HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Carmen Tania Grigore īn dialog cu Alexandra Wilson-Noica

Paşi spre comoara din suflet -

fragment din cartea cu acelaşi titlu editura Lorilav, Buzau, 2010

 

Am pierdut noţiunea de timp, de spaţiu; sunt parcă pe o insulă spirituală, descălţata de urma terestră.  Cāteva miresme īmi amintesc de toamnă.  Din cerul solzos, lenevit, pāntecos, cāţiva pescăruşi īmi trimit semnale cifrate.  Īn acest decor, īn această zi anume creată apropierilor, am lansat ideea unor convorbiri cu doamna Alexandra Wilson-Noica , pe care eu le-aş numi... Paşi spre comoara din suflet.

 

„Viaţa se petrece īn salturi, ca pe front;

fii pregătit să īnfrunţi greutăţile exterioare

cu un bun şi activ echilibru interior”.

Constantin Noica

 

Carmen Tania Grigore: Stimată doamnă Alexandra Wilson-Noica, pentru cei care nu au citit cartea de memorii scrisă de d-voastră, vă rog să ne spuneţi cāte ceva despre originile părinţilor d-voastră şi  modul īn care s-au cunoscut:

Alexandra Wilson-Noica: Părinţii mei s-au cunoscut din copilărie. Mama locuia īn Sinaia, cu părinţii ei.  Tatăl ei era englez şi mama saşă şi ei aveau un hotel numit Vila Carola, după bunica mea – acest nume se mai vedea īncrustat pe vilă īn ’95, prima dată cīnd m-am īntors īn ţară după 40 de ani de la plecare. Tatăl meu venea acolo, la munte, cu părinţii lui, īn vacanţ㠖 mama şi tata s-au cunoscut de atunci, cānd erau copii de vreo 10 ani. Au rămas prieteni buni toată viaţa, īn ciuda suferinţelor prin care au trecut. 

 

 

Alexandra Wilson-Noica şi soţul

         

             – Cum a fost copilăria d-voastră?Unde v-aţi născut şi care sunt primele amintiri care vă vin īn minte atunci cīnd vă gīndiţi la tatăl d-voastră?

            – Sunt născută īn Braşov, fiindcă mama şi tata locuiau atunci īn Sinaia. Prima amintire ține de treptele de la casa din Sinaia! Aveam vreo doi -trei ani şi, bineīnţeles, totul părea enorm. Casa de care vorbesc este Vila Wendy, construită pentru mama de părinţii ei şi care are numele mamei mele scrisă de ea pe un perete, fiind clădită chiar īn faţa Vilei Carola. Aici am locuit īntāi pānă au venit comuniştii, după care ne-am mutat la Chiriac, unde tata avea o moşie de la părinţii lui. Nu-mi amintesc nimic din timpul cānd tata era lāngă noi, fiindcă el a fost trimis īn domiciliu forţat pe cānd eu aveam vreo patru ani. Copilăria mea mi s-a părut normală, că nu ştiam altceva. Am amintiri de vizite, la bunica mea paternă, şi de familie, venind la Chiriac, dar mai ales de la Andronache, lāngă Bucureşti, unde ne-am stabilit pānă am venit īn Anglia.

            – Deşi au divorţat de formă, din scrisorile trimise de C. Noica cercului de prieteni reise că se gāndea tot timpul la familie, la copii. Cum vă amitiţi acea perioadă, de după divorţul părinţilor? 

            – Divorţul nu ne-a afectat, īntāi fiindcă nu-mi dădeam seama că aşa au făcut, (decāt mai tārziu, cānd am īnţeles şi de ce) şi, īn al doilea rānd, deoarece am fost īntotdeauna iubită şi am acceptat situaţia ca pe ceva “normal”, timp īn care părinţii mei au rămas cu o prietenie remarcabilă.  Faptul că īi scriam lui tata şi  īl vedeam mereu īn vacanţele de vară m-a ajutat să am amintirile despre care am scris. 

            – Orice copil īşi visează īntr-un anume fel viitorul. Care erau visele d-voastră īn copilărie, īnainte de a părăsi Romānia?

            – Īn 1950, bunicii materni mai locuiau cu noi, la Andronache. Īn acel an ei au reuşit să plece īn Anglia, pe paşaportul englez al bunicului. Aveau 70 şi ceva de ani, erau īn vārstă cānd au plecat. Aşteptam cu nerăbdare scrisorile bunicii şi mă uitam la timbrul englezesc cu regina Elisabeta . Şi visam ... Īmi ziceam: Ce frumoasă şi ce fericită este că-i liberă! Īncepusem să-mi dau  seama că noi trăiam īntr-o ţară unde multe lucruri nu se permiteau şi unde ne era frică de toate. Visam la o libertate despre care  citeam numai īn basme sau despre care ne şoptea mama, ştiind că nu trebuie să vorbim de aşa ceva. Mă durea că nu puteam fi cu tata īn fiecare zi. 

            – Cum v-a schimbat venirea īn Anglia acele vise ale copilăriei?

            –  Amāndoi părinţii ne şopteau despre cum o să fie īntr-o zi cānd vom ajunge īn Anglia, ceva ce pentru mine era un vis pe care mi-l făuream prin ochii unui copil plin de idei romantice. Cānd am sosit la Londra, unde visele bineīnţeles s-au schimbat, căci au devenit realitate, iar locurile de care ne vorbea mama le vedeam cu proprii ochi, chiar dacă trăiam numai īntr-o cameră şi aveam foarte puţin bani, nu am fost deloc dezamăgită, deoarece o vedeam pe mama uşurată, ca şi cum s-ar fi lepădat de o haină de fier. Īncercam să simt ce īnseamnă să fii liber.

 

Ecoul trecutului

 

„Aspiraţi către o idee, īntr-o zi va da roade” - Constantin Noica

 

            – Sosirea īn Anglia a reprezentat practic o desprindere de trecut.  Ce ecou a lăsat īn sufletul d-voastră acele momente cānd īmpreună cu mama, şi cu fratele, Răzvan, īncepeaţi o nouă viaţă?

            – Desprinderea de trecut a fost dureroasă, dar şi īnsoţită de speranţe. Īn sufletul meu erau mereu prezente, ca un ecou, vorbele şi faţa lui tata, pădurea vizavi de casa de la Andronache, vizitele la Cāmpulung cu tata, familia de acolo şi tristeţea că nu ştiam dacă o să-l mai vedem vreodată pe tata. Visam, erau şi mai sunt momente de neuitat legate de momentul respectiv, precum acelea pe care le-am descris īn cartea mea.

            – Credeţi că viaţa a fost aspră cu d-voastră, că v-a răpit cumva tinereţea?

            – Prin iubirea, dedicaţia, ocrotirea şi marele sacrificiu făcut de părinţii noştri pentru noi, nu am simţit viaţa aşa de aspră, cum īntr-adevar era. Trăiam comoara speranţei pe care ne-o dădeau ei. Tinereţea mea este īmpărţită īn două, īnainte de 11 ani şi după 11 ani. Cea de dinainte are multe nuanţe, aceasta fiind trăită īn timpul lui Stalin, cānd restricţiile impuse de infernalul regim al comunismului trebuiau īnghiţite īn fiecare zi, la şcoală şi afară din casă. Numai faptul că părinţii noştri ne-au dat posibilitatea de a creşte cāt de normal  īn casă este cauza amintirilor frumoase  şi nu am simţit că tinereţea mea de atunci a fost total răpită. Singurul lucru pe care l-am regretat a fost faptul că nu am putut să cresc cu tata lāngă mine.

            – Iradiaţi o lumină şi o seninătate care exprimă o pace sufletească aproape īngerească. Cum de vi s-a reaşezat atāt de frumos sufletul, ce v-a ajutat īn momentele de mari īncercări prin care aţi trecut?

            – Ce să spun... Eu sunt cum sunt prin iubirea şi integritatea părinţilor mei. Credinţa īn Dumnezeu, īncurajată din copilărie, desigur, m-a ajutat īn momentele  cele mai grele din viaţă.

            – Īnsuşi tatăl d-voastră, marele filozof, era de un optimism desăvārşit. Cum v-a influenţat pe d-voastră acest lucru īn viaţă?

            – Mi-am trăit copilăria petrecută cu tata īn vacanţele de vară īn optimismul lui. El avea īntotdeauna un răspuns bun, nimic nu era imposibil de făcut pentru mine şi sigur că prin iubirea lui m-a influenţat să cresc uitīndu-mă mai mult la lumina vieţii şi potenţialul de a face bine ,īnvățānd astfel să  descopăr mai mult sensul meu īn viaţă.

            – Ce anume a ajutat-o pe mama d-voastră să-şi continue viaţa aici, īn Anglia, renunţīnd la a se recăsători ?

            – Mama a avut o viaţă plină īnainte de comunism Avea multe interese, cultură, muzică, artă, ski şi era de  o natură pozitivă şi plină de umor. Mama şi tata au avut o mare prietenie pe care şi-au păstrat-o de-a lungul vieţii lor.  N-a mai vrut să intre īntr-o altă căsătorie. A suferit prea mult.

 

Mirajul revederilor

 

„Īn avion, īn drum spre Londra, m-au podidit lacrimile; trăiam realul. Aveam să īntālnesc fiinţele reale din cuprinsul  vieţii mele  şi īn faţa lor eu īnsumi trebuia să fiu o fiinţă real㔠- Constantin Noica

  

            – La cāt timp după venirea īn Anglia l-aţi reīntīlnit pe tatăl d-voastră?

            – Prima dată cīnd l-am revăzut pe tata a fost īn Mai 1972 fiind după 17 ani şi cīnd locuiam īn Edinburgh. Copiii mei erau foarte mici aveau numai 2, 3, 4 şi 5 ani.

            – Vă rog să ne povestiţi puţin despre omul de zi cu zi, despre preocupările sale fireşti, despre felul īn care se interesa Noica privitor la viaţa d-voastră  aici īn Anglia.

 

            – Primul lucru pe care tata mi l-a spus este că nu vrea să ne plictisească cu filosofia lui. Vroia să trăiască cu noi şi cu copiii mei  zi de zi, făcīnd lucrurile normale, sculāndu-se, māncānd, ieşind la cumpărături, vizitānd prieteni, ocupāndu-se cu lecţiile de şcoală ale Anitei,  care īncepuse deja şcoala īn Edinburgh. Julia, Brian şi Angela erau īncă acasă şi el se distra cu ei.  Toate īl interesau. Mai tārziu, cīnd a venit a treia şi ultima oară la noi, copiii mei erau tineri adolescenţi de 14, 15, 16 şi 17 ani. S-a arătat foarte interesat de felul īn care se dezvoltă şi vroia să ştie ce gīndeau, cum vedeau viitorul lor, ce vroiau să facă īn viaţă. Totdeauna cīnd venea īn Anglia era fericit să trăiască viaţa fără schimbări, aşa cum ne-o desfăşuram noi, zi de zi. Sigur că filosofia lui, care era parte integrantă din el, se simţea īn felul īn care ne vorbea şi ne sfătuia cu aşa mare drag şi fericire .

            – Vă transmitea filozoful Noica din preocupările lui, din frămīntările lui? Discuta cu d-voastră despre cercul de prieteni, despre situaţia care era īn Romānia?

            – Niciodată nu am ştiut cīt de mult a suferit tata. Oricīnd īl vedeam era drăguţ, senin şi iubitor. Prin cărţi citite şi scrise după decesul lui am văzut ce mult a suferit. Asta m-a īntristat foarte mult, dar mi-am dat seama ce multă demnitate avea iubitul meu tată. Cīnd venea īn Anglia nu prea vorbea de prietenii de acolo, numai puţin despre familie, fiindcă era prea ocupat cu viaţa noastră. De tinerii din Romānia ne spunea cu tristeţe că nu au libertatea ca să īnveţe ce vor. 

            – Vă povestea despre perioada īn care a fost īnchis? Despre chinurile la care a fost supus?

            – Despre perioada din īnchisoare nu a vorbit cu mine, poate cu mama, dar totuşi puţin. Din cartea lui „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru” am mai aflat ceva.  Mi-a spus īntr-o zi că o să scrie o carte pentru noi, despre aceasta fiind vorba. Mama a tradus-o īn engleză, dar nu a fost īncă publicată. Poate īntr-o zi o să găsim o casă de editura aici care ar fi interesată. Tata nu ne-a spus niciodată despre chinurile pe care le-a suferit īn īnchisoare, numai prin cărţile altora am descoperit ce mult a suferit.

            – Cu mama d-voastră discuta despre astfel de probleme? Sau cu fratele Răzvan, respectiv cu părintele Rafail?

            – Cu mama discuta despre prietenii lor şi mai mult pe teme culturale, ea nu a ştiut exact cīte a suferit el. Deşi, probabil, īşi dădea seama, dar nu l-a īntrebat niciodată. Cu fratele meu Răzvan vorbea īndelung despre chestiuni spirituale, īncercānd să-l descopere astfel pe părintele Rafail şi să īnţeleagă de ce a devenit călugăr.

            – Referitor la fratele d-voastră, cum a luat hotărīrea de a se dedica vieţii de monah? Vă amintiţi ce părere avea tatăl d-voastră  despre acest lucru?

            – Tata a fost cam dezamăgit la īnceput, cīnd a auzit că fiul lui a renunţat la cariera academică. Dar, mai tārziu şi mai ales cīnd s-au īntīlnit şi au vorbit īmpreună, tata s-a liniştit. Fratele meu era la Paris, unde studia ca să intre la universitatea de medicină. Vroia să se facă doctor, īnsă şi-a regăsit ortodoxia īntr-o biserică romānească la Paris, a simţit că Maica Domnului īl cheamă să-şi regīndească viaţa. Cānd a ajuns la mănăstirea din Essex, toate īntrebările şi frămīntările sale au īncetat, realizānd că trebuie să urmeze neapărat o viaţă de monah.

– Puteţi să ne spuneţi de cīte ori v-aţi revăzut tatăl? Venea şi stătea cu d-voastră?

            – Pe tata l-am văzut de trei ori īn Anglia, īntotdeauna stătea cu noi  vreo trei săptămīni. Ultima dată, ne-am īntālnit la Paris, unde m-am dus special să-l văd şi am stat amīndoi la casa unei mătuşe.

            – Copiii d-voastră īşi mai amintesc de el?

            – Din fericire, copiii mei, toţi patru, īşi amintesc de bunicul lor cu mare dragoste şi mai ales din perioda cīnd locuiam īn Devon, īn 1983, cānd ei erau adolscenţi.

 

Fuziune spirituală

 

„Omul valoros nu poate fi oprit din destinul său de nici-o vitregie” - Constantin Noica

 

          – Deşi este un moment foarte sensibil, ne puteţi spune cum aţi primit vestea tragicului său sfīrşit?

            – Īn 2 decembrie 1987 ne aflam, cu nişte prieteni, īn Exeter, Devon. Mama īi cunoştea şi mi-a telefonat acolo să-mi spună să ne rugăm pentru tata, fiindcă este īn spital, a căzut şi avea ceva la un şold. Urma să fie operat īn cāteva zile.  Două zile mai tārziu eram la lucru – mama a telefonat acolo, dar a vorbit numai cu şeful meu. Acesta m-a adus acasă cānd am terminat lucrul şi atunci mi-a spus că mama a primit un telefon din Romānia şi i s-a spus că tata a murit. Ea īi ceruse şefului meu să-mi termin lucrul, să mă ducă acasă şi de-abia atunci, īn linişte, să-mi dea trista veste. M-am simţit trasnită ca de un fulger şi am vrut imediat să mă duc īn ţară. N-am putut īn două zile să-mi iau paşaport şi viză, mai ales că era vineri. Īn schimb, m-am dus imediat la mănăstirea din Essex, la fratele meu, părintele părintele Rafail.  Mama locuia īn apropiere, am ţinut toţi trei o liturghie şi am făcut parastas pentru tata. Asta se īntāmpla duminică 6 decembrie 1987,  īn acelaşi timp cu īnmormīntarea tatei īn ţară, la Păltiniş. Ne-am uşurat un pic, dar tristeţea noastră era foarte mare.  Am o poezie scrisă din ziua cīnd i-am vizitat prima dată mormīntul de la Păltiniş şi am făcut parastas.

            – La cīt timp după plecarea din ţara aţi revăzut Romānia?  Ce sentimente v-au īncercat atunci?

            –M-am reīntors īn ţară după 40 de ani.  Am revăzut, cu multă duioşie, casa din Andronache şi pădurea unde īmi dădeam frīu liber viselor şi unde ne jucăm.  

            – Cīnd anume s-a hotărīt fratele d-voastră, părintele Rafail Noica de acum, să se stabilească īn Romānia?

            – Fratele meu a fost invitat īn Romānia īn 1993. Īn momentul respectiv era extrem de obosit şi, după două săptămīni de periplu prin ţară, un preot i-a propus să revină pentru totdeauna, să se odihnească īn munţii Apuseni. Acolo a rămas şi-şi dedică viaţa īn rugăciune tuturor celor pe care īi cunoaşte sau de care află de la alţii. 

            – Se ştie că filozoful Noica era un om elegant, manierat.  Vă amintiţi să-l fi văzut vreodată supărat, cu un aspect neīngrijit?

            – Tata era īntotdeauna politicos şi prietenos cu cei din jur. Nu l-am văzut niciodată supărat sau cu un aspect neīngrijit. Nici cīnd era numai cu noi, acasă. Cīnd eram mică, īn vacanţă, la Cīmpulung, şi mai făceam vreo prostie, tata nu se supăra nicidecum, īmi explica de ce nu e bine să fac aşa ceva. Şi de atunci īl ţin minte īmbrăcat īntotdeauna cu cămaşa, cravată, costum sau cu jachetă de vară, īn orice īmprejurare, dar mai ales cīnd mergea să ţină lecţii prin oraş. 

            – Ştiţi dacă avea anumite preferinţe culinare? Se implica īn treburi gospodăreşti? De exemplu, īn „Jurnalul de la Păltiniş” se spune că avea o adevărată plăcere să aprindă focul īn sobă...

             – Cīteodată, tata zicea despre el, la modul propriu, că este un “papă lapte”, astfel că atunci cīnd venea pe la noi, īn Anglia, ne pregăteam să avem lapte şi brīnză pentru el.  Altminteri, īi plăcea tot ce īi dădeam de mīncare. Īl īntrebam uneori dacă are preferinţe şi īmi spunea că orice fac eu este bine. Mă amuză o amintire de la Paris, cānd eram īmpreună şi l-am īntrebat dacă mai vrea o cafea. A spus da şi cīnd l-am īntrebat cum īi place, mi-a răspuns “cum vrei tu”.  Cānd eram mică, la Cīmpulung, am făcut odată cartofi prăjiţi, mă lăudam că la opt ani ştiu să gătesc. Aveam o mică sobă īn cameră şi el mă īncuraja ce bună gospodină o să devin īntr-o zi! Cartofii arătau bine rumeniţi, eu am crezut că sunt gata, cu toate că pe dinnăuntru erau cruzi. Tata i-a gustat şi a spus, īnsă, că sunt foarte buni! Nici atunci nu m-a dezamăgit, drăguţul tata! Altfel, din păcate, nu mai ştiu de alte preferinţe culinare că nu am trăit ani mulți  līngă el.

            – Am citit că mama d-voastră i-a cultivat dragostea pentru muzică clasică.  Avea anumite preferinţe muzicale?

            – Lui tata īi plăcea muzica lui Bach foarte mult şi cred că īn Bach găsea o spiritualitate liniştitoare şi plină de inspirație.  Cīnd a venit la noi, īn 1983, am trăit un moment unic ascultānd muzică alături de mama şi tata. Era seara, copiii mei se culcaseră şi mama a vrut să-l delecteze pe tata cu o piesă muzicală de Malher – Simfonia nr. 4, care nouă ne plăcea foarte, foarte mult. Ce dar minunat să fim numai noi trei şi să ascultăm īmpreună această simfonie...  După aceea am discutat despre piesă şi despre istoria ei. Ceva de unicat şi de neuitat a fost  seara aceea….

            – După cum ştiţi, e īn obiceiul romānilor să sărbătorescă numele de sfinţi. Cum era tatăl d-voastră, īi plăcea să fie sărbătorit de ziua onomastică?

            – Nu prea ştiu dacă el sărbătorea ziua de Sf. Constantin īn mod special, dar sunt sigură că familia de acolo īi amintea. Mama, īntotdeauna īi trimetea o felicitare, asta ştiu sigur. Dădea importanţa cuvenită sărbătorilor şi ne trimetea o felicitare sau o scrisoare, mai ales de ziua noastră de naştere. După ce am plecat din ţara, īmi telefona īn fiecare an de ziua mea de naştere şi asta era cel mai deosebit cadou pentru mine, fiindcă aşteptam cu foarte mult drag să-i aud vocea. Şi el, drăguţul, spunea acelaşi lucru şi īntotdeauna īşi cerea iertare că nu-mi putea trimite un cadou special. Dar reuşea cumva, cu toate că mai rar, să-mi trimită un cadou prin cinvea care venea aici. Mi-a trimis odată un costum naţional din regiunea Cāmpulungului. La fel făcea şi pentru fratele meu, pe atunci Răzvan. Mai tīrziu, cīnd a devenit bunic, trimetea nişte păpuşi īmbrăcate īn costum naţional sau cărţi cu poveşti pentru copii, un fluier din lemn pentru băiatul meu, cam aşa ceva. Cīnd īl īntrebam dacă putem să-i trimitem şi noi ceva,  zicea că nu are nevoie de nimic altceva decāt de cărţi, dar de asta se ocupa numai mama. Altfel era fericit să ştie că poate să fie un tată bun şi să ne ofere cadouri. L-a marcat toată viaţa faptul că nu a putut să ne vadă crescīnd şi să ne fie un tată adevărat, ca toţi ceilalţi. Īi spuneam că īl iubeam aşa de mult şi că prin scrisorile lui ne-a ajutat să-l simţim līngă noi cu toate că era aşa de departe şi că este un tată foarte bun.

            – Ne puteţi povesti ce amintiri comune aveţi despre sărbătorile religioase, despre Paşte, Crăciun?

            – Am amintit puţin despre sărbătorile respective şi īn cartea mea, dar o să rezum şi aici episodul despre singurul Crăciun petrecut cu tata la Cīmpulung. Parcă văd şi acum cum făceam globuri pentru pom din hārtie argintie, păstrată de la pachetelele de ciocolată. Ţin minte asta, deoarece era prima dată cīnd am gustat ţuica. Tata şi Mariana (a doua nevastă ) aveau nişte musafiri pentru revelion şi tata mi-a spus că pot să stau pīnă la miezul nopţii, aveam vreo 9-10 ani. Mi-a dat un pic de ţuică īntr-o cănuţa mică şi mi-a spus să mai aştept cīteva minute īnainte să o beau, pīnă la miezul nopţii. Eu nu am prea ascultat şi am gustat un pic, şi īncă un pic – dar timpul trecea prea īncet, aşa că am mai gustat un pic şi am devenit cam somnoroasă… pīnă cīnd am adormit şi nu mai ştiu ce s-a īntīmplat la miezul nopţii! A doua zi tata mi-a spus “vezi ce se īntīmplă dacă nu ai răbdare, ai pierdut momentul pe care-l aşteptai cu atīta emoţie”. Crăciunul cu colinde nu-l prea ţin minte, fiindcă nu aveam “voie” să-l sărbătorim īn acele timpuri. Dar la noi īn casa sigur că sărbătoream şi ne bucuram īntotdeauna de cadouri. Tata şi mama făceau mari sacrificii financiare să ne cumpere cīte ceva, cīt de mic: un caiet şi creion nou, nişte ciocolată sau o carte, dacă se găsea. Ţin minte cīnd am primit „Fram, ursul polar”, mi-a plăcut foarte mult şi chiar acum, īn 2009, am această carte, din păcate nu aceeaşi, ci una nouă, oferită de o prietenă. La Andronache, cu mama, mīncam sarmale făcute de Lenuţa, care locuia īn casă cu noi, sau ne duceam la Bucureşti, la prieteni. De Paşti, mergeam la biserică, īn Bucureşti, la biserică Colţea. Preotul Dimulescu şi familia dansului ne erau prieteni şi ne duceam acolo destul de des şi stăteam īn casa lor din curtea bisericii.  Mi-a plăcut foarte mult cīnd am fost destul de mare,să stau să sărbătoresc liturghia īn noaptea de Īnviere şi să īnconjur biserica cu toţi. Am rămas cu o impresie foarte frumoasă de atunci şi despre masa care a urmat, de la miezul nopţii. 

           

            – După prima vizită, au mai urmat şi altele īn Romānia? Vă conferă  acestea un sentiment aparte, acela  de „acasă”?

            – Pīnă acum am mai fost de cinci ori şi īncep să mă reobişnuiesc cu geografia ţării, să recunosc locuri unde am mai fost şi mă simt acasă īn mod foarte natural. Mai ales cīnd mă gīndesc că umblu pe meleagurile unde a fost tata şi ochii lui ar fi văzut aceleaşi lucruri.

             

            – Anul trecut, īn 2009, a fost sărbătorit centenarul Noica, ocazie cu care aţi fost īn Romānia şi aţi participat la cīteva evenimente culturale. Ce sentimente v-au trezit toate acestea?  Cu ce impresii aţi rămas?

            – Am fost foarte impresionată de unanimitatea şi căldura cu care au vorbit toţi despre tata, cei care l-au cunoscut şi ca prieten, nu numai ca filozof. Din păcate, nu am stat īn ţară destul timp ca să particip la mai multe evenimente, īnsă oriunde am fost şi cu oricine am vorbit, am rămas cu o impresie emoţionant de frumoasă. Simt că tata a fost iubit mult şi că a lăsat īn urma lui o mare apreciere şi iubire pentru cultura romānească.

            – Constantin Noica visa la o şcoală fără profesori, īn care să nu se predea practic nimic altceva decīt stări de spirit. V-a īmpărtăşit acest lucru vreodată?

            – Ştiam de la mama că tata vroia să facă o şcoală fără profesori unde nu se predă, dar totul se īnvaţă.  De la tata am īnvăţat că există şi altă istorie īnainte de Marea Revoluţie din Octombrie din Rusia, din păcate eram prea mică cīnd am plecat din ţară şi nu am apucat să-mi dau seama de măreţia gīndului său. Cu toate că ştiam că tata ne spune numai ce e adevărat şi poveştile sale conţineau īntotdeauna un miez, o īnvăţătură.

            – Personal, care sunt cele mai mari regrete ale d-voastra?

 Regretele mele cele mai mari sunt că tata a suferit aşa de mult, că nu mi-am trăit adolescenţa līngă el ca să-l “descopăr” şi eu, să avem timp suficient de vorbit, că atunci cīnd ne vedeam īn Anglia nu putea să stea mai mult cu noi, iar copiii mei erau mici şi trebuia să mă ocup īn acelaşi timp şi de ei, şi de casă.

            – Care sīnt cele mai mari satisfacţii pe care le-aţi avut?

            – Satisfacţia cea mare a fost să ştiu că sunt iubită necondiţionat de părinţi mei şi, la fel, că le pot oferi copiilor mei dragostea pe care mi-au transmis-o părinţii mei.

            – Referitor la cartea d-voastră, cum v-a venit ideea să o scrieţi?

            – Cartea s-a scris, a crescut odată cu copiii mei, de cīnd erau la şcoala primară şi vedeam ce liberi sīnt. M-am gīndit să notez ceva pentru ei, ca amintiri dintr-un timp unic.

 

Lumina suferinţei

 

„Omul nu este propriul lui prezent. El este propriul lui viitor” - Constantin Noica

 

            – Dacă e posibil, vorbiţi-ne puţin despre familia d-voastră?

            – Am patru copii din prima căsătorie – trei fete şi un băiat. Primele două fete sīnt Anita, care locuieşte la Bath, unde lucrează ca asistenta la spital, nu este căsătorită īncă şi a lucrat mult cu copii mici la diferite creşe, chiar şi īn Romānia, la Braşov, unde a lucrat două săptămīni īntr-un spital pentru copii; Julia, a doua mea fată, este căsătorită cu un avocat, are doi copii, o fetiţă de 9 ani şi un băieţel de 3 ani. Bineinţeles, sunt cei mai drăguţi nepoţi din lume. Julia, ca mamă, stă mai mult acasă, īn Bristol, dar are şi o diplomă īn marketing, fiind foarte apreciată şi căutată īn acestă profesie.  Ea este cea care are calmul bunicului filozof, īi place să scrie poezii şi vrea să scrie o carte despre bunica ei maternă. Brian (băiatul) şi Angela au nişte disabilităţi şi īntr-un fel au rămas tot copii mici, nu ştiu să citească sau să scrie fără ajutor, dar  sunt foarte sociabili, politicoşi şi īnvaţă văzīnd şi făcīnd. Au o memorie foarte bună. Brian este foarte ordonat, bine organizat, are simţul spaţialităţii foarte dezvoltat, povesteşte ceva foarte concentrat şi profund şi are momente cīnd sclipeşte şi te surprinde cu ce spune. Angela, cea mai mică, din păcate este cam bolnavă, are o scleroză multipla, dar cum nu-şi dă seama ce īnseamnă boala asta, trăieşte fiecare zi ca şi cum ar avea o viaţă normală. Amīndoi locuiesc īntr-un cămin cu alţii asemenea lor, sunt extraordinar de bine īngrijiţi, sunt respectaţi şi au cītă independenţă pot ei să aibă. Angela lucrează īn atelierul de broderii şi pictează pe sticlă, iar Brian face dulgherie şi munceşte şi īntr-un atelier de reciclare a hīrtiei. El mi-a făcut o căsuţă, cu acoperiş, pentru păsări, ca s-o pun īn grădină, şi de Crăciun şi-a făcut pentru camera lui o mică scenă din lemn ilustrīnd naşterea Domnului īn grajd, cu animale cu tot. La asta este foarte capabil şi, cu ajutor, lucrează foarte frumos. Ce păcat că bunicul lor faimos nu a ajuns să-i vadă aşa aşezaţi, fericiţi şi lucrīnd cu atāta plăcere. Ei īşi aduc minte de bunicul lor şi mai ales de plimbările pe care le făceau īmpreună īn 1983, cīnd tata a venit aici ultima dată.

            – Cum arată o zi din viaţa d-voastră?Ce pasiuni aveţi? Cum vă implicaţi īn viaţa socială?

            – Zilele mele sīnt pline de tot felul de lucruri. Cīteodată am de cusut pentru biserica noastră, mai fac vreun veşmānt pentru un preot sau un acoperămīnt pentru altar, brodez pentru nepoţii şi copiii mei, fac modificări la haine pentru  altar, brodez pentru nepoţii şi copiii mei, fac modificări la haine pentru o prietenă sau alta. Mai fac şi prescura pentru biserică de vreo două ori pe lună. Altfel, conduc cu maşina două prietene īn vīrstă la spital sau la cumpărături, şi chiar fac parte dintr-o asociaţie care asigură transport cu maşina, ca voluntar, persoanelor mai īn vārstă care au nevoie să meargă la doctor, dentist sau să ajungă la spital pentru analize ş.a.m.d. Īmi place să gătesc şi avem musafiri destul de des. Muzica clasică īmi place foarte mult, ca şi cititul. Prin cărţile primite din Romānia īl redescoper şi-l cunosc mai bine pe tata, citesc şi īn englezeşte, īnsă mai mult clasici. Viaţă socială am mai mult cu prietenii cunoscuţi la biserică, dar şi cu persoane care locuiesc līngă noi şi, bineīnţeles, cu membrii familiei mele de aici, cu toate că suntem cam risipiţi. 

            – După cum am observat, īn ciuda vieţii zbuciumate pe care aţi avut-o, iradiaţi o seninătate contagioasă. Oare acesta să fie şi efectul credinţei pe care aţi īnveşnicit-o īn sufletul d-voastră?

 

– Toate faptele bune, īn oameni, vin de la Dumnzeu şi, dacă sīntem ajutaţi īn viaţa să le apreciam şi să le īnmulţim, atunci putem trăi şi īndura toate furtunile care vin peste noi cu mai mult calm. Părintele Sofronie de la mănăstirea din Essex şi duhovnicul fratelui meu, mi-a spus īntr-o zi nişte cuvinte pe care le-am īnţeles abia după mulţi ani. Eram cam tulburată īn apropierea divorţului, m-a simţit, s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Prin suferinţă cāştigăm īnţelegere”. Patru cuvinte care m-au ajutat enorm să privesc suferinţa mea cu ochii deschişi spre Dumnezeu, văzīnd şi simţind mīngīierea Lui. Nu m-a lăsat să mă zbat singură şi prin asta, şi prin vorbele fratelui meu, credinţa mea s-a īntărit. 

            – Aici, īn Anglia, īmpreună cu copiii şi soţul d-voastră actual, dl.Barnabas (care are un glas bisericesc profund, tulburător) faceţi parte din parohia ortodoxă. Īnsăşi casa dvoastră, sfinţită de un sobor de preoţi cu mulţi ani īn urmă, este un loc īn care prezenţa lui Dumnezeu  se resimte. Cum este să fii ortodox īntr-o societate occidentală, cu o coloristică destul de variată din punct de vedere creştinesc?

            – Mult timp nu am putut să merg la o biserică ortodoxă fiindcă nu aveam maşină, nu era autobuz şi era prea departe de unde locuiam. Foarte rar mă duceam la mănăstirea din Essex şi stăteam cu mama care locuia īn apropiere.  Cīnd l-am īntīlnit pe Barnabas, iar el a devenit ortodox, atunci am putut să merg mai des. Avea maşină şi am īnceput să mergem la parohia din Bath, īn mod mai des.  Făceam asta de vreo două ori pe lună, īnsă mai nou, de doi ani avem o parohie ortodoxă mai līngă noi, unde mergem o dată pe lună. Se merge distanţe aşa de mari fiindcă nu sunt prea mulţi preoţi locali, slujbele se ţin prin rotaţie, dar ortodocşii sunt obişnuiţi să facă asemenea eforturi pentru Sfīnta Liturghie. Merită şi te īntorci acasă binecuvīntat, ştiind că trebuie să păstrezi această comoară pentru două sau trei săptămīni, pīnă cīnd poţi reveni la biserică. E mai greu aici să fii ortodox deoarece nu ai īntotdeauna o biserică sau un preot īn apropiere, īnsă efortul de a trăi viaţa ortodoxă prin rugăciune, citind părinţii bisericii şi trăind īn fiecare zi īn rugăciune către Iisus, te ajută foarte mult.

            – Aveţi cunoştinţă dacă opera, cărţile scrise de filozoful Constantin Noica au fost traduse īn limba engleză?

            – Deocamdată, din păcate, Constantin Noica nu prea este tradus. Mama a tradus īn englez㠄Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”, dar nu am găsit īncă o casă de editură care ar publica-o. Recent, am descoperit pe internet că universitatea din Plymouth, din apropiere, a tradus cele “Şase maladii ale spiritului...”.  Nu sunt sigură dacă este o traducere numai pentru uzul intern, al studenţilor,  sau şi pentru publicul larg, o să mă interesez. Īn orice caz, am ce le da prietenilor mei să citească. Poate că puţin cu puţin, cu timpul, se va rezolva  şi această problemă. Important este ca traducerile viitoare să nu piardă din farmecul şi limbajul frumos a lui tata şi nici sentimentul lui romānesc aşa de pur.

            – Ce sfaturi, ce recomandări aţi dori să daţi tinerilor din Romānia?

            – Poate ceva ce ne spunea tata şi nouă, īn una din primile scrisori ale sale către noi, după ce am plecat din ţară, īn 1955: „Să nu uitaţi că sunteţi romani!”.  Mi-am dat seama că a fi romān īnsemna aprecierea tradiţiilor părinţilor noştri, respectul unuia faţă de celălalt, īnsemna familia, cultura, muzica, viaţa spirituală şi celelalte valori care īn ţările Occidentului se cam pierd şi chiar nu mai există din cauza pragmatismului. Lucrurile care rămīn neatinse şi pure sunt cele care nu costă nimic.

            – Īn īncheiere, vă rog să transmiteţi un mesaj de suflet celor care vor citi aceste rīnduri!

– Nu lăsaţi materialismul să vă deposedeze comoara sufletului bun şi pur romānesc, aşa cum m-a īnvăţat şi pe mine dragul meu tată, Constantin Noica.

 

Carmen Tania Grigore īn dialog cu Alexandra Wilson-Noica

Fragment din cartea Paşi spre comoara din suflet - editura Lorilav, Buzau, 2010

 

 

Impresii si păreri personale īn FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (Romānia), Maria Diana Popescu (Romānia), Cezarina Adamescu (Romānia)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com