheaţă, zăpadă, a urşilor şi lupilor înfometaţi. În acea zi de august, Carpaţii acoperiţi de ceaţă, aveau o culoare violetă palidă.

La dreaptă camerei de zi e aşa-zisă camera a copiilor” mai mică şi un pic mai întunecată decât camera de oaspeţi, pentru că are o singură fereastră, spre est. Aici dormea Constantin cu fraţii lui, Ion, Vasile, Grigore, Gheorghe, Dimitrie şi cu sora Eufrosina. Fraţii dormeau pe podea, pe o saltea de paie, iar sora în pat. Astăzi, în cameră se află un pat, o bancă de lemn, două scaune fără spetează, o cutie de lemn în care sunt dălţi de diferite dimensiuni şi câteva ciocane de greutate diferită, şi pe perete, lângă fereastră, un cuier de lemn şi o cofă de lemn pentru apă, legată cu o sfoară de un cui de lemn. În partea stângă a uşii este o poliţă mică din lemn de brad, de culoarea tutunului.

La umbra părului bătrân, la doi, trei paşi de fântână, stăm pe butuci şi ne bem cafeaua, şi povestim. La un moment dat, gazda mea se ridică şi îmi spune că va trece puţin pe la ea pe acasă. Se întoarce într-o clipită, purtând în mâini un coş alb împletit, din nuiele. Din el scoate un vas plin cu fructe, două sticle de vin şi o fărfurie cu brânză. Când din nou s-a aşezat la masă, în ogradă au intrat patru femei şi doi bărbaţi. Pe toţi îi cunoşteam. Unul dintre ei, un mustăcios vânjos, a legat calul, nu departe de casă, şi l-a lăsat să pască. Căruţa bine încărcată, la care trăsese până atunci şi arşiţa de august, i-au luat calului toată puterea, şi nu mai are nici dorinţa să pască iarba, abia se ţine pe picioarele uscate, în aburii de sudoare, la umbra unui castan. Mustăciosul se aşeză la masă, tuşeşte, râde, cu gura ştirbă, ia sticla şi toarnă vin în paharele de sticlă cu fundul gros. Apoi se ridică, îşi face cruce, salută, se uită la mine şi spune: „Tu eşti de-al nostru şi dacă eşti sârb. Ţie îţi place de Brâncuşi”. Toţi sorbim vinul negru şi tare.

După prânz, când arşiţa s-a mai potolit puţin, m-am întors la Târgu Jiu, şi m-am dus la biserică Sf. Apostoli Petru şi Pavel. L-am rugat pe preotul pe care îl cunoşteam de mai demult să mă lase să fotografiez iconostasul.

-          Nu e chiar după regulă, spune, dar mie place Serbia, ruda mea stă la Alibunar. El e popă.

Şi într-unul din cele mai frumoase parcuri pe care le-au văzut ochii mei, acolo unde horticultura „nu a chinuit” copacii, aşa cum s-a întâmplat timp de decenii în parcurile franţuzeşti, în Târgu Jiu participanţii la cel de-al XIV-lea „Simpozion internaţional de sculptură”, la umbra castanilor seculari, a frasinilor şi stejarilor, sculptează marmora, adâncesc lemnul de nuc, cântă şi povestesc despre Constantin Brâncuşi.

În acelaşi timp, la Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Craiova, profesori universitari prin ramele groase ale ochelarilor lor îşi citeau referatele pregătite zile la rând pe tema: „Naţional în arta lui Brâncuşi”.

Pe zi ce trece, şirul de evenimente e acelaşi: când cel de la tribună termină cu citirea referatului, îşi dă jos ochelarii şi-i invită pe cei prezenţi la schimbul de opinii. Tema e destul de largă şi de inspirată, iar numărul celor care îşi expun observaţiile la teza expusă, se rezumă la câţiva dintre ei.

De vreo câţiva ani, în august, fac acelaşi itinerar: Târgu Jiu – Craiova. Craiova e centrul industrial, economic şi spiritual al regiunii Oltenia. Acest frumos şi vechi oraş e cel mai frumos primăvara, când totul miroase a flori de salcâm. Dar mediul său nici de departe nu mai e aşa de poetic cum l-au văzut ochii lui Constantin Calafateanu (1911- 1987), unul dintre cei mai buni expresionişti din arta românească. Pânza lui Calafateanu – Panorama Craiovei, o păstrează muzeul din Craiova. Dar ea miroase puţin a Paris şi a atelierul lui André Lhote, în care acest român a studiat o perioadă pictura.

La Târgu Jiu, omul îndrăgostit de frumuseţe, nu poate să-şi desprindă ochii de la sculpturile lui Brâncuşi, de la Poarta sărutului, Masa  tăcerii şi Coloana infinitului, care împreună alcătuiesc cel mai fermecător, poetic şi grandios complex sculptural realizat vreodată în istoria omenirii.

            Pe străzile vechi, înguste şi curate fierbe viaţa românească de seară, nu tocmai uşoară.

De-a lungul primăverii, verii şi toamnei, acest oraş e grădina românească cea mai frumoasă şi un muzeu de sub acoperişul cerului.

 

Dr. Kamenko M. Markovic (Niş, Serbia)

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com